decembrie 13, 2011
De ce, Ana? (1)
Ca să fim înțeleși încă de la început, e vorba de o poveste foarte lungă. Așa că dacă tot ai apucat-o pe drumul ăsta, asigură-te că ai jumătate de oră la dispoziție. Că ești instalat confortabil și că ai și ceva bun la îndemână. Totul începe joi după-masă și se sfârșește cândva duminică după miezul nopții. Sunt multe de trecut în revistă: 3 orașe și jumătate, 287 km cu trenul în jurul Parisului străbătuți în 14 ore, 1 concurs internațional, 2 prieteni dragi veniți de departe and all of the rest.
Joi m-am trezit la 18h30. Ca o floare de primăvară. Programul meu nu mai are de multă vreme niciun Dumnezeu, iar eu m-am resemnat să-l scot la lumină. Partea bună în „trezitul de dimineață” la 18h30 este că în jumătate de oră, lumea începe să vină de la serviciu, deci nu am vreme să mă plictisesc. Hotărâsem cu băieții să mâncăm devreme în seara aia, pentru că ne aștepta Camille la 8 în nu-știu-ce-bar. Zis și făcut, la 19h15 eram gios la resto. Lyhonnele ne-a anunțat că poate ni se alătură mai târziu, după ce își vizionează piesa. Și uite așa au mai rămas doar 3: Ana, Băiatul cu nume de înger și Quentin.
Purcedem la drum cu burțile pline, imediat după masă. Cu 3 m înainte să intrăm la metrou eu îmi dau seama că mi-am uitat abonamentul, iar Quentin portofelul. Să facem cale-ntoarsă, zic. Eu profit de ocazie și mă și schimb repede, spre disperarea băieților, care-și vedeau berile la preț redus puse sub semnul întrebării.
Ajungem la Glacière și-l urmăm pe Quentin, singurul care cunoștea detaliile geografice ale întâlnirii. Desigur o luasem în direcția opusă, ne întoarcem și găsim într-un final strada cu pricina. O stradă foaaarte, foaarte lungă la capătul căruia, pe colț pe stânga era vestitul bar. Era 20h50. Nu întârziasem atât de mult, dacă e să ținem cont de context. Dar nu era vreme de pierdut, mai erau 10 minute din happy hour și noi eram însetați. Să curgă cu bere pentru băieți și un Mojito pentru Ana. Cel mai prost Mojito pe care l-am băut în viața mea de băutoare de Mojito. Așa că dacă vreodată ajungi pe strada aia foarte lungă și intrii în barul de pe colț pe stânga mai bine ia-ți un Heineken, mergi la sigur.
În jur de 22h30 ni s-a alăturat și Lyhonnelle și uite cum ne-am mai lungit la încă un pahar. Cu toate astea, am fost cuminți și am plecat acasă înainte de miezul nopții. Între timp mie mi se făcuse poftă de un shake ciucalată și anunțasem sus și tare că eu vin pe la Alésia și mă opresc la Mc. (N.r.: La McDonald`s în Franța nu există shake de ciocolată. Nu există niciun fel de shake, defapt. Însă recent au lansat frappé de ciucalată. Close enough, right? Și mie-mi era poftă). Așa că ne-am dat jos la Denfert și am luat o mică gustare înainte de somn. Ca să compensăm, am luat-o pe jos până acasă, pe unul ce s-a dovedit un drum destul de ocolitor, deși simpatic: Rue Daguerre, cvasi-pietonală și cu dale și tot felul de magazine cu vitrine simpatice și oameni alcoolizați ieșiți de la after-work-uri care se minunau de cvartetul rătăcitor prin ploaia măruntă. Unii erau atât de marcați, încât strigau după noi „halal timp v-ați ales să ieșiți la plimbare”
Ajunși la cămin, cei 3 crai de la răsărit au dat stingerea, cum era și firesc din postura lor de „jeunes cadres dynamiques”. Adică, ei au un program normal. Ei se treziseră la 8 în dimineața aia (cam pe când mă culcam eu). Ei fuseseră la serviciu și avuseseră activitate intelectuală consumatoare de energie. Ei erau obosiți așa că ei mergeau la culcare. But enough about them. De ce nu poți să dormi și tu ca oamenii normali? De ce, Ana, de ce?! Eu!!! Eu m-am dus la mine și mi-am luat bilet de mers acasă de Crăciun. Eu am mai pierdut vremea pe diverse site-uri și pe feisbuc. Eu am mai citit o documentație despre PD. Eu m-am uitat la The Incredibles și tot eu am avut timp să cuget la nemurirea sufletului, permanența memoriei, cum îmi petrec ziua de vineri ș.a.m.d
Am hotărât să fac noapte albă și să nu mă culc (din nou) la 8 și să trag de mine (din nou) până la noapte (din nou) ca să încerc să reintru pe un făgaș normal (iar din nou). Și uite cum începe ziua de vineri. Cu un mic-dejun și planuri de a lua Parisul cu asalt (erau diverse aspecte administrative care trebuiau rezolvate).
Din nefericire entuziasmul meu și pornirea mea euforică nu se reflectau și în exterior. La 8 de dimineață era încă semi-întuneric, frig și ploua ceva mai intens decât la 12 noaptea. Cu toate astea am ieșit până la boulageria din colț să-mi iau un croissant et un chausson aux pommes. Dacă tot ne apucăm de un lucru măcar să îl facem bine. M-am întors la cămin cu bunătățurile încă aburinde și m-am așezat la resto să-mi savurez micul-dejun. Am profitat de ocazie și am aflat ce s-a mai petrecut prin lume în timp ce eu dormeam. Mă gândesc că știi povestea cu rușii care s-au supărat și au ieșit în stradă și care-l arată cu degetul pe Putin?
Cu măruntaiele încălzite cu cacao cu lapte și o perspectiva unei zile foarte productive, ies iar în ploaie. Planul meu era să ajung la Assurances-Maladie să depun actele pentru obținerea unui numéro de sécurite sociale. Luasem în geantă cu mine toate actele: buletin, certificat… adeverința de angajare pe care trebuie să o printezi, Ana. Lux. Ceasul era 8h30 și aproape ajunsesem de metrou la Alésia, noroc că fix în față are magazin un moșuleț arab tare dezagreabil și pot să printez la el. Era închis. Deschidea abia la 10.
Îi trimit mesaj Îngerului să-l întreb unde anume a mers el să printeze (îmi explicase deja de 2 ori, dar de fiecare dată nu fusesem atentă și nu știam decât vag o direcție înspre o stradă fix în partea cealaltă de camin față de cum plecasem eu). Știind că trebuie să ajung spre Pernety mă reîntorc, prin ploaie, bombănind pe moșulețul dezagreabil. 10 minute mai târziu mă uitam lung la 2 străzi, neștiind pe care să o aleg. Vezi, Ana?! De ce nu poți să fii și tu atentă când vorbește băiatul cu tine?! Care băiat de ce nu răspunde la sms, la ora asta ar fi trebuit să fie deja în RER în drum spre serviciu… Până la urmă am ales o stradă, încrucișând degetele și sperând să fie cea bună. A fost, dar era închis la varianta lor de Țuchi și deschidea abia la 10.
Îmi zic să nu disper. Mai știam eu încă un arab, pe o altă străduță pe lângă cămin. Încercarea moarte n-are, nu-i așa. Oricum nu aveam altceva mai bun de făcut și-mi era teamă că dacă ajung acasă adorm. Ajung și la arabul cu nr. 2, dar și acolo era închis și tot la 10 deschidea. Paștele mamii lor că nu poți să scoți la imprimantă o amărâtă de foaie. Oricum aveam picioarele ude până aproape de genunchi și mi-am zis că e un bun moment să mă îndrept spre cămin și sa aștept să se facă 10. Pe drum am vrut să mă opresc la Franprix să-mi iau un suc de portocale, dar nu era încă 9 și nu deschiseseră. Iar m-am pus pe înjurat.
Odată ajunsă la cămin, nici nu intru bine în hol că-l văd ieșind de la resto pe Quentin. Avea în mână o jumătate de sendivș de la micul dejun, o dungă de pernă pe obrazul stâng și o privire tare nelămurită văzându-mă.
Quentin: Ana?! Ce faci?! De unde vii?? Ai fost în oraș toată noaptea? Iar n-ai dormit? Tot pe la place de Clichy umblii?
I-am explicat povestea cu xeroxul/imprimanta, ploaia, CNP-ul de Franța and all that. Toate astea stând în ușa căminului. Eu mă lamentam sus și tare despre „cât de stupide sunt orarele francezilor”, iar Quentin profita ca să termine de mâncat. Amândoi am fost întrerupți de un bubuit de ușă trântită. Ne întoarcem și-l vedem pe Înger care iese val-vârtej de pe casa scărilor și care în graba lui dăduse cu ușa de pereți. E în semi-alergat și trece pe lângă noi. Îl salută pe Quentin și dă să se pună ca lumea pe alergat, după care se întoarce:
Îngerul, apropiindu-se: Ana?!?!?! Ce faci? Iar n-ai dormit?
Ana: Iar întârzii?! O să te dea afară în ritmul ăsta 
)
Îngerul, apucându-mă de umeri cu ambele mâini și poziționându-mă cu fața spre stradă și privindu-mă fix în ochi, începe să vorbească clar și răspicat: Deci, îți mai explic odată. Uite, o iei pe strada asta fix în față, apoi la prima intersecție o iei spre dreapta și…
Ana: E ok, l-am găsit. E închis. Mersi
Îmi dă drumul și îi citesc în ochi o mare ușurare. Îmi spune că e super târziu și că e în căcat. Quentin începuse deja să se îndepărteze cu pas domol. Pe mine mă bufnește râsul și le zic să se grăbească că nu mai erau decat 3 velib-uri în stația de lângă cămin. Au tâșnit ca din pușcă amândoi.
Eu am așteptat să se facă 10 ca să-mi reiau activitățile. A fost o oră foarte lungă. Mai ales pentru că am dat drumul la radio românesc. Am început cu Magic FM… Voiam ceva liniștit și ușor, dar am nimerit peste colinde. La primult am zis hai, ok, înțeleg – e decembrie and all. La al 2 lea am cam încruntat sprâncenele, însă la al4lea m-am oripilat de-a dreptul și am închis. Era prea mult pentru mine. Și așa nu mă prea „cuprinde” pe mine „spiritul Crăciunului”, dar să mă expun de bună voie și nesilită de nimeni la colinde încă de pe 9 decembrie e deja prea mult. Am trecut pe Radio 21, pentru că trebuia să mă trezesc la viață, însă partea proastă este că dau și reclamele. Și așa am aflat că Dragoș Bucur urmează să o surprindă pe Dana Nălbaru cu un „cadou deosebit de la benzinăriile MOL”… Și am rămas fără cuvinte. Așa-mi trebuie dacă vreau să experimentez. De ce, Ana? De ce nu ai rămas tu la City FM? Satana nu te oripilează niciodată. Din fericire era deja 10 și am plecat iar în expediție.
Tot din fericire se oprise și ploaia, iar moșulețul cel dezagreabil își deschisese maghernița. La Assurance Maladie totul a decurs ca pe roate. Pe urmă am mers în oraș, la cumpărături și uite cum am mai ucis încă 3 ore. În jur de 14h eram acasă și parcă intrasem pe fast forward și timpul pe slow motion: am mâncat, am spălat (haine, cameră, așternuturi și orice altceva mai putea fi spălat), mi-am aranjat actele și am reorganizat camera. Și nu era decât 17h. M-am dus la sport doo ore ca să îi regăsesc mai târziu la cină pe băieți.
Ei erau în continuare la fel de contrariați și de nelămuriți despre „cum nu poți măi să dormi nopțile?! Oricum nu mai contează acum, la 21h30 ne vedem la Alésia să mergem în oraș să bem ceva. Vii cu noi, da?” Da. Aveam timp o oră să mă pregătesc.
Și uite cum pentru prima oară după multă vreme am ajuns la timp la o întâlnire. Că întâlnirea a fost organizată de Quentin și că ne-am învârtit ca proștii cu metroul timp de 20 de minute între 3 stații pe linia lui 4, ca să ne întâlnim cu un amic de-al lui, asta e cu totul și cu totul altă treabă.
Ajungem în cele din urmă și pe Rue Mouffetard. Era devreme. Nici măcar 22h30, și eu depășeam pragul de 24h de ore nedormite. Tot după Quentin mergeam, pentru că „știe el un bar. Le Bateau Ivre îi zice”. Normal că prima oară am luat-o în direcția greșită. Ne întoarce, ne sucim și găsim în cele din urmă și „barca” doar că era plină. Ce să facem, ce să facem? Acum dacă tot am bătut drumul până aici să ne așezăm totuși undeva și să ne alcoolizăm.
„Ana, nu cauți tu pe aifon un bar?” Îl caut pisi, dar pe care? Am propus le Violon Dingue, veche cunoștință de-a mea și-a Îngerului, aflat în apropiere și unde fac niște super cocktailuri pas cher. S-a aprobat. Fiind înainte de 23h era doar pe jumătate plin așa că am găsit și o masă pentru minim 4. Am mers la bar să comandăm și l-am rugat pe Înger să ceară și pentru mine. O decizie inspirată, pentru că replica lui de „o Leffe și un Orgasm pentru ea, te rog” a smuls zâmbete în stânga și-n dreapta (N.R: Orgasm = cocktail pe bază de vodcă, Baileys, Kahlua și creme fraiche liquide. Te lingi pe buze și nimic mai mult).
Quentin se întâlnise cu un prieten, care la rândul lui a venit cu gagică-sa și cu încă 2 cunoscuți. Lume multă veselie, așa că masa era mereu plină și socializarea era în toi. După al 2 lea Orgasm, înainte de miezul nopții eu am zis că mai bine mă opresc, nu de alta dar 30 de ore fără somn nu sunt de ici de colo. Dacă mai adaugi și alcool, ieși prost din poveste. Spre sfârșit ni s-a alăturat și Camille și am luat-o ușurel spre casă. O bună bucată pe jos, până aproape de Place d`Italie.
Când am ajuns la cămin pe mine m-a apucat depresia pentru că lui Lyhonnelle îi venise gagica, ceea ce însemna că nu am să apuc să dorm prea mult pentru că ei urmau să se iubească pasional (absolut normal) toată noaptea ceea ce însemna că ea iar urma să își zbiere (nu la fel de normal) toți plămânii (multiplu de 5) cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Data trecută când a venit la el, i-am auzit pe 3 etaje: tot etajul 5 unde locuiește Lyhonnelle, eu de la 6 (și sunt în diagonală 2 camere) și încă câțiva pe la 4. Oricum pot spune dincolo de orice îndoială că dacă se apucă să strige o pot recunoaște dintr-o mie. În cele din urmă mi-am pus căștile și am izbutit să adorm, undeva aproape de 3, doar ca să mă trezesc 5 ore mai târziu.
Va urma
P.S.: Știu. Este mult „name-dropping”… Camille, Lyhonnelle, Quentin and all the rest. Promit să revin cu lămuriri
noiembrie 8, 2011
Ana și liniile
Precum gayi, prefer compania băieților/bărbaților, decât a propriului gen. E muuuuult mai simplu cu băieții. Fetele au mereu tendința să fie răutăcioase și enervante, totul învăluit într-un comportament „roz și pufos” în care insultele sunt spuse pe un ton pisicit, fluturând din gene și neapărat „pe la spate” (ca să vezi ipocrizie și ironie…) Și dacă sunt mai mult de doo și cu ceva nevoie patologică pentru atenție, c`est fini la comedie. Dar, revenind, faptul că eu am o părere incredibil de proastă despre fete nu m-a împiedicat să am prietene bune și foarte bune. Desigur, au fost momente când we would get on each other`s nerves, dar nu e nimic ce nu poate fi îndreptat prin dresaj. De ambele părți.
Iar de-a lungul hErasmului am întâlnit mai toate națiile pământului. Evident, fiind vorba de facultăți cu profil economic și/sau socio-uman, majoritatea hErasmușilor străini erau defapt, hErasmuse. Care mai de care mai drăguțe și mai simpatice și cu care am colindat Franța de la nord la sud și de la est la vest, totul într-un șirag de întâmplări demne de „do you remember that time when…” Spanioloaice, americance, irlandeze, cehoaice, poloneze, suedeze, nemțoaice, italience… + Ana = love story. Dar ca orice adevărată poveste de dragoste, ele s-au întors în țara de origine. Și eu am rămas pe cap cu … băștinașele.
Treaba nu e atât de sumbră pe cât pare. Am reușit în cele din urmă să am 2 achiziții de valoare: Jessie J (Jessica, fosta colegă de master) și mai nou, pe Camille (sister from another mother – născută pe 8 septembrie 1987, 17h00 undeva prin Bretagne. O mână de om).
Cât despre restul franțuzoaicelor, snoavele ce urmează vor fi elucidante. Am stabilit deja că relația româncă-franțuzoaică nu pornește de la 0 (vezi una bucată piece of Ana`s mind aici). Și știm despre eul liric că este un reprezentant de seamă al genului. Adică cu o predilecție pentru ironie, batjocură și un simț al umorului cel puțin acid, toate peste medie.
Totul a pornit de la Liliane și o seară în Pub St Germain. Ieșisem cu ea să fumeze – era pe la începuturile relației noastre, când încă făceam cunoștință și când eu încă depuneam un efort să nu-mi bat joc de toți și toate. Dar asta era înainte. Înainte ca Liliane să mă întrebe dacă Transilvania chiar există? Și dacă e o țară separată sau ce este ea de fapt, Transilvania? (Aș putea spune că e un progres. Mai bine No man`s land decât la unguri, right?) Și dacă arată ca în desenele cu dr. Nu-mai-știu-cum-îl-cheamă?
Am tras aer adânc în piept și i-am explicat unde e așezată Transilvania și cu cine votează ea. Apoi i-am reamintit că nu împărtășim aceleași referințe culturale despre desenele animate ale copilăriei. Și m-a lămurit. Surpriza emisiunii: un tărâm undeva nu-se-știe-unde, foarte întunecat și friguros, cu un relief compus doar din stânci pleșuve de-a lungul cărora șerpuiesc poteci strâmte la capătul cărora, la înălțimi amețitoare își avea castelul vestitul personaj sus-menționat. Lux.
Desigur, descrierea a fost mai cuprinzătoare decât atât, incluzând și ceva ceață, sunete ciudate, creaturi ale nopții (oricum era doar noapte, Soarele nu străluce în Transilvania) și sate cu „un fel de oameni”. Inițial mi-am zis că ea glumește/bate joc/orice altceva, pentru că refuzam să o iau în serios. 30 de secunde mai târziu, am înțeles că era cât se poate de serioasă. Așa că i-am explicat că totuși apare și Soarele acolo în vârful stâncii și că nici atât de frig nu este. Mai e nevoie de multe ieșiri simpatice ca să-și spele păcatele și să mai crească puțin în ochii mei.
Însă neghiobia ei m-a determinat să trag o linie. Prima linie. Deci mi se rupe, din toate punctele de vedere. Ținând cont de diversitatea și multitudinea de surse de informație care sunt la dispoziția oricui în zilele noastre, genul de întrebări de mai sus nu mai reprezintă decât un apel la bătaie de joc. Și fabulație. Eu sunt de profesie geek într-ale statisticii, d-aia m-a trimis mama să fac carte peste mări și țări, nu ca să țin ore de Istoria civilizației și culturii românești.
Și am mai tras o linie. Deci iar mi se rupe, când mă întrebi ce fac. Am avut bunăvoința, timp de câteva luni, să explic cât mai simplu ce fac – calcul de risc. Desigur, era genul de răspuns care atrăgea după sine alte întrebări, la care degeaba răspundeam pentru că respectivul devenea din ce în ce mai nelămurit. My bad, nu e nimic obligat să știe ce înseamnă credit scoring și/sau cu ce se ocupă Comitetul de la Basel. Așa că mi-am modificat răspunsul la „lucrez în bancă”. Doar că pentru 99,99% dintre bipezii dotați cu darul vorbirii asta înseamnă că lucrezi într-o agenție, la tejghea și în secunda 2 te întreabă ce credit să-și ia sau dacă nu poți să-i ajuți cu nu știu ce rate. Apoi, ca să închei totuși seria inepții, bag un „back office” ca să mă scutească de orice alte lămuriri, dar urmează lovitura de grație, pentru că ceva, cumva, undeva a sinapsat și-mi lansează cu mândrie și siguranța că face o glumă bună „Aaaa. În Bancă!!! Voi ăștia din Bănci sunteți de vină pentru că se duce totul de râpă. Cum conduceți voi lumea de acolo de la birourile voastre. Deci dacă dă X faliment să știu cine e de vină. Hăhăhăhăhăhăhă!!!”
Cu tot cu cele 2 linii ale mele, am mers sâmbăta trecută la o petrecere de casă nouă. La Camille. Am mers împreună cu băieții – Lionel, Quentin și băiatul cu nume de înger. Odată ajunși acolo, am descoperit că nu am venit bine pregătiți. Noi adusesem bere, vodkă, Cola Cherry și Maltesers. Doar ca să găsim 4 fete, pe scaune în jurul unei mese rotunde, povestind și jucându-se cu părul mai ceva ca la o șezătoare. Nu-i nimic. Ne-am așezat și noi în jurul aceleiași mese, ne-am scris numele pe un pahar de plastic și am început să bem. Ce altceva era de făcut? Între timp, cercul s-a lărgit cu încă vreo 4 fete. La fel de calme, tăcute și de franțuzoaice toate. Și actrițe în devenire. Pentru că 98% din oamenii de acolo erau artiști, viitori actori. Și mai rămâneam eu cu Quentin și cu blondul, tocilarii de profesie.
O oră mai târziu, timp în care artiștii au avut timp să dezbată despre cursurile pe care le-au luat, portofoliile pe care și le-au făcut, filmele preferate, actorii și actrițele cel mai aproape de inimă, și-au adus aminte și de noi 3. Noi 3 care tot beam – eu aveam ceva de împărțit cu sticla de rom, îngerul se lipise de whisky, iar Quentin termina bere după bere.
„Și voi cu ce vă ocupați?”
Printre ghicotelile mele, Quentin a bălmăjit ceva cu energia și dezvoltarea durabilă și îngerul a zis că el e electrician. Și nu mai rămâneam decât singură eu. Anticipasem deja momentul într-un mesaj trimis din timp lui Manu. Așa că mi-am permis s-o citez „în general în bancă, însă ocazional și prin baruri, sus pe mese”. Desigur, grupul fetelor de la Căpâlna s-a blocat și și-a mărit ochii înclinându-se înspre mine, pe fundalul sonor de râsete ale băieților + Camille. Nimeni nu a mai îndrăznit să-mi pună vreo întrebare lămuritoare și s-a revenit la flori, filme, fete și băieți.
Următoarea intervenție a fost în același stil. Lionel și cu o ilustră necunoscută discutau pasional despre Dakota Fanning. El susținea sus și tare că „Moamă, în War of the worlds i-a furat the spot light lui Cruise”. Ea nu era de acord. Eu eram la mijloc, din punct de vedere geografic și am simțit nevoia să mă exprim: urlă. Tot filmul. Urlă 2 ore. M-a obosit. Mi-a plăcut mult în I am Sam, l-ați văzut? Silenzio stampa, nu știau filmul, le-am dat temă pentru acasă. Apoi cineva m-a întrebat cine e actrița mea preferată și recunosc că aici am exagerat, dar era păcat să stric un început așa de frumos.
Am răspuns cu Sasha Grey. Și iar s-a lăsat liniștea, pentru că nimeni de la șezătoare nu știa cine este. Mă rog, în afară de înger și de Lionel, care zâmbeau pe sub mustăți. O fată m-a întrebat în ce a jucat și i-am zis Entourage, altă temă pentru acasă. Apoi Lionel, dragul de el a venit cu lămuriri, despre renumele de Regină a xXx al Sashei.
Am început să mă joc cu paharul, zâmbind larg pentru alte replici spuse în sinea mea și când mi-am ridicat privirea am dat de ochii îngerului, care a mimat, la fel de amuzat un „Serieusement?!”
noiembrie 3, 2011
Stillness
Îmi place la mare. Îmi place marea. Toată imensitatea ei albastră și adâncă. Mă liniștește. Stau și o privesc și un sentiment de calm mă cuprinde. Și o văd atât de bine, de aici de sus. Trebuie să fie un fel de faleză, cu ierburi care-mi ajung până la șold. Cât calm e aici. Și e atâta spațiu.
Mă uit în jos de pe faleza mea. Mă uit spre plaja lată. Sunt oameni acolo și … lucruri, nu pot să-mi dau seama exact ce lucruri. Dar un sentiment de „avuție” mă încearcă. Ceva de al meu trebuie să fie pe plajă.
Îmi place contrastul din nisip. Și-mi place cum devine din ce în ce mai închis la culoare cu cât sunt mai multe valuri care-l spală. Hum, parcă rămâne din ce în ce mai puțin nisip deschis.
Scutur din cap pentru că vântul îmi zburlește părul în ochi și nu mai văd. Trebuie să văd ce se întâmplă cu plaja mea. Și parcă nu bătea vântul mai devreme, nu? Ridic privirea spre cer și nori gri și grași trec repede dintr-o parte-n cealaltă, parc-ar fi trași pe sfoară. Hum, ce aproape de pământ par… Parc-ar vrea să te apese, dar eu nu-i simt. Ce ciudat… De ce nu-i simt, grei și asfixianti? Nimic. Dar îmi place cât de repede îi aleargă vântul. Din ce în ce mai repede, pentru că acum părul nu vrea să-mi stea în niciun fel, iar de pe plaja mea zboară lucruri. Ceva, înăuntru, îmi spune că ar trebui să cobor, să mă grăbesc, pentru că e ceva al meu acolo jos care ar putea fi zburat de vânt. Dar nu mă clintesc, e atât de liniște aici sus.
Aproape că am uitat de mare. Și ea ca și vântul s-a supărat și se agită înspre mine și plaja mea și faleza mea. Și-a schimbat culoarea. E mai mult gri, poate chiar un albastru închis-închis și e vâscoasă. Oricum s-ar ondula și oriunde ar ajunge e ca un bloc.
Și are valuri. Din ce în ce mai mari. Și mai mari. Și care se sparg de fiecare dată mai puternic și mai departe pe plajă. Nu am văzut niciodată valuri atât de mari. De înalte. Sunt atât de înalte. Și parcă devin și mai mari când ajung pe nisipul deschis. Fac dinadins să-l îngroape. Și apoi vine următorul, mai puternic. Trimis și mai din spatele orizontului și mai înalt și mai flămând și se prăbușește aproape de baza falezei. Te-ai aștepta să facă un zgomot, dar nu e nimic. E liniște. Atât de liniște.
E ciudat că după fiecare val, marea mea nu se retrage. Rămâne acolo și crește. Dar eu am ceva acolo, în marea supărată. Nu știu de ce e atât de supărată, dar nu mă sperie. Nu am mai văzut vreodată ceva atât de frumos. Același interior mă îndeamnă să cobor după ce este al meu, acolo jos în apă. Dar e în regulă, pentru că nu mi-e teamă. E al meu și-mi place marea. Care e atât de frumoasă.
Nici nu știu când am ajuns aici jos. Simt apa până la genunchi. O simt pentru că o văd, dar nu am senzația de ud. Da, trebuie să recuperez ce este al meu, până „nu mi-l ia marea” … Ce folos ar avea marea cu ce este al meu…? Și uite câtă apă este aici jos, îmi trece de genunchi. Parc-ar vrea să umple tot locul, până sus la faleză. Hah, ce chestie.
Mă întorc cu fața spre mare. E la fel de supărată și de agitată și de închisă. Și ce repede se mișcă, o simt în nisipul de sub tălpi. Dar cu toate astea e atât de frumoasă și nu mă sperie, cu toată furia ei. Ridic privirea și-mi văd valul, fix deasupra creștetului undeva sus de tot. Oare e mai înalt decât faleza? Nu am mai văzut vreodată ceva așa de frumos. Iar spuma pe care o face e atât de albă. Și câtă liniște este aici „la umbra” valului. Mă întreb, oare când o să cadă peste mine, o să-mi facă rău?
Dar ceva mă trage în sus, pe peretele fărâmițos al falezei. Îl simt speriat. Foarte speriat. Și mă ține strâns și mă trage după el în sus. Nu înțeleg, de ce trebuie să fug? De cine îi e frică? Chiar trebuie să să mă agăț de toate rădăcinile astea și să mă trag în sus? De cine ți-e frică? Cu ce te-am speriat? Nu înțeleg… Dar nici nu mă pot opri. Vrea să fiu departe de apă, să nu mă cuprindă apa. Câtă spaimă…
Poftim, suntem sus, printre buruieni. M-ai epuizat. Și nici nu pot să-mi dau seama cine ești… Sau de ce ți-era atât de teamă pentru mine. Mă ridic și mă uit spre plaja pe care mi-a înghițit-o marea toată. Hah, dacă mă aplec peste buza asta de pământ și întind mâna ajung la apă.
Măcar am ce e al meu, nu? Și era atât de calm aici sus. Și de liniște. Înainte să apari tu și teama ta de furtună. E atâta liniște în furtună.
Când m-am trezit mă dureau brațele, omoplații și mijlocul… de parcă m-aș fi urcat pe ceva…
septembrie 19, 2011
Turn me up when you feel low
Ideea m-a lovit azi. Cred că eram în lift, în drum spre undeva – nu mai țin minte către unde/ce/cine. Eram în mișcare, ocazie cu care mi s-au impulsionat și neuronii.
Deci, mi-am zis să fac un fel de top. De clasament. Clasamentul zilelor mele. Toate cele 3 în 2 de care am avut parte mai acum vreo 11 zile. Da, Alexandra Merișcă, asta îți semnalam că ai uitat cu nonșalanță. Acum să te știe o lume întreagă.
În ordinea numerelor de pe tricou și crescător cu nivelul de importanță dat de subsemnata, veșnic îndatorata și oarecum absenta „blogăriță” (se pare că este un termen la modă. Și se pare că trebuie să-mi asum acest statut. Și mie-mi place cu un singur „g”) – adicătelea Eu, urmează (mă mai urmărești?):
Pe ultimul loc – Grigore. Pentru el, numai l`Oréal – adică ce merită. Ultimul la coadă sau primul, depinde cum privești problema. Ideea principală (și ceea ce eul liric resimte până în măduva oaselor) este că de el vreau să scap prima oară de pe suflet. Așadar, în ciuda intențiilor incredibil de romantice și demne de romane din secolul 19, care îi umplu sufletul, Cosmina, a simțit pe propia piele ce înseamnă să pavezi drumul spre iad cu bune intenții. Adică ea a plănuit, a vorbit, a dus muncă de convingere, a dat indicații scenice și când a apărut el, al meu Făt-Frumos… ei bine, s-a fâsâit totul ca un sufleu. El a rămas în prag, privindu-mă drept în ochi și ținând în brațe un buchet de trandafiri albi drept apărare. În încăpere se așterne liniștea, multe perechi de ochi se plimbă de la el la mine la el la mine. Eu îmi revin din cele 3 secunde de uimire cu un charismatic și spus cu voce tare „Ce Dumnezeu caută ăsta aici?!?!”. Și acum că eu mi-am plecat privirea jos de tot, sub pretextul că trebuie să-mi așez paharul undeva, el se apropie și-mi șoptește „știi că trebuie să te uiți la mine când mă pupi… nu așa se face…” Îi iau buchetul din mână și dispar „să pun florile în apă” aka să am un mic moment de apoplexie cunoscut și sub numele de cod de „Ce face aici!!? CE FACE AICI!?!?! Nici măcar nu mi-a răspuns la mesaj să spună că vine. Nici măcar atât. Nimic. Nimic. Și ce să fac acum cu el?!? Dacă tot e aici!!! Despre ce să vorbim?! N-am ce să-i zic. Nu l-am mai văzut de 3 luni. Și tot de 3 luni nu am mai vorbit. Ultimele cuvinte au fost ceva de genul „dacă te mai atingi vreodată de vreo prietenă de-a mea îți smulg mâinile din omoplați direct! … Auzi, Zâno, știi c-ai căutat-o, nu?!”… Despre ce vorbesc eu cu el?!” Ei bine, despre nimic. N-am vorbit, nu ne-am căutat. Iar când m-a dus acasă, jumătate din drum a tăcut, iar ultima jumătate mi-a făcut morală. Apoi m-a așteptat în ploaie să intru în casă. Ah, și undeva între toate astea am înghesuit și-un luat în brațe. Și totuși îmi pare rău că mi-am lăsat trandafirii la Orlinț. E drept, erau cei mai urâți și trecuți trandafiri pe care i-am primit în toată viața mea de gagică activă, dar erau de la Grégoire. Și mie nici nu-mi plac trandafirii. De orice culoare ar fi ei.
Pe penultimul loc – Eu. The one and only. Este a 3 oară în 5 zile când încerc să scriu povestea asta și nu reușesc. Odată, într-o noapte am început aceeași poveste de vreo 4 ori. Doar că nu reușeam să scriu, deloc. Astfel se explică absența mea de pe micul ecran. Nexam putilință. Dar a avut și asta o parte oarecum bună - ca să uit de „durerea mea” dădeam buzna peste James. Frumos nevoie mare în lumea lui James Bond. Dar totul se desfășura pe principiul „tare ca piatra, iute ca săgeata”. Huuuuuuuuum.
Aproape de podiumul rușinii – Prima bancă. Da. Pentru că m-au chemat la țâșpelea interviu cu Resursele (in)Umane. De ziua mea și de dimineață. Iar două ore mai târziu încă nu plecasem de la ei. Am povestit despre mine si motivația mea să mă mărit/însor/fac copii cu prima bancă încât cred că 5 generații de acum încolo, o să iasă verzi și cu steluțe.
Ioooooooooi!!!! – Eu cu Manu. Da, Manu, iaca prima intrare în top. Pentru că ai fost cu mine alături, și m-ai lăsat să cumpăr batjocură de tort, care în afară că a fost estetic, cu căpșu și cu frișcă ne-a făcut de râs, aceleași 5 generații verzi și cu steluțe de acum încolo. Profit de ocazie, ca să fac plecăciuni adânci, întru cereri de iertăciuni.
La mijloc – Vineri seara la Operă în Paris. După lupte seculare care au durat câteva săptămâni, am reușit să-mi spăl gagicile pe creier. Deci și prin concluzie să le conving să mergem la opeeeeeeeeeeeeeerăăăăăăăăă. Madame Butterfly a lui Puccini, în aer liber, în curtea interioară de la azilul pentru veterani de război. Mai pompos pe franceză – Hotel des Invalides, casa lui Napoleon. În două cuvinte – a fost minunat (ok, fie 3 cuvinte). Orchestra, actorii, locul, vremea, luna șamd. Fetele au întârziat puțin, „subtitrarea” era un pic prea micuță și un scris prea galben și din luminițe pe fond negru – încât la un moment dat îți jucau literele în cap. Diana a confundat un avion cu o stea căzătoare. Eu cu Manu am înfrânt și nu ne-am rupt gâturile și coloanele în urma mersului cu tocuri de +10 pe pavajul lui Napoleon (mama ta de pitic!!! Special ai pus pietricele. De ciudă!!!)
Pe 3 – Vogue Fashion Night Out. Fix pe 8 al lu` septembrie mlle Emmanuelle Alt a chemat „pă toată lumea bună” pe rue Montaigne. Eu, norocoasa de mine am primit minunăție de invitație, în revistă. Și m-am înfățoșat la locul cu pricina la braț cu Manu și Ramoane. Strada plină de „fashioniste”, la burgeoisie parisienne, gură cască, wanna be`s și fashion victims. Norodul se ducea hipnotizat în 6 părți mari și late – Ralph Laurent, Jimmy Choo, Chloe, Chanel, Dior și Louis Vuitton. Ocazional mai vedeai și câte o pungă stingheră de la Elie Saab. Mini Coopers nu îndeajuns de mini să se strecoare dintr-o parte în alta. Cupe de șampanie care treceau dintr-o mână-n alta și muzică de club. Cam ca petrecerile din GG. Doar că în GG nu-ti arată și străjerii - niște indivizi cu alură de racheți ruși sau dulapuri sub influența drogurilor, pentru că își poartă costumul pe din afară. Vânjoși, cu ceafa lată, mușchiul cât pâinea și creierul cât mazărea postați strategic în fața unui cordon roșu, care delimitează lumea „lor” de lumea „ta”. Și da, l-am primit pe el Chanelul clasic negru și din lac. Doar am mers acolo cu Manu cu un scop.
Argint – Gagicile. După ce am terminat de făcut cumpărăturile împreună cu Vogue ni s-a făcut foame așa că am mers la un mic resto pe Grands Boulevards. Eram 4 la o masă rotundă și povesteam într-o dungă când Didi scoate o vedere alb-negru din geantă. O vedere alb-negru care-ți arată din spate o siluetă de fată îndreptându-se spre Turnul Eiffel. 50% din surpriza lor. Până și-au așternut ele urările și la mulți ani-urile, Didi (în rol de Moș Crăciun) a mai scos din geantă și o cutie cu bomboane de ciocolată. Da. Mi-a plăcut mult. Mai ales pentru că nu mă așteptam deloc deloc.
Locul întâi cu coroniță – Toți prietenii mei, toată lumea care mă cunoaște și mă știe pe mine mă m- (personal sau de pe feisbuc), fanii mei, invitații. Pentru că nu-i așa la ce bun să ai o zi de naștere și alte 4 de nume, dacă nu ai cu cine să le împarți? Dacă nu ai pe cineva pe care să nu vrei să vezi, dar de fapt să vrei. Sau nu reușești să strângi îndeajuns de mulți oameni la un loc încât să nu le ajungă tortul (N.R. Nu e niciun fel de „moamă cât de cool sunt eu pentru CăCunosc multă lume”. Pur și simplu tortul a fost minuscul … or smth) Sau nu-ți geme mailul de peste 200 de mesaje de urare (vivat feisbucu! de trei ori vivat!! 
) Sau nu-ți vibrează telefonul pe 8 septembrie la doișpe noaptea fix și doi ochi albaștri îți spun în română „la mulți ani, Ana!” Sau nu primești o vedere și o cutie cu bomboane? Sau orice simplu „la mulți ani”
Mulțumesc.
august 31, 2011
August
Sau cea de-a 8 a fiică a anului, iar dintre toate cele 12 surate, cea mai liniștită. În august toată lumea pleacă, își ia o pauză, fuge, se ascunde, se duce încotro vede cu ochii, abandonează și spre sfârșit își ține respirația pentru că vine septembrie. Iar septembrie… este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, masculul Alfa al oricărei haite, fulgerul din pumnul strâns al lui Zeus, săgeata din arcul lui Artemis, amenințarea subînțeleasă din mână dreaptă a Atenei alături de multe alte elemente cheie din diverse statui împrăștiate prin Luvru.
Revenind la august. Ziceam să toată lumea pleacă. Păi, la mine biroul s-a golit. 3/4 dintre colegi au plecat în vacanță, pe unde au văzut cu ochii.
Prin Franța – Biarritz, Bordeaux, Perpignan, Cannes, Monaco și alte orașe urâte, îmbâcsite și deloc atrăgătoare din sudul întunecat al celor două coaste de care țara fonfăniților dispune – una la Atlantic și alta la Mediterană. Oricum e urât acolo și plictisitor și frig și mai ales urât. În special vara. Nu există niciun motiv întemeiat ca să îți dorești să ajungi acolo. Exclus.
Înapoi în Românica – Manu a primit bilet de voie și și-a luat zborul spre Cluuuuuj, Mediaș, Rebra, Reșița, Zalău, Târgu Mureș, Sebeș, Sibiu și alte orașe de prin Transilvania. Parcă ar fi plecat într-un fel de turneu de tămăduire. Cu toate acestea, 2 săptămâni mai târziu a sositără înapoi la Paname cu amandină și covrigi, special pentru subsemnata.
Anglia – Eu. Desigur. Într-un final. Ce-a de 4 a încercare. Și cât pe ce să o ratez și pe asta pentru că s-au gândit unii să arunce cu piatra-n geam. Daaar, după principiul „Zoe fii bărbată”, înainte cu tupeu pe sub apă eu m-am dus.
Algeria, Belgia etc etc.
Teorema este reciprocă – Andreea a venit să vadă schela din mijlocul orașului. Am profitat de ocazie și l-am inclus în ofertă și pe corsicanul cel frumos și uite cum am obținut un fel de Omo/Dero 2 în 1. (Nu. Nu Ariel. Ariel cere exigența și noi/eu sunt precum o pictură veche – de la depărtare e perfectă, însă cu cât te apropii mai mult… Dacă exigenței nu îi facem față, în schimb la capitolul fidelitate suntem în prima bancă de la geam. Fetele este de la Unilever. Deci Unilever all the way and no way Jose, Ariel)
Cum ziceam, și eu mi-am luat tălpășița pe sub apă, peste gârlă, și am luat o pauză de la prima bancă, de la stagiu, de la SAS și mi-am pus creierul pe „stand by”. Am să mă gândesc la cele 168 de modele pt scorul financiar (la momentul plecării, între timp am ajuns la 198) și cele 57 pentru modelul general (mai apoi, 78) când mă întorc. În tren eventual, dacă nu adorm între timp.
Partea cu fugitul este puțin mai complexă. Poate fi privită fie în sensul propriu al cuvântului – eu cu Manu fugim sau mai bine zis țopăim pe bandă cu zecile de minute. Însă nu asta te interesează, nu pentru asta „mă” citești tu acum. La figurat și eu fug de aceleași lucruri de care fugi tu, +/- 5% marja de risc. Așa că derulează lista, în minte și o să ne întâlnim, probabil, pe la jumătate.
Desigur, mai este un al 3lea tip de fugit, care se întrepătrunde cu un anumit tip de ascuns, de parcă ar fi 2 piese de puzzle. Fugitul și ascunsul de foc. Acum fix o săptămână, a fost un incendiu la prima bancă. Fix la turnul de control din sticlă și de la Esplanade de la Défense, unde se desfășoară stagiul Anei. Și fix la etajul 7. Cum ar veni, mi-a luat foc capul, eu având birou la 6. Se temeau ei galii să nu le pice ceru-n cap, afirmație la care eu aș veni cu următoarea completare. Să nu îți cadă cerul/tavanul în cap pentru că arde. Pe scurt, am agiuns dimineață la stagiu, m-am strecurat printre diverși indivizi care se învârteau alertați și am luat liftu până la 6. Am ieșit din lift, am făcut stângă, întrebându-mă ce dracu pute în halul ăla?! Am deschis ușa, de la aripa B și iaca… prăpăd. Pe jos, praf alb, spumă, apă, bucăți de tavan fals și de fier. Ce dracu? Agiung în bucata noastră de open space, doar ca să văd cum curge apă din tavan. Acolo unde era tavan.
Apoi se apropie pufoșenia (responsabilul meu de stagiu, pe numele lui de cod) de mine și-mi spune „Anna (cu 2 de n, pentru că e pe franceză), să nu te sperii. Nu e decât un mic incendiu. A trecut, l-au stins e totul în regulă, ne-au inundat puțin și pe noi, dar nu-ți face probleme. Verifică totuși, dacă nu ți s-a udat calculatorul. Sinon, ça va?”
Nu, nu-mi udaseră calculatorul, ca prin minune. 2 zile am avut o gaură deasupra capului și puteam comunica în direct și în exclusivitate cu etajul 7. Din fericire, între timp gaura a fost acoperită în totalitate, cu plăci noi și curate de tavan fals. Pe cele arse, ude și înnegrite le-au aruncat. Cu timpul m-am obișnuit și cu mirosul. Cât despre etajul 7, încă lucrează să-l scoată la lumină, pentru că toată aripa B a ars și nu a mai rămas nimic acolo. Totul s-a făcut scrum. Dam.
În spiritul acestei întâmplări, care vine în urma atacului de la Oslo, (pe care l-am ratat cu 2 zile), a revoltelor de la Londra pe care le-am prins fix la sfârșit, îmi spun că, dacă reușesc să trec de ziua mea, semne bune anul are.
Abandonul. Da, cam pompos. Abandon prin neprezentare. Câștigi meciul la masa verde. 3-0. Deși aici nu prea sunt convinsă că iese cineva câștigător. La Londra fiind, încercând să scap de un indian care se lipise de mine ca marca de scrisoare, am inițiat un schimb de mesaje cu Grég. Old loves, they die hard, old lies, they die harder. Plus că multă vreme juca în rolul principal de Făt-Frumos pe calul alb și de fiecare dată când apărea câte un dubios care încerca să se bage în seamă cu mine, era de ajuns să mă uit înspre el și să-i spun „ajută-mă” (în română) și el apărea hop-țop, își trecea mâna peste umerii mei, zâmbea și individul dispărea. Am aplicat strategia și peste mări și țări și mereu a dat rezultate. Simpla pomenire a numelui lui și așa numiți „pretendenți” fugeau mâncând pământul. Așa că mi-am zis că o să meargă și de data asta, ei bine nu. Undeva, cândva, într-un fel amândoi am abandonat ceva, pe cineva. Acum nu mai e nimic de zis.
Dar ca să prezint totul sub formă de sandwich – una bună, una rea, încă una bună. Deci încă una bună, înainte de marele final. De vreo 2 luni așa, Parisul a fost luat cu asalt de nebunia Post it-urilor. Totul a pornit de la geekșii primei bănci, adicătelea departamentul de IT de la BNP Paribas. Și cum ei se plictiseau nevoie mare într-o zi, s-au apucat să facă diverse forme, figurine din post it-uri pe care le lipeau pe geam. Și uite cum, peste noapte, geekșii din clădirea de peste drum le-au răspuns. Și tot așa. Au început să țină scorul – desigur prima bancă a caștigat, ca întotdeauna. Și acum că trendul a fost lansat, toate clădirile de sticlă ale corporațiilor au fost umplute cu desene colorate, făcute cu post it-uri. Long live, pixel corporate art.
Și am făcut și noi desene. Pe Twetty (cliculeț), un Game boy, un dinozaur (cliculeț). Iar Manu, la GE, a făcut sigla (cliculeț nr 3).
Cam atât despre august. Să trecem la septembrie. Mie-mi place septembrie. Desigur, sunt subiectivă. Dar totul se întâmplă în septembrie. Totul reîncepe, renaște, se decide, se cântărește. So spring, totally overrated.
E al 3 lea septembrie în Franța, care prevestește aceeași graniță, între a fost și urmează. Când lumea așa cum o cunoști tu va fi lăsată în urmă și tot ceea ce ți-ai dorit te așteaptă cu brațele deschise, cu un rânjet de Jocker.
Septembrie e luna în care, între 8 și 9, ți se cântărește sufletul. Nu degeaba i se zice și răpciune, nu?
august 23, 2011
Despre Vikingi
Primul lucru care m-a lovit, odată ajunsă la Oslo, pe lângă diferitele dureri, a fost realitatea din mijlocul străzii (știu BUG Mafia ar fi mândri de mine). Eu una, în ignoranța mea probabil, nu mă așteptam să dau nas în nas cu atâția arabi și negrii. Nu mă așteptam să fie aproape la fel de mulți la norvegieni, ca și la Paris. Așa că mă uitam în stânga și-n dreapta cu vădită nelămurire. Ce se întâmplă aici? Au ajuns până aici. În nord, unde e frig și… frig?? Și dacă la francezi înțeleg pe ce ușă istorico-culturală au intrat, ei bine la neamul de vikingi nu mă prind.
Și am întrebat-o pe Ralu ce e cu ei? Ca nu par veniți în vacanță… par de-ai locului. Cetățeni norvegieni. Doar că nu se potrivesc tiparului de Ken și Barbie. Așa că Ralu m-a lămurit că da, toți arabii pe care eu îi văd și toți somalezii înveșmântați cu cearșafuri colorate din cap până-n picioare sunt de fapt norvegieni, că așa e la ei. Au venit acolo și nu au mai plecat. Bine, zic.
Am mers pe jos până la Ralu, prilej pentru mine sa walk off my pain și să mă obișnuiesc puțin cu mediul înconjurător. Fruuumos la Oslo. Un oraș micuț, intim. Micuț. Locuit de Ken și Barbie (vom face abstracție de popoarele invadatoare). Pentru că norvegienii atutentici, strănepoți ai vikingilor sunt absolut fermecători. Și ei și ele. Ei sunt toți înalți, bine făcuți, cu un corp sculptat în mod evident cu multe ore de sport, blonzi sau șaten-deschis, cu ochi verzi sau albaștrii, barbă și brațe puternice. Și tatuaje. Păi se putea altfel în patria mumă a black metalului? Ei, fii de vikingi sunt născuți cu satana în suflet și arată asta pe toate drumurile și pe toate gardurile. Tatuaje, piercinguri, magazine cu satana-satana, baruri de satane, festivale de black/death/doom/satana metal etc etc.
Desigur că eu mă simțeam ca un copil de 4 ani lăsat liber în magazinul cu jucării. La fiecare 2 m exclamam la Ralu dacă l-a văzut pe băiatu ăla care avea nu știu ce creastă? Dar pe celălalt care avea nu știu ce tatuaj cu nu știu ce copertă de la Iron Maiden? Dar pe fata de acolo care asculta COB a vazut-o?? Auzi Ralu, să nu uităm într-una din zile să intrăm aici. Și uite cum a descoperit Ralu, că pe colț, la ea este un magazin de satane. Anna, știi că eu până acum nu l-am văzut? Și uite cum stă el aici pe colț, dragu de el, cu tricouri cu AC/DC în vitrină.
Traversăm un mic părculeț pătrat, înconjurat pe 3 laturi de cafenele cochete și coborâm încetișor spre silozul lui Ralu. Pentru că ei vikingii, pe lângă faptul că-l au pe satana în suflet, sunt și ingenioși si se ghidează după principiul că nimic nu se pierde, totul se transformă. Și uite cum au „cosmetizat” ei un siloz și l-au transformat în bloc. Frumos la Ralu acasă. Un studio rotund-rotund-rotund cu geam spre parc și cu Marylin Monroe și James Dean alb/negru atârnați pe perete. Și o baie cu podea caldă pe care te poți întinde liniștit când vrei să scapi de durerea de ovare.
Am ieșit pe terasă/acoperișul silozului și ne-am lungit la soare (pentru că da, ironia ironiilor la Oslo, pe cer, strălucește soarele. La Paris plouă) Am mai citit o pagină, am mai povestit despre una despre alta, mi-a arătat Ralu de acolo de la înălțime că în dreapta e trambulina pentru săriturile cu schiurile, că undeva în spatele nostru e facultatea ei, că în față e centrul. Cum spuneam Oslo e un oraș micuț și intim și simpatic prin dimensiunile lui mignone.
Într-un final, am reușit să mă repun în funcțiune și am ieșit la plimbare. Să-mi arate Oslo. Doar pentru asta am venit, nu? Am mers noi pâș pâș pe jos de la Ralu până în centru. 20 de minute pe ceas. Am traversat cartierul arabilor/negrilor care este undeva nu departe de buricul târgului. Am ajuns în fața gării și Ralu mă întreabă unde vreau eu să merg? Nu știu, pisi, du-mă unde vrei tu. Așa că am mers la Operă. Pentru că începea să se însereze și nu mai era niciun pericol să rămân fără vedere. Pentru că la Soare te poți uita, dar la Operă, ba, ea din marmură albă fiind și deci, cu capacitatea de a reflecta lumina. Oricum până și seara ai impresia că are un fel de halou în jurul ei.
De la operă am luat drumul portului și am trecut în revistă toate atracțiile tipice pentru turiști. Am făcut inventarul bărcuțelor, bărcilor și yachturilor „parcate” în apropiere. Am savurat un bine meritat și de mult jinduit milkshake, pe o băncuță în port – fața spre mare și bărcuțe, și spatele spre cartierul posh și rezidențial cu arhitectură pretențioasă și apartamente cu balcoane spre apă.
În drum spre casă, am găsit sediul primei bănci și așa a început să se dezvăluie de ce a venit Ana până la Oslo. Sau pentru ce. Ca să găsească de muncă. Pentru ea și/sau pentru Ralu.
