Trei la zece mii

Duminică după-masă. Mă îndreptam voiniceşte spre Denisa, în Stejari, cu gânduri cuminţi legate de şcoală. Ajung în dreptul bucătăriei şi gândul din spatele privirii, dar mai ales a vocii se confirmă. Şi zâmbesc larg.

Vite fait termin cu Denisa. Revin în bucătărie cu laptopul. Mai o muzică, mai un facebook, mai o Kia.

Nouă ne place mult facebook sau faţă-carte “mai pe română” ca să cităm dintr-un clasic în viaţă. Aproape că tot ce contează sau este esenţial are legătură cu facebook-ul. Pozele importante (cu tine sau cu alţii), petrecerile la care trebuie să se ştie că mergi, nivelul la Mafia, citatul din House/Gossip girl, Fortune cookie şamd.

O altă maaaaaaaare calitate a facebook-ului este chat-ul. Multe au pornit pe calea asta. Ca de exemplu, păţania mea de duminică seara, ca să revin la oile mele. Recapitulez: eram în bucătărie, în Ulmi – etajul 1, aproape de scări. Eu, Emma, Grégoire, Roméo şi Andrei.

Pop! Dragu pe facebook. (Dragu sau Adriana, camera 212, Ulmi - etajul 2). Varianta prescurtată a discuţiei:

“Ana, pls, pot să te rog ceva?”

“Da, sigur.”

“Uite, voiam să te rog, dacă nu te superi, să îmi împrumuţi un sutien. Ca eu nu mai am sutiene curate…”

“Ok, kein problem… vii încoace şi-ţi alegi… nu ştiu dacă îţi vin, dar mă rog, sunt curate…”

“Nu poţi să vii tu, te rog?”

“Acum?!”

“Păi da. Hai că te aştept”

Şi mă ridic de la masă din bucătărie. Şi ajung la mine în cameră. Şi aleg 3 sutiene curate. Şi mă gândesc “dar ce-o fi apucat-o pe Dragu fix acum, duminică seară?! şi de ce nu poate să coboare să le ia singură?! dar e duminică seară, nu pleacă nimeni nicăieri, nu ieşim – pentru ce naiba le vrea moţ-cocoţ acum?!!!”.

Între timp urcasem la 2 cu cele 3 sutiene atârnând în mâna stângă şi cu cheile în dreapta. Începusem vag să mă agit.

Bat la uşă. “Daaa!”. Intru şi zic pe-un ton răstit “Auzi, dar tu de ce nu poţi să te mişti?!?!!!”. Ajung în dreptul patului şi o văd pe Dragu cu laptopul în braţe, calmă, cu chestii de şcoală pe lângă ea şi cu cea mai nelămurită şi pierdută privire din istorie.

“Poftim!!! Ţi-am adus!!! Cum ai cerut!!!” şi flutur cele 3 sutiene în faţa ei.

Brusc, se destinde într-un zâmbet larg şi un râs gras. “AOLEUUUUUUU!!!!!! Ai vorbit cu Cristi, măăăăăă!! ) !!”

Procesez evenimentul, preţ de 3 secunde.

Înteleg într-un final. Eu vorbisem de fapt şi de drept cu Cristi – prietenul lui Dragu, cunoscut în unele cercuri foarte selecte şi sub numele de “le president de la Roumanie” , care considerase de cuviinţă să se personifice pe contul ei de faţă-carte şi să-mi ceară mie sutiene şi Andreei chiloţi. Ea s-a prins, ca deobicei, mai din timp. Eu nu.

Şi dă-i şi râde. Şi râde. Şi mai râde puţin.

Mă întorc la mine, să las cele 3 sutiene curate şi să mă reîntorc în bucătărie.

Când i-am povestit Alexandrei a râs cu lacrimi 20 de minute pe ceas.

Azi este marţi şi încă râdem. Alexandra tot cu lacrimi.

Vorbi nea Ion că-i şi el om

Din seria limba noastră-i un comor, dăm citire următoarelor cuvântări pline de duh şi de înţelepciune:

• „Pune-pune la gluga de la … „ – şuierat printre hohote de râs de către Vlad lui François, cândva în prima săptămână de Orléans

• „Padre estupido/Prêtre bête/Prêtre fou/etc” – Vlad către Renato, încercând să facă internaţional Popa Prostu’

• „Tu es très talenté” – de la Alexandra către François/Tseng (varianta în franceză este şi va fi talentueux)

• „On mange des pâtes aux yeux?” – Simona către François/Tseng (confuzia dintre oeufs = ouă şi yeux = ochi => paste făinoase cu ochi)

• „Tseng, tu te cuisines tout seul?” – de către un Erasmus către Tseng. În loc să întrebe dacă îşi găteşte singur a reuşit un „te mănânci”

• „C’est pas grave! C’est Erasmus!” – nu ştiu de la cine către cine. În dimineaţa de după ziua Adrianei, în cameră la Andreea, cu Roméo, Fabrice, Grégoire, Andreea şi Adriana

• „Tu veux te marier?” – de la mine pentru Grégoire, în Tuileries

• „Qu’est ce que t’as dit, mă?!” – eu către Grégoire în isteria Chambord

• „Des avantages en nature” – Andreea la seminar la facultate

• „Tac tac” – da-da în poloneză

• „Je pense qu’Adriana a senti la chaleur” – Jean-Francois către Andreea, la ziua lui Dragu, după o căzătură pe colină

• „Tu veux te montrer le sexe?” – Andreea către Grégoire la Chambord, căutând camera Eyes wide shut

• „Tu veux te coucher?” – Alina către Grégoire, dându-l afară pe uşă ca să se culce

• „Oui, oui! Arrête!!” – cu accent englezesc. Rostite de cel puţin 5 ori pe zi de către Emma

• „C’est le même mot en roumain” – în cameră la Andreea, după ziua lui Dragu

• „C’est une tradition française/roumaine/etc” – în cameră la Andreea după ziua lui Dragu

• „Tu prends Ana par la main et tu vas à la fête” – Alexandra către Grégoire în toiul războiului franco-român

• „Très/trop beaucoup!” – Emma, cândva într-o seară către Roméo

• „C’est parti!” – la seminarul de statistică al Alexandrei, preluat de Radu

• „Ca să fie bine… Ca să nu fie rău” – Radu

• „Maintenant tu peux faire Paris-Dakar” – Grégoire către mine, referitor la cei 3 băieţi cu origini africane din cămin care mă peţesc, cunoscuţi şi sub numele de „mes marginaux” – acelaşi Grégoire către aceeaşi Ana

• „Îmi stă très bine, nu-i aşa?” – eu către Raluca, purtând brăţara lui Manolo

• „Pero hablen en español carajo!” – Manolo către noi, într-o seară, lângă Loara, înconjurat fiind de Erasmuşi veniţi în Franţa ca să înveţe franceză şi vorbindu-i în franceză

• „Je suis/Tu es/Il est/Nous avons/Vous avez…” – Manolo, în aceeaşi seară, dar ceva mai devreme, încercând să conjuge un auxiliar. A reuşit să le combine. 2 în 1 ca şamponu’

Later edit:

• “Auzi, dar un sutien curat n-ai?”- de la Cristi

• “Nu-ţi face griji, bine?” – Grégoire, în scris, în română

C’est pas grave! C’est Erasmus!

Plouă şi este urât şi trist aici la noi. Vreme de numărat banii (dar nimeni nu se încumetă să vadă cât a cheltuit din grant) sau de făcut copii (şi mai problematic decât cu banii. Mai bine te apuci să îi  numeri).

Am avut vacanţă. O săptămână. După vreo 5 de facultate. De ce? Nu ştiu, mais ye pince que c’est une tradition française. Iniţial planificasem vacanţa dinainte să plec de acasă. Era clar: merg la Londra cu Tudor. Sau poate nu cu el, dar tot merg la Londra. Sau poate nu mergem la Londra. Cândva sâmbătă în plin debut de vacanţă, într-un efort de a uita o anumită seară de vineri ce tocmai trecuse, vreo 10 fete se chinuiau să organizeze o plecare la Amsterdam. Dar care n-a ieşit pentru că una, alta şi tot aşa.

Şi se face sâmbătă seară. Şi ieşim în club. De gay, am aflat noi ulterior. Dar unde ne-am distrat pe cinste. 2 dintre băieţii cu care am mers au fost abordaţi de alţi băieţi. Fetele au fost ignorate cu desăvârşire. Une autre tradition française, ye pince. Pe la 4, plecăm. Romeo plecase cu vreo jumătate de oră mai devreme să le ducă pe Emma şi pe Lakota (eram prea mulţi şi prea puţine maşini). Când ajungem în parcare descoperim că Romeo încă nu plecase pentru că a avut o mică neîţelegere cu automatul şi cu bariera şi că stătea acolo de juma’ de oră.

Grigore coboară să plătească şi el parcarea. Fabrice dispare şi el undeva. Romeo forţează puţin bariera care se rupe. O ia şi o aşează frumos à coté şi pe urmă pleacă doar cu Emma şi cu Lakota (mai încăpeau încă 2 în maşină… dar nu contează). Ca orice Erasmuşi veritabili am vrut să imortalizăm momentul şi aşa puţin suprarealist şi ne aşezăm toţi la poză (n.r. eram 6 români – 5 fete şi 1 băiat şi 1 franţuzoaică) moment în care reapare Grigore. Picture this: banda de români care face poză cu o barieră ruptă (primele lucruri pe care Grigore mi le-a zis despre români: “faire les poches” – a face la buzunare şi că fură bornele de la parcările cu plată). Să zicem că s-a blocat puţin? Vite fait, i s-a explicat situaţia. În cele din urmă am plecat la cămin. Şi asta a fost sâmbătă seara.

Duminică a continuat şirul de momente suprarealiste şi în deplină compatibilitate cu karma mea.

Luni:  prima zi de vacanţă. Ca să compensăm lipsa de idei pentru vacanţă mergem la cumpărături. Din nou. Nimeni nu pleacă cu mâna goală. Toate fetele din Castani, Ulmi şi Stejari erau în mall. Dacă pe la facultate ne vedem sau nu, în mall mereu ne regăsim. And the we wait.

Marţi: plecăm la Tours. Eu, Andreea, Alina, Adriana şi Fabrice. Din cauza obiceiurilor noastre legate de mâncare ne-am pricopsit cu apelativul de “la petite bande d’estomacs sur pattes” – mica gaşcă de stomace ambulante. Charmant, nu? Am ajuns la concluzia că ne place Tours. Mai mult decât Orléans. Este mult mai mare şi mult mai animat. Acolo chiar există oameni pe stradă. Şi mai mult decât atât, este un centru universitar mult mai mare şi mai variat şi mai răsărit. Sfinţim şi malul ăsta de Loire.

Miercuri: ne pregătim pentru joi şi pentru petrecerea de Halloween pentru Erasmus. Alexandra voia să fie Minnie. Zis şi făcut. Eu am văzut o pălărie care m-a cucerit şi am zis “Charlie Chaplin!”. And then we wait some more.

Joi: plecăm să vedem Sully-sur-Loire. După o goană nebună şi demnă de mânarea oştirii de către Mişu-Bătăiosu’ prindem autobuzul galben nr. 7 către destinaţie. După ce toată lumea se joacă cu căţeluşul mic şi pufos, ne întreptăm spre castel. Unii pe biciclete, alţii cu pe-geo-sul (varianta românească a Peugeot-ului). Sfinţim şi castelul. Cum ne întoarcem la cămin, toată lumea intră în isterie mode. Repede calcă cămaşa/caută dresuri/schimbă bluza/caută o centură-curea care să se potrivească. Şi apoi să se machieze toată lumea. Desigur, am întărziat şi am ratat tramvaiul şi am avut de aşteptat o jumătate de oră în staţie. Am făcut poze cu personajele: Charlie Chaplin, Minnie, Piţipoanca, Vrăjitoarea, Zorro, 2 vampiri şi un personaj abstract (îmi pare rău Alina, dar încă nu avem un nume pentru tine). În tramvai ne întâlnim şi cu fetele din Castani. Care erau Disco, anii ‘20, Moartea ş.a.m.d. Spre marea mea satisfacţie mă recunoştea lumea pe stradă şi ţipa după mine “Ooooooo, Şarli Şaplin (Charlie Chaplin but in french!!!!! “. Din Petit Barcelone n-am plecat cu mâna goală: pahare de bere, shoturi de tequila, bomboane, păianjeni fosforescenţi. Seara a continuat în camera Emmei, în spirit irlandez. Până a venit paznicul şi a spart gaşca.

Vineri: fuga-fuga în Auchan. Urma să gătim pentru francezi. Tochitură cu mămăligă. Am cules toate tigăile de prin cămin. Şi cât mai multe furculiţe şi cuţite. Şi am purces la gătit. Prima victimă a venit repede: Alina s-a tăiat. Apoi a urmat goana după o oală mai mare în care să punem tochitura. Am făcut apel la 2 dintre cei 3 marginaux de care dispun. Au fost drăguţi şi m-au ajutat. Am făcut rost de o oală mare şi verde. A urmat apoi pana de curent. Plitele de la cămin sunt electrice. Curentul s-a oprit doar la etajul nostru. Am mutat aproape tot la 1. Apoi s-a dat drumul la curent. On a fait demi tour. Ne-am apucat de mămăligă. A 2 a victimă: lingura de lemn a Alinei. Vite fait, toată lumea pune hainele de duminică, se făcuse deja ora. Îl aşteptăm pe Grigore vreo oră. Mâncăm. Se cântă. Se râde, se dansează. Ne dă paznicul afară. Mergem la Vama Veche (lacul din campus) unde atmosfera devine incendiară din cauza barierei lingvistice. Franţa zice una în engleză, România înţelege altceva în franceză şi c’est fini la comédie.

Sâmbătă: dezbateri intense. Teme. Pacea româno-franceză de nouveau. Party cu peripeţii, dar e ok, am furat tort.

Duminică: teme. We wait some more. Redescoperim America. And then we wait.

Şi c’est fini.

Franţa se întreabă… şi România râde

Francezii sunt un popor curios. Foarte curios. Ei au multe întrebări. În special pentru tinerii studenţi români veniţi cu Erasmus. Iată aşadar o selecţie de întrebări.

1. Voi mâncaţi pâine în România?

2. Voi aveţi mese în România?

3. Voi aveţi şcoli mixte în România?

4. Voi aveţi tramvai/metrou în România?

5. Cum este vremea la voi?

6. De ce vorbiţi atâtea limbi străine?

7. Voi aveţi telefoane mobile în România?

… aştept alte sugestii de la colegii mei.

A bientot,

Jojo

Am fugit la Paris

Era sâmbătă seara, după ziua Adrianei. Dar ziua Adrianei este mereu, tot timpul şi oricând. Ăsta este unul din motivele pentru care nouă (sau mă rog, mie cel puţin) ne place Adriana. Revenind, era sâmbătă seara şi şedeam în bucătărie la 2 meditând a l’imortalite de l’ame, fapt ce se întâmplă din ce în ce mai des, meditatul mă refer, pentru că Grigore sau Grégoire pe franţuză ne binecuvântează cu prezenţa lui din ce în ce mai mult (a se întelege că el gândeşte mult. Dacă îl întrebi ceva răspunsul este invariabil “Laisse-moi réfléchir un peu”. Atitudinea lui este molipsitoare). Deci, gândeam, când mă trezesc că stabilisem că plecăm la Paris the next day pe la un 9 aşa. Era deja 2, o oră bună.

Şi uite că am plecat. Şi la 11 eram în Paris. Uhu! În tren am făcut intinerariul. Scopul nostru era să o plimbăm pe Andreea.

Prima oprire: Sacre Coeur. Soare, cald, frumos, o minunăţie, mai că uitai că aproape îţi dădusei sufletul urcând până la basilique. După pozele de rigoare şi învârtitul în cerc din biserică am luat-o pâş-a-pâş prin Montmartre care gemea de lume. Am ratat obiectivele Amelie. Nu am ştiut cum să ajung la ele, dar poate date viitoare… Am coborât spre Moulin Rouge, Place Pigalle şi vestitul bulevard Clichy.

Next stop: Place de la Concorde. Aici drumurile noastre toate s-au despărţit. Spania, Belgia şi Polonia erau în modul cultural şi au luat calea Orsay-ului aşa că România şi Franţa au rămas să se plimbe agale prin Tuileries. Apoi brusc sub influenţa unei imagini-perfecte-a-unui-părinte-singur-care-îşi-plimbă-copila-asemeni-unui-înger-renascentist, România a întrebat Franţa “Tu veux te marier?”. S-a râs şi încă se râde mult pe tema asta. Mais c’est pas grave. C’est Erasmus.

A urmat Luvrul cu arcul micuţ şi piramida luată cu asalt de invadatori de toate naţiile. Era prima duminică din lună şi intrarea la muzee era gratuită. Cum poţi să ratezi şansa de a vedea Luvrul gratis? Şi deci să te îmbulzeşti cu şi mai multă lume decât în mod normal? Aşa ceva nu se face. Din nou drumurile noastre, pentru scurt timp reunite, se despart. Aceeaşi dorinţă de cultură şi aceeaşi plăcere de a umbla creanga prin Parigi.

De la Luvru o goană nebună spre Pompidou, nu divulgăm motivele. Haida-haida pe rue Rivoli. Noroc că era duminică şi mai mult decât în mod obişnuit Franţa nu lucrează, chiar dacă eşti la Paris, aşa că toate magazinele erau închise şi deci nicio tentaţie.

În faţă la Pompidou, Grégoire mă luminează cu privire la pisica galbenă pe care am tot vazut-o tăguită pe ici pe colo. Îi zice Mister Chat şi este opera unui tânăr din Orleans. Pe motan îl puteţi vedea pictat mai peste tot în lume, important este să vă uitaţi în sus. În Orleans îl găseşti mai ales în Atelier (un fel de Cool-cat de la ei, tres chic) pe Rue de Bourgogne.

Îl vizităm şi pe Branchiuzi (cum îi zic francezii) şi apoi trecem gârla către Notre-Dame, unde o aşteptăm pe Andreea afară. Nu a fost o aşteptare plictisitoare, pe lângă subtilităţile legate de biserică-căsătorie- “lasă Grégoire, nu contează ca ea e ortodoxă” mai trece şi o doamnă nevăzătoare, prilej pentru însoţitorii mei de drum să se întrebe “oare ce părere are despre Notre-Dame?”.

De la Notre-Dame mai trecem odată gârla şi o luăm uşor pe lângă buchinişti spre librăria britanică. Eu şi Adriana nu am putut pleca cu mâna goală. Eu cu Scott Fitzgerald – ea autre chose. De acolo cătinel-cătinel spre Hachette şi Eugen Ionescu şi apoi fântâna Saint-Michel.

Mai rămânea turnul. 3 staţii cu linia 3 de RER şi uită-ne lângă el. Urmează o lungă dezbatere despre cum s-a construit turnul, ce reprezintă el şi alt blabla de mândrie franţuzească. Într-adevăr este frumos şi ne place despre el, dar să nu sărim peste cal. (Turnul are 300 m înalţime, Statuia libertăţii are 46 m – doar statuia, iar cu tot cu soclu 93 m, în caz că vă întrebaţi aşa cum am făcut noi. Turnul a fost construit cu oţel de Reşiţa. Take that you french!!)

Am staaaaaaaat acolo multă vreme. Până s-au aprins luminile şi au început să clipocească. De 2 ori.

Apoi urmat cursa nebună către tren. Irlanda, Spania, Belgia şi Polonia erau deja la gară. Mai rămâneam noi. Trenul pleca la 22:52 de la Austerlitz. Noi la 21:13 eram în staţia de RER de la Champ de Mars. Am ajuns în gară pe la şi jumate. Am vrut să cumpărăm bilete de la tonomatul galben, dar nu a mai mers cardul. Andreea era singura dintre noi care avea card cu chip şi cu bani pe el (cardurile fără chip nu sunt bune de nimic). Am fugit la casa de bilete. Adriana şi-a folosit farmecul irezistibil şi am sărit peste coadă. Am luat bilete împreună cu un nene, care mergea şi el spre Orleans. Era 21:45. Am luat biletele şi am fugit spre peron, unde ne aştepta Irlanda îngrijorată. Cu chiu cu vai urcăm în tren. În 2 minute a plecat.

În cele 60 de minute până la Orleans am aflat că Irlanda a câştigat la cursele de cai 100 de euro, că până la urmă Luvrul nu a fost atât de spectaculos, că propunerea în căsătorie rămâne încă fără răspuns şi că avem multe poze.

Iar pentru mine a devenit o certitudine că am răcit.

Ana şi duşul

Joi a fost o zi foarte încărcată. Dimineaţă am fost la facultate apoi la Ingrid apoi mi-am umplut timpul învăţând să folosesc spălătoria căminului (am supravieţuit şi eu şi hainele mele – au aceleaşi culori şi dimensiuni).

Seara era programat să mergem la patinoar. De pe la 8-9 aşa. Am mâncat împreună cu Alexandra: eu pui, ea pizza. Mi-am zis să fac un duş rapid şi să vorbesc cu mama până plecăm, doar mai era atâta timp. Zis şi făcut. Am început cu duşul. Între timp îi dau mamei un mesaj “hai pe net în vreo 20 de minute” – aveam timp suficient.

Mie îmi plăcea duşul din dreapta pentru că avea cel mai mare spaţiu de manevră între uşa de intrare şi uşa de la cabină. Ajung la duş şi constat cu plăcere că era proaspăt curăţat (mă scutea de un efort suplimentar). Închid cu greu uşa de la intrare, ca deh! s-a mai umflat puţin lemnul de la atâta apă şi trebuie să te opinteşti puţin în uşă ca să se închidă cât de cât (măcar să pui siguranţa respectivă). Termin cu duşul în timp record. Când să ies din cabina de duş, îmi dau seama că între timp Lore şi Mădă au venit şi ele cu acelaşi obicei sănătos. Mădă fix în duşul de lângă mine. Ne salutăm pentru că aşa este politicos. Eu încerc uşa să ies. N-a vrut. Mădă foarte amabilă se îmbracă şi iese din partea cealaltă să încerce sa deschidă uşa (avusese o experienţă similară). Dar uşa nu se mişca. O rog să îl cheme pe Vlad.

Vine Vlad, care la rândul lui încearcă să deschidă uşa. O dată, de două ori, de trei ori.

“Ana, dă-te la o parte să nu te lovesc cu uşa, că-mi iau avânt”. Mă lipesc de peretele din spate. Şi POC! şi POC! lovea  Vlad în uşă şi degeaba.

“Ana, e încuiată uşa?!”

“Nu, nu este.”

“Eşti sigură??!?!?”

“Daaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!”

“Bine. Auzi, dar de ce curge apă pe sub uşă????!!!”

“M-am spălat şi pe păr Vlad… şi picură…”

“Aaaa…. bine… ţine clanţa aşa apăsată şi stai deoparte, ok?” Şi iar se izbeşte în uşă. Şi tot degeaba. Nici măcar un milimetru nu se mişcase, însă după sunet începuse puţin să crape. Între timp din cauza zgomotului apăruse şi Simona care întreba ce se întâmplă. A aflat. A rămas să vorbească cu mine prin uşă *click*

Între timp Vlad plecase să cheme pe cineva de jos de la recepţie să ne ajute. Evident nu era nimeni. Se întoarce “Ana, nu e nimeni jos. Merg în Hetres” (Hetres – căminul vecin. La vreo 200 m vizavi de noi).

Cât timp a fost Vlad plecat s-a mai strâns lume intrigată de tot zgomotul şi hărmălaia de la duşuri. Pe rând şi-au încercat puterile cu uşa de la duş: Memine – vecinul din Mauritania, Ragueh – vecinul din Djibouti, un francez pe care nu ştiu cum îl cheamă, apoi toţi 3 împreună. Memine m-a sfătuit să reintru în cabină ca să nu mă lovească cu uşa. Şi uite cum stăteam în cabină ascultând izbirile în uşă şi meditând la structura zidurilor. Erau mai mari şansele să se spargă peretele cu totul decât să cedeze uşa.

Din când în când se opreau să analizeze situaţia, să conceapă o abordare mai bună de dărâmat uşa. Deja începuse să se crape pe partea cu balamalele.

Reapare Vlad: “Ana, nu era nimeni la Hetres. M-am întors singur.”

“Aaaa… ok”

“Stai aşa, că te scoatem de acolo” Şi iar se opinteşte în uşa deja slabită şi aproape spartă şi după încă vreo 5 încercări cedează şi se deschide. Ies şi eu de la duş după vreo 45 de minute. Toată lumea era pe hol şi aştepta. Lore a imortalizat momentul. Se râdea în hohote printre urmele de îngrijorare.

M-am grăbit să mă schimb şi să vorbesc cu mama. Evident netul picase aşa că o sun, dar mă expediază repede.

Până m-am aranjat şi îmbrăcat şi machiat şi toate cele am întârziat. Alexandra a venit după mine gâfâind să mă anunţe că am pierdut deja tramvaiul şi să mă întrebe ce s-a întâmplat cu duşul???!

Cu chiu cu vai ajungem în staţia de tramvai. Tseng îmi surâde şi mă întreabă cum a fost duşul. Apoi Adriana realizează că bubuiturile pe care le auzea/simţea sub ea când a făcut duş la 2 proveneau de la operaţiunea de salvare a mea. După ce ne reunim şi cu fetele din Castani, una din ele întreabă “aţi auzit că a rămas cineva blocat în duş?!”. Veştile bune chiar circulă repede.

Din 6 duşuri câte erau pe etaj, doar 3 erau date spre folosinţă. Acum 2 au rămas cu uşă.

Vlad este şi va rămâne eroul meu pour toujours. Şi cred că am atins maximul de popularitate: 4 băieţi care să se străduiască în halul astă să ajungă la mine?! Uhu.

Varianta pentru presă/administraţia căminului: “Doamnă, dar fata este claustrofobă!!! I se făcuse rău. Nu puteam să o lăsăm acolo. Cum să platim uşa?! Era deja stricată. Nu plătim nimic!!”

Acum dacă vă gândiţi puţin, cui altcuiva cunoscut vouă i s-ar fi putut întâmpla? Sincer? Vedeţi )

Sincere mulţumiri tuturor celor implicaţi. Sper să nu fie cazul să plătim/plătesc uşa.

Love can make me…

… get in shape

… search

… give advice

… happy yo see someone

… scared

… vain

… wish

… wait

… get the nerve to call

… answer the phone

… feel adventurous

… connect

… ask for advice

… dress up

… nervous

… romantic

… annoyed

… strategize

… feel spiritual

… ask for a kiss

… feel left out

… strong

… have false ideas

… run after someone

… listen

… ask questions

… find things in common

… accept

… not know what to say next

… certain

… play hard to get

… jump for joy

… play games

… disappointed

… share

… overeat

… furious

… have tense silences

… change

… want an explanation

… yell

… spend lots of money

… need more money

… speechless

… punch somebody

… lie

… blame

… hate

… cry

… share a bed

… be sincere

… issue ultimatums

… choose

… discuss

… get ahead of myself

… unpleasantly surprised

… demand

… fight

… make excuses

… ignore differences

… write a letter/ e-mail

… want to hug

… terrified

… run away, far-far away

… stay up late thinking

… depressed

… hate men

… lonely

… impatient

… broken-hearted

… distrust

… incomplete

… disenchanted

… have low expectations

… defend someone

… have nothing to say

… ask more questions

… wonder what went wrong

… suffer

… want more

… go through a lot

… hold hands

The world is not enough…

Şi cineva ne-a dat Facebook-ul… şi uite aşa am descoperit că lumea e mică.

Par exemple: eu o ştiu pe Kia, care îl ştie pe Cosmin care îi ştie pe Amalia, Marius şi Ştefan din Shlomo family alături de Tudor al meu, care este fratele Alinuţei, care o ştie pe Chloe pe care a plăcut-o Brow, care acum e cu Laura, care a făcut liceul cu Tudor şi este prietenă cu Sandra, care îl ştie pe Adrian, care o ştie pe Ruxi, care îl ştie pe Laur, care o ştie pe Andreea Burciu, care o ştie pe Iolanda de la ASERţiunea care o ştie pe Ela, care o ştie pe una din Andreele de aici care este prietenă cu Adriana, care o cunoaşte pe Ana Elefterescu cu care am lucrat mai la începuturi, care îl ştie pe Ionuţ Tunaru care o ştie pe Corina, care îl ştie pe Dragoş cu care am fost în generală, care îl ştie pe Sergiu cu care Radu (şi Kia) a(u) fost în Rusia, care o ştie pe Laura care a fost în senatul studenţesc de unde o ştie Alina care a fost la Madonna, unde m-am întâlnit cu Maria care este sora lui Mihai care a avut licenţa cu profa de demografie, care e mama lui Radu care a venit sâmbătă.

Seriously!!!

Ze frenci end zeir languăgi

Limba franceză – după mine, cea mai frumoasă din câte se putea inventa. Este melodioasă şi alunecă aşa pufos, atunci când este vorbită corect. Mai mult decât atât, toate lucrurile importante sunt spuse sau au legătură cu francezii/limba franceză/Franţa. Par exemple: Paris – peste tot city of light/love etc., french kiss, french fries, mousse au chocolat, champagne, Chanel, Dior, Sartre, Edith Piaf, Cannes/Monaco/Cote d’Azur şi lista poate continua.

Daaaaaaaar, reciproca nu este valabilă. Şi anume, franţujii nu vorbesc alte limbi străine, decât rarisim (şi de cele mai multe ori respectivul francez  are origini prin alte părţi ale mapamondului ori este vreun geniu). Această lipsă (hai să nu zicem impotenţă) a dat naştere la multe glume.

Par exemple: “Cum se numeşte un om care vorbeşte 2 sau mai multe limbi străine? – Poliglot.

Dar cum se numeşte un om care vorbeşte o singură limbă străină, dar şi p-aia prost? – Francez”

… şi dintr-un film “Oh, this stupid french people, they don’t even have a language, just a stupid accent!!!”

E drept, în mare parte franceza e un lanţ de rrrrr-uri la care se adaugă capacitatea de a părea că spui ceva important/interesant şi de a fi complet afectat de spusele tale. Et voila tu parles francais. C’est genial!

Azi, la Le lac, în timp ce mă luptam cu un picior de pui şi profitând teribil de faptul că restul lumii nu poate înţelege ce spunem, am redeschis subiectul băştinaşilor. Ca de obicei, totul a plecat de la miros. Marţi seară fetele au fost la salsa, unde populaţia feminină este convârşitoare, motiv pentru care trebuie să se rotească partenerii (majoritatea francezi). Motiv de bucurie, nu? Deloc. Pentru că francezii put. La propriu şi uneori şi la figurat. Put de îţi mută nasul din loc şi lasă o dâră în urma lor ca în desenele animate. Aşa că, în loc să se bucure de lecţia de salsa, fetele mele au început să se oripileze. Aşa se explică, de ce băieţii noştrii (2 la număr) sunt mai mult decât apreciaţi. Pe lângă că sunt foarte simpatici, spre stupoarea frantujilor, se spală (!!!) cu săpun şi folosesc deodorant şi ca bonus şi parfum.

Trecând de la una la alta, am ajuns şi la “de ce nu vorbesc francezii alte limbi străine? dar mai ales engleza?”. Iniţial am crezut că este o altă dovadă tipică de superioritate şi aroganţă. Ei bine, nu. Una dintre colege, ne-a spus că s-a făcut un studiu şi s-a descoperit că limba franceză presupune folosirea unui tip special de sunete şi de construcţii, care îi determină pe nativi să fie incapabili să înveţe alte limbi străine. MYTH BUSTED!!!!!!! Concluzia: s-a dovedit cvasi-genetic că francezii sunt proşti. Uhu!! )

Am încercat să găsesc şi eu urme ale acestui studiu sau ce o fi fost el pe net, dar nu am reuşit. De toute facon, mi s-a părut genial. Tot ce am apucat să găsesc pe net referitor la subiect, au fost alte bloguri, în care se susţine că franţujii nu vorbesc limbi străine decât dacă au ajuns la un nivel de cunoaştere foarte ridicat, altfel le este jenă (mă, mă laşi!? – reacţia mea. Dar fiecare judecă cum crede de cuviinţă.)

Ce altceva ar mai fi de spus?

Ze French ‘ave biin punkd!

P.S.: oricum nu îţi doreşti să auzi un francez vorbind engleză, pentru că îţi blestemi zilele. Mi-au trebuit 5 minute ca să înţeleg că “red ooot cili peperrrrrrhhs” înseamnă defapt RHCP. Like wtf?! Mai multe despre subiect cu altă ocazie. Gros bisous.

Girls night out

Vinerea trecută am mers în oraş. În oraş-în oraş. În club (mă rog, nu contează unde anume era amplasat clubul. Astea sunt detalii). S-o iau de la început.

Vineri ora 10 (ora Franţei):  O veste tulburătoare zguduie mica comunitate din Ulmi ‘A INTRAT GRANTUL’.  După un mic moment de ezitare şi neîncredere, ochii tuturor sclipesc la gândulu nui cont plin. Toată lumea face planuri de irosire rapidă a bursei, dar nu acum căci este deja târziu. Fuguţa-fuguţa să ne înâlnim cu Ingrid Pasteur (nu, nu cred că este rudă cu ‘acel’ Pasteur). Ea se ocupă de erasmuşii de la DEG (Droit, Economie, Gestion). Într-un final ajunge toată lumea: români, nemţi şi alte popoare ale planetei. Ca să ne impresioneze ne bagă pe toţi în ’salle des theses’: numai fotolii în piele, spaţiu ca la movieplex, ce mai! o minunăţie de sală (n-a văzut ASE-ul neam de neamul lui ) ). Ne explică una, alta: alte fişe şi dosare colorate de completat. Apoi ne plimbă prin campus şi ne arată ce vizitam deja de săptămână. Iar ne întoarce în vestita sală când urmau cuvântările din partea profilor: cine cum îşi alege cursurile, cine şi de ce se înscrie în diplomă la franţuji, cum se prelungeşte perioada de Erasmus şi tot aşa. Şi au povestit până s-a făcut de 12.

Vineri ora 12: sprint întins spre Le Lac – cantina (un fel de Moxa, varianta îmbunătăţită). De ce sprint?! Pentru că în superbul stil francez, cea mai bună cantină, nu este deschisă decât 2 ore pe zi: 11h30 – 13h30. Aşa că, dacă nu te nimereşti la timp, rişti să rămâi nemâncat sau să fii nevoit să experimentezi unul din celelalte 5 sau 6 cantine ale Universităţii. Noi preferăm Le Lac.

Vineri ora 13: Eram deja în tram către centre ville, împreună cu Simona şi cu Alexandra, către toate superbele magazine pe care le găseşti înşiruite pe dreapta şi pe stânga. Am intrat peste tot. Galeriile Lafayette, teh mall şi toate buticurile de pe stânga şi de pe dreapta. Dintr-una-ntr-alta ajungem şi la Fnac. Eu şi Simona studiam cu interes raionul cu aparate foto, apoi din pură curiozitate mă uit şi la mp3 playere. Ultimul model Creative – dar nu îmi place, e scump şi urât, moment în care încep să le povestesc cu nostalgie despre Creative Zen MX la care visez eu de vreo 2 ani (cred că am scăpat şi un suspin). Mă desprind cu greu, şi o iau spre stânga când… îl văd. Să nu-mi cred ochilor… Mă uit de 2 ori… Dar el era acolo, exact cum îl ştiam şi cum îl visasem de atâta vreme… Parcă mă aştepta. Mă apropii şi îl înhaţ dintr-o mişcare (de acum nu-mi mai scapă, în vecii veciilor). The one and only, unicul şi inegalabilul Creative Zen MX. Şi la ofertă pe deasupra. Din acel moment nu mai sunt nicăieri de una singură. Apropo, îmi trebuie un nume (dacă există sugestii… fire away).

Vineri în jur de 19h: plecăm din centru către Auchan. Pe lângă Zen şi cercei, mai trebuie şi de ale gurii. Şi intrăm noi. Şi ne învârtim de colo-colo. După ce luăm M&M, pain au chocolat, Pringles cu diverse arome, biscuiţi şi altele vitale pentru viaţă ne hotărâm să plecăm. Când am ieşit din Auchan am avut un mare şoc. Era deja întuneric. Beznă. Iar noi intrasem acolo pe lumină. Ne uităm la ceas, trecut de 8h30. Oooooopa!!!  Ne îndreptăm spre tram calculând dacă ajungem în timp util ca să îi prindem pe ceilalţi care plecau în oraş.

Vineri ora 21 fix: ne întâlnim în staţie la Indian cu restul de locatari ai Ulmilor, care evident erau în drum spre oraş. Ei mergeau întâi la salsa (i don’t do salsa). Aşa că am stabilit să ne întlnim la 12 în tram (ultimul tram) şi să mergem în club.  Zis şi făcut. Ne întoarcem în cămin să ne gătim pentru club.

Vineri ora 12: ne întâlnim în tram cu restul lumii. Veniţi salvatori să întrerupă o discuţie cu câţiva francezi de origine arabă. Charmant. Şi mergem cu tramul şi mergem şi mergem. Şi coborâm cu 2 staţii înainte de capăt. Şi o luăm pe jos spre vestitul club. Toată lumea la 4 ace. Toate fetele făcute pisi. Toţi băieţii, 2 la număr, Andrei şi Vlad, la braţ cu câte 2. Şi mergem pe jos şi mergem pe jos şi mergem şi mergem şi  mai mergem puţin. Încă 200 de m şi intram în Paris, dar spre norocul nostru ajunsesem la club. Lăsăm hainele şi poşetuţele la Francois în maşină, economisim 3 euro la garderobă.

Intrăm pe gratis, pentru că e vineri. La intrare bounceri ca în filmele americane. Negrii cât uşile de la metrou de la noi la intrare, toţi la costum şi cu cască. Uhu. Fiind multe fete, Adriana a primit o prea scumpă sticlă de Finlandia cadou, care, am descoperit mai târziu, nu se putea consuma decât într-un singur loc. Nicăieri în altă parte.

Ne aşezăm cu to(n)ţii la o masă. Clubul cam goluţ, deşi se apropia de 1 deja. Ne gândeam că cine ştie în ce bombă am ajuns de este pustiu. Noi toţi puşi pe treabă am descins pe ringul de dans, în ciuda muzicii dubioase. Nu trebuie să vă luaţi după părerea mea. Eu sunt obişnuită fie cu bodegi gen Jack fie cu cluburi la modă gen Expirat sau El comandante… iar aici semăna a ceva foarte fancy de pe la Bucureşti. Oh, joy!!!

Revenind, lumea dansa, de bine de rău pe muzica existentă. Încet, încet a început să se umple şi clubul, cu destui minori, în ciuda avertismentului de la intrare. Şi cu cocalarii lor, pe care îi recunoşti după geaca neagră de trening cu 2 dungi aurii pe mâneci, de la Adidas (cred).

Obiceiurile franţujilor în club nu diferă de ale noastre: mulţi băieţaşi veniţi în gaşcă cu gâsculiţele de rigoare care gravitează în jurul lor (ăia mai pricopsiţi îşi încarcă mesele cu sticle de whiskey a 80 euro bucata). Daaaaaaaaaar ce m-a nelămurit pe mine a fost faptul că, după ce făceau cerc în jurul ringului şi ne observau, când în cele din urmă dansau, dansau doar între ei, băieţi cu băieţi. Mai mult decât atât se urcau şi-n cuşcă, tot băieţi cu băieţi. Oricum când erau mulţi franţuji la un loc, noi ne dădeam la o parte din cauza mirosului specific, cu care încă nu ne-am obişnuit.

Şi uite aşa a trecut o oră, au trecut 2, au trecut 5.

Sâmbătă ora 5: plecăm din Gardels şi o luam vitejeşte prin vijelie (bătea un vânt de te ridica pe sus). Şi iar mergi pe jos vreo 20 de minute până la tram. De data asta am mers la o altă staţie, la una din gările Orleans. Din fericire, gara era deschisă şi am aşteptat cu toţii înăuntru. Până la cămin, a fost prima porţie de somn. (Multă lume circulă la 5 dimineaţa sâmbăta. Mă mir unde s-or duce toţi la ora aia?!)

Sâmbătă ora 15: mare parte din locuitorii ulmilor s-au reunit în bucătărie la 1 şi gătesc: pui, pui, pui, pilaf şi cartofi prăjiţi. Între timp am aflat că unii au plecat în Belgia şi alţii la Blois.

Aştept partea a 2 a, de mâine seară în vestitul Pavillion.