Ianuarie 25, 2011

Maroc – Începutul

Posted in ana, Hai-hui, Out, vacanta tagged , , , la 4:07 am de anagreudeexplicat

Se făcea că era pe la sfârşitul lui noiembrie. Distracţie maximă pe cap de locuitor. Sfântu’ lu’ Andrei, Spania, Pompi, dezmăţ organizat.

Duminică de dimineaţă, adică mai spre un 16 aşa, ne-am strâns cu toatele fetele cucuiete, la onor 1023 pentru o şezătoare. Cu toatele, mai puţin Diana, care fugise-n lume cu Pompi al ei. Ne-am înghesuit în 9 m patraţi, pe un scaun şi un pat 5 fete – Manouuuch, Oana, Cosmina şi Ramona.

Eu la birou, cu ochii lipiţi de feisbuc, încă mă străduiam să mă dezmeticesc, iar ca amintire a serii (pe)trecute tronau sticlele de Smirnof Ice, pungi de stixuri goale iar încetişor încetişor reveneau şi fragmente din seara precedentă. Petrecere cu Erasmusele, multe Andree… acum totul este foarte vag. Nici măcar fetele nu ştiu cum de au ajuns toate la mine în cameră. Dar astea sunt detalii.

În căutarea unei melodii care să mă readucă tiptil la viaţă, s-au început poveştile. Aseară cum ce s-a întâmplat, acolo, dincolo.

Cum a aterizat Manooouch de la Valencia si Mediterană în mijlocul viscolului din Franţa.

Cum după ce am ieşit de la Auchan cu Cosmina cu mâinile lungite până la tălpi şi cu ninsoarea deasupră-ne  am dat nas în nas cu toţi amicii lui Grégoire şi eu i-am şoptit melancolic „Doar el mai lipseşte” pentru ca la trecerea de pietoni din faţa Auchan să auzim un claxon şi de sub o troiană să se întrevadă un Peugeot albastru, iar pe geam un chip cunoscut. Şi Cosmina care ţipă „Ana, Ana!! Ana, uite-l pe Grégoire acolo la stop. Ca un făcut, n-a trebuit decât să-ţi doreşti tu să fie şi hop! a şi apărut nemernicul!! Ce-ţi mai merge” Şi buluceşte-te cu toate cumpărăturile în maşină, repede până nu se schimbă stopul, dar degeaba pentru că el are 2 km de picioare şi scaunul lipit de bancheta din spate şi nu aveam loc să intru şi Cosmina care mă împingea cu sacoşa ei rece şi udă de la spate că să mă dau mai repede la o parte că e verde şi claxonează şi o ninge şi hai, Grigore pleacă odată! Uf!! Ca va, Grigore?!

Din noianul de poveşti, răsună clar şi uşor vocea Oanei:

Oana: „Vaaai, fetelor… Aţi văzut? Abdel şi-a luat bilet pentru acasă, în Maroc cu 20 de euro!!”

Cosmina: „Da, da şi eu am văzut. A pus pe facebook”

Ana, visând încă, aranjându-şi pijamaua pe ea şi cu mintea absentă şi spartă în o mie de momente: „Daaaaaaa. Şi eu îmi doresc să ajung în Maroc. Casablanca. Ocean. Frumos…”

Şi s-a lăsat liniştea. Calmul subit m-a dezmeticit şi m-am întors nelămurită, doar ca să găsesc tronând pe patul meu 4 expresii luminate de un surâs complice.

Ana: …. nu…. nu… adică nu avem cum… când? Biletul ca biletul, 20 de euro. Dar acolo – unde stai? unde mănânci? Costă… adică, nu… nu?

Corul fetelor de la Căpâlna: Haide Ana !!! Câteva zile, repede. După examene. Repede. Aşa o mini-vacanţă. Că merităm. Haide, nu se poate. 20 de euro. Mergem toate.

Şi uite cum s-au precipitat lucrurile. Şi consultam calendare cu date de examene, de proiecte, de întors de acasă, cu început-sfârşit semestru 1/2, cu mers la serviciu, cu alinierea stelelor etc.

De pe facebook, am ajuns pe site la Ryanair. Dus-întors Beauvais-Fez. Deci câţi suntem? Ana („Ioi, tu :)) Ne-am prostit cu toţii. Stai, dar Radou-mou? Şi Diana!!”), Oana („Stai-stai-stai, s-o întreb şi pe Sandrine, dacă vrea. Nu trimite încă!!”), Cosmina, Manu („Şi cu Iona!!! Şi cu Iona!!! O aduc şi pe Iona de la Cluj!!!), Ramona („Alo, Hamza?! Noi mergem în Maroc în ianuarie, vrei să vii cu noi? Spune, acum. Bine, urcă, suntem la Ana„).

Peste 5 minute am cumpărat 7 bilete pentru Maroc. În mai puţin de o oră de când Oana povestise de Abdeslam.

Şi s-a dat sfoară-n ţară. Româncele pleacă în Maroc. Care? Ana, Oana, Cosmina, Ramona, Manu şi cu Iona. Aşa că Abdeslam şi-a schimbar biletul ca să vină cu noi. Ismail şi-a cumpărat bilet ca să vină cu noi. Siham stătea pe gânduri daca îşi poate lua liber să vină cu noi. 15-18 ianuarie.

Au urmat plănuiri îndelungi. Cu cazarea, cu închiriatul maşinilor. Cu dormitul. Câte nopţi la Casablanca, câte la Fez. În ce ordine. Cine conduce. La un moment dat credeam că vom face turul Marocului în maşină FezCasablanca-Marrakech-Agadir-restul lumii. Ne-am limitat la Fez şi Casablanca.

Săptămâna cu plecatul a fost precum înainte de Paşte. Gaşca se spărgea pe zi ce trece. Într-o schismă perpetuă. Examenele fuseseră mutate mai târziu, alte proiecte apăruseră, paşapoartele nu aveau cum să ajungă din ţară (NU!! NU al meu. Al meu era cu MINE). Manu şi cu Iona renunţaseră. Diana nu a vrut să vină de la bun început. Eu mă răzgândisem. Cosmina nici ea nu mai era sigură. Dar într-o seară am luat decizia de a-mi băga picioarele. Prea îmi părea rău şi prea mă entuziasmasem. Fie ce-o fi!

Avionul era sâmbătă de dimineaţă, deci trebuia să rămânem în Paris. Iniţial trebuia hotel pentru 7. Apoi rămăseseră doar Ramona şi Hamza. Oana se ducea la o prietenă, Cosmina nu mai venea, iar Abdeslam stătea la un prieten. Eu îl anunţasem pe Grégoire că rămân la el. Dar Cosmina se suceşte, Oana nu mai şade la prietena ei şi iau toţi 5 cu asalt Etap.

Săptâmâna mea se scursese mult prea repede.

Luni am avut curs şi am învăţat pentru cele 3 examene, din care 2 fuseseră amânate amânate în ultimul moment de cu o săptămână înainte.

Marţi am avut examen după-masa până la 18, apoi am continuat studiul, pentru celelalte 2. Cu jumătate de oră înainte să plec la examen, directorul de master ne-a trimis mail că joi (între 2 examene) avem prezentarea de la proiectului lui. Asta după ce, joia ce trecuse, după examen îl întrebasem când are de gând să ne programeze. Mi-a răspuns calm că după examene, mai încoloşa.

Miercuri, alt examen, până spre un 17. Am pierdut seara cu prezentarea pentru proiectul vieţii. Reciteşte dosarul, reia codul în SAS, fă un powerpoint simpatic. Reciteşte teoria. Prezentare orală la Hurlin la Econometrie financiară, echivalează cu prezentarea Econometriei. Te putea întreba orice. Am izbăvit cu totul la 5. La 9h30 trebuia să prezint.

Joi, ajung val vârtej la facultate să aflu sala. La 9h30 fix, apare şi Hurlin. Noi 2, proiectorul, SAS şi sala de curs goală. Zi-le, Loredana şi ridică-mă la cer voi fi p_value tău!! Am ieşit onorabil. Am răspuns la întrebări. Observaţii minore, dar la final mi-a spus că e de părere că o să mă descurc la stagiu. În următoarea oră, sprâncenele mi s-au lipit de frunte, pe de o parte în încercarea disperată de a nu adormi, dar în principal din cauza bazaconiilor pe care colegii mei de proiect le debitau. În urma prezentării lor dezastruoase Hurlin, a decis să amâne oralul pentru mai târziu. L-am întrebat dacă şi eu trebuie să mai trec odată. Mi-a zis că nu e cazul, mă pricep la oral. Belea. După 3 ore de somn iepuresc, am încercat să-mi recompun creierul pentru ultimul examen, dar era în van. Între 3 pagini de curs şi 1 de exerciţii, am făcut curat şi am spălat pentru Maroc.

Vineri am petrecut dimineaţa redactând foaia cu care aveam voie la examen. Şi uite cum vreo 20 de pagini de curs încap pe o foaie A4 faţă-verso. Examenul se termină mai târziu decât prevăzut. La bibliotecă nu reuşesc să printez biletul, aşa că a trebuit să mai pierd timp şi cu mersul până la xerox. Îmi doream să ajung la Paris spre un 18h, să mai umblăm creanga – Oana şi Cosmina erau plecate de la prânz. De la 5 la 7 mi-am făcut duş, epilat,  unghiile, bagajul, îndreptat părul, văzut un film printre picături. Grégoire îmi dăduse mesaj să mă întrebe dacă mai vin şi să-l anunţ totuşi şi pe el. La 7 şi-un sfert am ieşit pe uşă. Nu aveam bilet de tramvai, şi cu 5 eurocenţi mai puţin. Nu mi-aş fi dorit o amendă. Noroc că l-am întâlnit pe André şi m-a salvat. Dar distributorul mi-a mâncat banii şi tramvaiul venea, dar am fugit pe partea cealaltă şi am reuşit să iau şi bilet. M-am dat jos la gară în centru, habar n-aveam de nicio oră de tren, doar îmi doream să ajung odată la Paris. Am ajuns la 19h57 în gară în fugă, cât să aud că naveta pentru Orleans Les Aubrais-Paris Austerlitz pleacă de la linia 15. Am zburat în ea, fără bilet. Iar trenul pe care l-am prins avea întârziere, trebuia să fi plecat deja. Biletul l-am cumpărat în tren de la controlor, care mi-a spus că m-a văzut sărind de pe peron în vagon şi că mă lasă să plătesc bilet cu tarif redus de student. La 9 şi un sfert eram la Austerlitz. „Mon Grég, ce facem? Ieşim? Mie mi-e foame rău, nu am apucat să mănânc azi.” „Hai, nu vii la mine?”

În Paris era frig şi vânt, aşa că străzile erau pustii şi era linişte. Nu eram decât eu cu trolerul alunecând în spatele meu, cu eşarfa fluturând pe umăr, mergând la el. Atât de simplu şi de firesc. Parcă o făceam de o viaţă. A coborât să-mi deschidă şi a apărut un pic fâstâcit în uşă, din păr curgându-i încă picături de după duş.

Acelaşi studio cu vedere asupra Parisului, cu aceeaşi ordine făcută în grabă. Cu urme de tălpi ude pe jos. Cu hainele făcute morman pe masă. Cu pahare mov înşirate peste tot. Cu bagajul meu lăsat în drum. A vrut să mă hrănească cu măsline şi somon, ridicând din umeri nedumerit, am găsit o soluţie de compromis care includea sirop de mentă şi Danette.

După ce am aflat toate tainele Macului lui, el a rămas într-un capăt de canapea jucându-se cu chitara, iar eu m-am întins pe restul, cu el pe post de pernă şi am adormit. „Ne culcăm?” „Hum? Da… da” şi adormeam la loc. El s-a ridicat să scoată pernele şi pilota, eu am rămas semi-adormită, urmărindu-l cum se plimbă prin prejur doar în boxeri şi întrebându-mă sincer dacă este prost sau doar de o cruzime dată dracului. „Dar, te rog acoperă-te!!!” era gândul meu disperat şi urlat… şi m-a ascultat şi a pus pijama pe el. Pfiuf!

După ce am întors bagajul cu susu-n-jos mi-am dat seama, că mi-am uitat pijamaua la Orléans pe pat. Şi telefonul de România la încărcat. Paşaportul, actele şi banii le aveam cu mine. „Ai o pereche de pantaloni de pijama în plus?” „Ce?! Nu…” „Ai mei au rămas la Orléans. Orice fel de pereche de pantaloni. Care să nu fie blugi” „N-am. Aştia de pe mine” „Hazliu, mai eşti tu aşa de felul tău. Nu vreau pijamaua de pe tine. Un short. De alergat?” „Ah, da… cred… stai”

Mi-am lăsat hainele peste mormanul de pe masă şi am alunecat sub pilotă. „La cât trebuie să pleci?” „Huuuum?… 5? 5h30?” „Pun ceasul să sune?” „Nu, nu e ok”. L-am prins de mână să nu-mi scape şi mi-am amintit din vară, cât de uşor doarme.

Pe la vreo 3 m-a sunat Kia. Am sărit ca electrocutaţi. „Doamne, Ana! Doar pe tine te poate suna cineva la 3 dimineaţa!”

La 5 fără un sfert, bântuiam deja pe întuneric să mă îmbrac. Mi s-a rupt şiretul de la o gheată, nu mai găseam cleştele de păr, iar parchetul lui cântă. L-am dezvelit şi l-am pupat de la revedere, iar la 5h10 mă reîntâlneam cu acelaşi Paris liniştit, dar rece.

 

Anunțuri

1 comentariu »

  1. cosmina said,

    mai e atat de povestit…si nici nu am plecat din Franta ink:)))

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: