Februarie 1, 2011

Jumătate Fez, jumătate Casablanca

Posted in ana, french, Hai-hui, Out, vacanta tagged , , , la 3:27 am de anagreudeexplicat

„Alo?!? Alo?? Auzi, Grigore, Ana s-a trezit? A plecat?? Că nu răspunde. O aşteptăm…”

„Da, da. Nu-ţi face griji”

Şi apar eu ca o Zână, din negura dimineţii friguroase de ianuarie, alergând spre casa de bilete de la Porte Maillot, aşteptată fiind, cu sufletul în batistă de restul de trupă, care alarmată de lejera mea întârziere şi de faptul că nu răspundeam la telefon, recursese la soluţii disperate – „sună-l, sufletu’ meu pe Grigore. Şi ce dacă e 6 dimineaţa?! Se culcă la loc”

Din pui de somn în pui de somn, m-am dezmeticit când eram deja deasupra Marocului. Am ratat marea. Dar s-a compensat cu impresia că zburam peste un mare voal din mătase verde, încreţit lin din loc în loc.

Iar la Fez, soare. Mult soarele. Tot soarele. Călduţ. Plăcut. Scria în arabă. Am făcut repede 2-3 poze, să imortalizăm momentul. Ajunsesem în Africa. Cu toatele, pentru prima oară. Ar fi trebuit să luăm şi-o piatră-n gură, să ne scuipăm în sân şi să ne punem  dorinţă, dar nu am fost atât de agere.

La coada de la controlul de paşapoarte am completat frumuşel o broşurică care se deschidea invers. Şi am spus acolo tot. Tot ce ştiam noi mai bine. De unde venim, de ce, cât stăm, cu cine, cât purtăm la pantofi, grupa sanguină, ce-am mâncat de dimineaţă, cum ne place cafeaua (mai tare, mai moale). Domnia Sa Regele era interesat şi noi nu-l puteam dezamăgi. Trecem cu bine de toate controalele. Următorul pas era să luăm maşina de-o închiriasem. Un Logan. Pentru toţi cei 6. Păi, nu? Cu ce altceva să se plimbe o mână de românce plecate la Master of puppets în Franţia şi venite în Maroc într-o escapadă,  decât cu primul simbol al magnificei relaţii de prietenie româno-franceze – (s)Loganul.

Aşteptând ca bărbaţii să pună ţara la cale – eram deja pe teritoriul lor, trebuia măcar să ne prefacem că îi lăsăm pe ei să ia deciziile, cel puţin din respect pentru avantajul lingvistic, eu m-am gândit să mai fac câteva poze. Îmi asumasem deja cu multă mândrie statutul de Chinez al grupului. Fotografiam tot ce-mi pica în obiectiv. Mulţumesc Diana, pentru aparat. Te-am purtat mereu de mână. Şi cum pozam eu acolo mozaicul lor cel blio, vine un nenea arabul de la pază şi îmi cere să se uite la pozele mele. Knock yourself out, pisi! Da, deci da. Deci nu aveţi voie să faceţi poze. Trebuie şterse. Şi încerca el, nemernicul să butoneze aparatul Dianei, dar nu izbutea. L-am calmat şi i-am zis că i le şterg şi să nu se mai agite ca un Pepsi pe lângă mine. Când am ieşit din aeroport şi am trecut prin dreptul lui, m-a atenţionat că „data viitoare să ceri voie, ai înţeles?!” Claaaaaar. De două ori. DOUĂ

Noi eram 6 – Ana, Oana, Cosmina, Ramona şi Hamza, Abdel. Deja problematic pentru Logan. Mai ales că de la aeroport a venit să ne recupereze cetăţeanul de la firma de la care o închiriam. Cu tot cu pancartă cu numele. Am decis să ne lepădăm de Ramona, Cosmina şi Abdel. Oricum ei nu erau interesanţi. Nu puteau conduce. Eu şi Oana aveam interese clare, întărite de promisiunile repetate ale lui Hamza, că vom conduce destinele în Maroc. Ne-am făcut că nu ne cunoaştem, ne-am urcat în Logan, iar pe ele le-am lăsat pe o bordură cu toţi arabii minunându-se la fetele din Europa. (Ce le sticlesc masculilor ochii când află ca suntem din Europa de Est, dar acum se lăsa deja cu orgasm multiplu)

Când am închiriat maşina, Hamza m-a drept luat organ anex ca să mă noteze drept al 2 lea şofeur. Cât am stat acolo musiu de ne închiria Loganul nici nu s-a uitat la mine. Nu am suferit. M-am holbat la toate pozele cu regele şi cu maşinile lui – un Ferrari aicişica, un Maserati acoloşa. Mai târziu am descoperit că peste tot există poză înrămată cu regele. În diverse ipostaze. Deobicei adaptate locului cu pricina. Dar oriunde am fost – aeroport, închiriat maşina, bancă, fast food etc. Mi-a amintit un pic de obiceiul similar cu poza lui Ceauşescu şi mi-am zis că s-ar putea să avem mai multe în comun decât mă aşteptam.

PE marginea drumului la ei cresc portocali (cu tot cu portocale), cum cresc la noi castani/plopi. Portocale care funcţionează după principiul cu leopardul. Afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru – leopardu (dedicaţie specială pentru Diana şi Manu, care aparent nu urmăresc tot timpul trimiterile mele. Subtile). Adică portocalele sunt frumoase şi mari şi portocalii, dar seci şi dacă încerci să le culegi ţi se destramă în pumn.

Am descoperit empiric că marocanii nu au nicio taină cu şofatul. Nici în clin, nici în mânecă. Nimic. Dar nimic. La ei e un fel de tărâm al mitocanilor din Bucureşti. Se merge pe 2 benzi, eventual şi jumătate de pe sensul opus. Depăşeşti pe unde apuci – stânga, dreapta sau îl iei pe sus. Cu traversatul la fel. O tai direct, în diagonală, desenezi o linie frântă închisă, peu importe, important e să ajungi pe partea cealaltă cu toate cele 4 membre. Un haos. Cu multe Loganuri. Multe. Cred că mai multe decât prin Bucureşti. (Nah, ce o să vândă francezii, fraţilor şi mai amărâţi din Africa? Maşini fabricate de fraţii puţin mai răsăriţi din Europa de Est)

Abdel se entuziasmase puternic la gândul că mergem în Maroc, a se vedea Fez. El de loc, din Fez. Şi uite cum ne-a invitat la un couscous la el acasă. Am ajuns acasă la Abdel, în urma fetelor, ce fuseseră recuperate de fratele mai mic al lui Abdel. O casă tipică, aş spune eu. Cu camere largi şi spaaaaaaaaaaţioase, cu multe canapele şi perne şi mozaic pe coloane. Şi un frig. Dar un frig. De-mi clănţăneau toţi dinţii. Eu nu ştiam că ei nu dispun de încălzire. Nici nu-mi pusesem vreodată problema. Degeaba era afară vreme superbă de început de vară, în casă aş fi stat cu şuba şi blana de urs pe mine.

Prânzul de la Abdel a fost o minunăţie. Totul ca la Maroc acasă. Cu couscous, cu salate de-ale lor, cu lipie, cu un pahar de apă pentru toată lumea, cu un pui cu sos la cuptor pentru care aş ucide în momentul astă. Cu program artistic în stradă. 3 înveşmântaţi din cap până-n picioare, cu turbane şi cu şarpele la buzunar. Le-a aruncat Abdel câteva dihănii (dirhan, moneda locală. Dihanie) şi le-a zis ceva în harabă şi imediat au venit sub fereastră. Cine bate la fereastra ta, oooooo, şi scoate un şarpe din buzunar, ooooooooo, şi începe să-i cânte, ooooo, şi dansează şarpele? Şarpele s-a intimidat puţin şi nu a dansat cine ştie ce, aşa că înveşmântatul şef, l-a luat, l-a strâns precum o curea/un şiret şi l-a băgat în buzunar  şi a plecat.

Ne-am rostogolit cu greu până la maşină să plecă spre Casablanca. Deja era târziu. Şi noi aveam gânduri de umblat creanga prin Casablanca. Oceanul. Sâmbătă seara. Adusesem pantofi şi rochii din Franţa/Ronia. Nu ne încurcam noi.

Am schimbat cu Hamza şi am pus stăpânire pe Logan. Până la ocean, al meu era. În spate erau înghesuiţi Oana, Cosmina, Abdel şi Ramona.

Mi-au plăcut autostrăzile lor. Fără gropi, cu palmieri şi levănţică pe margini. Aceleaşi obiceiuri barbare într-ale condusului le-am întâmpinat şi pe autostradă. Când Hamza m-a informat că Marocul are cea mai mare rată de mortalitate cauzată de accidentele rutiere. Mulţumesc, Hamza. 2 minute mai târziu, în depăşire fiind, îl văd pe imbecilul de pe banda din dreapta că trage stânga de volan. Gen p**a lui! Eu în stângea mea aveam doar palmieri. Îl dumnezeiesc de tot ce avea mai scump. Apoi de fiecare dată când depăşeam dădeam drumul la toate semnalele luminoase şi sonore din dotarea Loganului. Prima jumătate de drum a fost puţin dramatică pentru mine, pentru că mi se închideau ochii de somn şi era cald şi moleşeală şi aştia toţi dormeau pe capete.

În apropiere de Rabat, după vreo doo Red Bull, DOUĂ, am prins viaţă şi i-am gonit spre Casablanca. Am avut un mic moment de rătăceală, ocazie cu care am văzut un sfert din capitală. Iar oamenii de la capitală sunt neprietenoşi, ca mai toţi locuitorii de capitală. Dacă te simt că eşti străin şi pierdut, te îndrumă în direcţia opusă. Aşa am ajuns să vedem un sfert din Rabat. Noroc că aveam benzină. După alte câteva manevre smucite şi nesemnalizate în mijloc de intersecţii pe care le-am tăiat în diagonală, am regăsit drumul spre Casablanca. Ne-am strecurat tiptil şi printre filtrele jandarmeriei regale, care sigur nu ar fi văzut cu ochi buni 6-ntr-un Logan.

Ajunşi la Casablanca, l-am lăsat pe Hamza la loc. Oricum nu mai puteam fi atentă, iar la cum conduc marocanii… Şi ne-am mai învârtit şi prin Casablanca ca proştii încercând să găsim drumul spre sora lui Hamza. Dar am asistat la o scenă tipică de mitocanii de Bucureşti. Ăia cu fiţe şi bani. După ce ne-au depăşit pe rând, una prin dreapta şi alta prin stânga, s-au renit în faţa noastră, încălecând 3 benzi, un Ferrari, în colţ cu şort roşu să-i surâdă norocu şi un BMW X6, în colţ cu şort alb imaculat. Şi s-au pus la taclale băieţii, nu conta că era verde, că erau pe tot drumul. Tranquil quoi. Au mai făcut o întrecere mică şi s-au pierdut în negura nopţii.

Am luat drumul lung de costişă către sora lui Hamza şi casa închiriată. Undeva pe coasta Atlanticului, la vreo jumătate de oră de Casa. La 2 minute de plajă. Unde ne-am mai lungit un pic la poveşti, la pregătiri şi schimbări de ţinută, ca să ieşim în oraş. Totul s-a desumflat după ce am reajuns în Casablanca. Era prea târziu pentru club şi/sau bar, toate se închideau la maxim 2 noaptea. Era în jur de miezul nopţii. Cenuşăreasa pe dos. Am mâncat o şaorma tare proastă de la Alladin, făcând turul Casei în maşină, cu sora lui Hamza pe post de ghid. Eu şi Oana, am reabandonat grupul şi am mers cu sora lui Hamza. Într-o Corsuliţă neagră.

Întorşi la casa noastră mică, am retrăit schisma de la Marseille. Cine cu cine doarme, în ce pat, în ce cameră. Dar de ce tu acolo şi noi dincolo. Of, doamne. Mai rău ca la grădiniţă. Cosmina şi Oana fugeau de Abdel ca de dracu’ pentru că sforăie şi-şi cântă rugăciunea în creierii dimineţii şi nu ar fi dormit niciuna cu el. Eu simţeam că o să mă scurg după săptămâna pe care o avusesem, noaptea cu puţin somn şi ziua întreagă de alergat 4 ore pe autostrăzile pline de marocani debili. L-am lăsat pe Abdel singur într-o cameră cu două paturi. I-am forţat pe Ramona şi Hamza să apropie alte doo paturi din altă camera şi să se instaleze acolo. Noi ne-am însuşit toate 3 camera cu patul matrimonial, maaaaaare. Noi 3, eu fără pijama, în casa fără încălzire centrală şi îngheţată ca sufletul lui 47346473. Scenariu ideal pentru un film porno, dar nu.

Anunțuri

2 comentarii »

  1. cosmina said,

    eu putem conduce !!!Dar nu am vrut sa ma complic

    Apreciază

  2. eumiealmeu said,

    imaginea cu cel care încerca să şteargă pozele mi-a amintit o fază din Israel: de unde să ştie omul care nu are probleme în viaţa lui cu securitatea naţională ce e de fotografiat şi ce nu? culmea e că eu am încercat să prind o imagine pe care-o consideram absolut inofensivă şi un poliţai a oprit autocarul ca să mă avertizeze că data viitoare confiscă aparatul. adică m-a lăsat să păstrez poza dar data viitoare… şi de unde va şti el care va fi data viitoare? şi de unde voi şti eu? e ceva de speriat cu libertatea personală în unele locuri…
    şi eu care voi merge în Maroc o lună la vară…
    mă instruiesc de pe acum, din experienţele altora.
    spor-t.

    Apreciază


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: