Vacanță la Paris

august 7, 2011

Vacanță la Paris

Sunt mulți oameni care ar plăti ca să vină să-și petreacă vacanța la Paris. Cum am făcut și eu de altfel, acum vreo 4 ani. Cum e și firesc. Din partea lor a oamenilor, vreau să zic. Să călătorești peste mări și țări, să-ți faci planuri, să rezervi bilete de avion, camere la hotel. Să cumperi aparat foto. Să mergi zgâindu-te la toate clădirile din jurul tău. Să stai la cozi interminabile ca să vizitezi Notre-Dame, Turnul Eiffel, Louvre, Versailles șamd. Să stai, pe treptele de la Sacré Coeur, cu aparatul foto agățat de gât și cu harta Parisului în mână, încercând să îți dai seama ce se vede în zare. Hum, cupolele alea din sticlă… Palais Royal??? Da, da uite și Pantheonul acolo. Ăla, mare auriu, nu e Domul??? Da, Turnul unde este?? De ce nu se vede Turnu’? Unde e Turnu’? (N.r: Pentru Turn, trebuie să mergi puțin mai în drepta și să-l vezi, printre copaci).

Ăsta ar fi, genul clasic de vacanță la Paris. Toți trecem prin el odată și-odată. Mai este apoi și un stil secundar de „Vacanță la Paris”. Al meu. Din postura de stagiar, nu prea ai drept la concediu (99,98% din cazuri. Singură Manu, i-a păcălit pe cei de la General Electric s-o lase să plece în vacanță acasă. Noi restul, am căpătat câte 2-3 zile pe ici, pe colea. Zile ce au fost planificate strategic, pentru „vizitat străinătatea”. Un sfert la Oslo și restul la Londra – urmează). Dacă tot nu ai dreptul la vacanță, măcar să profiți la maxim de uichend, nu? Așa mi-am zis și eu. Doar că, socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg. După ieșirea la Saint-Denis, următoarele uichenduri au fost… de vacanță.

Săptămâna trecută am ieșit în oraș cu Ionuț. Ion al meu a apărut, ca întotdeauna, la momentul oportun. Când eu jeleam de mama focului uitându-mă la My sisters keeper. Și-mi zice el, să ieșim în oraș. Să mâncăm o înghețată, că știe el o gelaterie bună-bună, în centru. Bine. O oră mai târziu, îl așteptam în față la Printemps pe blvd la Haussmann. Și mă uitam eu lung la vitrinele cu Chanel și Burberry, aștepându-l pe creștin. Dar se pare că el se rătăcise puțin în căutarea gelateriei așa că am recurs la Planul de avarie. Hai pe Grands Boulevards! Hai, zice el. Și am găsit pe Grands Boulevards, un gang cu o gelaterie. Ne-am așezat și după jumătate de oră de studiu asiduu al ofertei am izbutit să cerem o înghe și un litru de cidru. Pe la 12 jumate ne-am prins că a trecut vremea și că servitorii în jurul nostru se pregătesc să închidă. Ce să-i faci, ca mai toate întâlnirile noastre, ne uitase Dumnezeu povestind vrute și nevrute.

Ne-am despărțit stabilind coordonatele pentru duminică după-masă. O duminică după-masă, tipică de vacanță la mare… sau la Paris, în lipsă de alte alternative. El ajunsese înaintea mea și se instalase confortabil în dreptul Pont Neuf, cu vedere la statuia lui Henry IV. Ajung și eu și mă lungesc lângă el, la soare. Una din puținele zile cu soare din vara asta calendaristică (pentru că în aprilie și în mai am crăpat de cald ocazional. Dar în iunie și în iulie a plouat într-una). Iar dacă tot au cărat nu știu câte tone de nisip și au întrerupt traficul pe lângă Sena, ca să amenajeze Paris plage, să ne dăm minimul de silință și să ne întindem precum niște adevărate sopârle întru a profita de raze. De toate razele. Cum ziceam, ca la mare, în vacanță. Dacă la Vama Veche tot nu ajung, măcar de Sena să profit, nu?

După-amiaza a continuat pe același ton. Am cumpărat o primă înghețată, de acolo, fix de pe „plajă”. Apoi când soarele a început să se ascundă printre copaci și să fugă spre Luvru ne-am ridicat și-am luat-o ușor la pas spre Saint Michel – cartier ultra turistic (unde ca și locuitor al Parisului, nu prea mergi să bei/mănânci, because yoou know better). Am cumpărat cea de-a doua înghețată a zilei. Desigur, după atâta lăfăit la soare și mâncat apă colorată și înghețată, ni s-a făcut foame. De la Saint Michel, am luat-o spre Saint André și apoi pe străduțe în sus spre Saint Germain. Am găsit o terasă (într-un alt cartier turistic) cu soare (dorința lui Ionuț. Plus că putea să și fumeze) și ne-am așezat să mâncăm o salată de sezon.

Înainte să plecăm acasă, ne-am mai plimbat de-aiurea pe străduțe și am mai făcut poze. Nah, doar așa faci când ești în vacanță la Paris, nu? Mănânci în cartiere turistice, caști gura la statuile de prin Saint Germain și rogi trecătorii să vă facă poze împreună.

Dar asta a fost acum o săptămână. Uichendul ăsta l-am petrecut cu băiatul cu nume de înger. Ionuț al meu avea treabă. Și-a adus de muncă acasă. Așa că eu, cuminte ca întotdeauna l-am lăsat în pace și mi-am găsit altă sursă de distracție. Băiatul cu nume de înger, proaspăt intrat în vacanță – el a terminat deja stagiul lui de la EDF.

Vineri seară, după ce-am terminat cu sportul mă gândeam că gata! până aici am plătit, mă bag frumușel în pat, recuperez orele de somn pierdute în timpul săptămânii, poate mă uit la un film ca să adorm mai repede. Mă și apucasem, să scriu partea a doua de la Oslo. Dar normal, că nu s-a întâmplat deloc așa. Tot vorbind cu Rafa, am hotărât să ne uităm împreună la film – La cité de la peur (film tipic franțuzesc. Cu umor franțuzesc. Am oprit filmul în repetate rânduri ca să-mi explice diverse jocuri de cuvinte la care, evident, eu nu râdeam). Până una alta, îmi adusese raportul lui de stagiu, în caz că m-ar ajuta cu ceva ca să-l scriu pe-al meu. Gestul lui a fost mai mult decât drăguț, dar mă tem că nu m-a ajutat cu mare lucru. Cum ziceam el este electrician, așă ca raportul lui de stagiu avea foarte multe scheme cu diverse panouri și treburi de-ale lui. Plus că tema lui de stagiu a fost ceva legat de energie nucleară etc etc. Oricum foarte frumos și inteligent – deși eu nu izbuteam să înțeleg decât un sfert din tot ce făcuse el acolo.

Ne-a luat vreo 3 ore să ne uităm la film. Pe lângă micile pauze cu explicațiile de rigoare mai și deviam de la subiect. La modul la care m-a rugat să-i arăt pe google maps unde locuiesc eu în România? Desigur că pe lângă casa lu’ mama și-a lu’ tata i-am arătat și ASE-ul și unde stă bunica și TNB și La Motoare și Arcul de Triumf și Vama Veche. Și dacă tot am ajuns până la Vama Veche să ne uităm la poze din Vamă. Rectific, poze de-ale Anei din Vamă. Și aveam o minunăție de poză, după o furtună, cu epava (încă exista pe vremea aia) și cu marea și cu cerul și cu un curcubeu. Ah, ba nu, stai 2 curcubee. Ah, păi știi,  mereu sunt două curcubee. ??? După care a venit explicația cu cele 2 curcubee și cu lumina soarelui care este refractată prin stropii de ploaie care au un efect de prismă și cu cât stropii sunt mai mari cu atât curcubeul va fi mai intens colorat, și normal că vezi 2 curcubee pentru că lumina este reflectată de două ori la 2 unghiuri diferite. Da, știu ça fait très geek, dar mă rog, este unul din primele exerciții pe care le-am făcut la optică geometrică, în prepa fiind.

(N.r: Prepaurile sunt ani suplimentari de școală, pe care îi faci după Bac ca să intrii la o Grande Ecole. De fapt, nici măcar. Ca să fii în stare să te prezinți la un examen de selecție de la o Grande Ecole. Așa a făcut și Rafa. 2 ani de fizică și chimie ca să intre la o Grande Ecole ca să iasă electrician)

S-a terminat și filmul într-un final, dar am continuat cu un Gad Elmaleh, pe la jumătatea căruia aproape că adormisem. Oricum era deja, aproape de 5 dimineața, sâmbătă.

Sâmbătă, chiar îmi doream să rămân la mine, ușurel, să termin de scris. Pentru că primisem diverse comenzi. Spune că am fost acolo și am făcut aia. Și voiam să mă conformez. Așa că, după ce m-am întors de la o raită prin magazine (însoțită de aceeași nelipsită ploaie), m-am așezat cuminte la laptop. Și am continuat să scriu, ce începusem cu o seară înainte, când dau cu ochii de raportul de stagiu al lui Rafa. L-am recitit, cu același efect și i-am zis băiatului cu nume de înger să urce să i-l înapoiez.

El a profitat de ocazie ca să-mi înșiruie toate posibilitățile de ieșit în lume din seara respectivă, dar eu îl luasem pe „nu” în brațe și pace. Pfuai, e deja 21h30?!?! Pisi, eu te las, că vreau să trec pe la Monoprix să-mi iau ceva de băut pentru seara asta. Desigur, că ochii au început să-mi sticlească și i-am zis că vin și eu, vin și eu. Fuguța-fuguța spre Monoprix, aici după colț. Pe drum ne-a prins ploaia, ura! Iar la Monoprix când intrii ai impresia că ai nimerit într-un mic habitat artificial menit să reproducă condițiile naturale din Antarctida. Îngheți instant. Dar noi eram contra-cronometru, așa că ne-am grăbit să ajungem la standul cu spirtoase. Eu agăț din zbor un Smirnof și mă uit după băiatul cu nume de înger, care era în întârziere. Între timp ca să ne punem totuși sângele în mișcare, ne-am apucat să dansăm. La Monoprix se ascultă Bee Gees. Eu cu Smirnoful în dreapta și cu geanta galbenă în stânga, Rafa cu o Manzana într-una și un suc de portocale în cealaltă, dar amândoi în pași și figuri de dans din anii 70, ne desfășuram undeva între raionul cu ciocolată și cel cu chips.

Înapoi la cămin, eu mi-am repetat discursul de „eu vreau să stau în casă, nu mă interesează să ies în Paris sâmbătă seara” (Nu știu care era motivația mea… sau de ce voiam eu așa). Păi și cum, stai să bei așa singură? Se poate?? Da, da, termin de scris n-auzi?? Bine. Jumătate de oră mai târziu, îmi spune că, totuși am uitat fierul de călcat, și ca dacă vreau să trec să-l iau acum, că mâine nu se știe. Zic, bine. Adu-ți și sticla dacă vrei.

Am ajuns la el și am văzut ca are play station. Nu vrei să ne jucăm?? Pardon, zise el, mărindu-și ochii cei albaștri. Nah, ziceam și eu, dacă vrei. Să ne jucăm? Dap. Pe play station? Dap. Dar tu ești fată!! Și ce-are a face?! Păi fetele nu se joacă pe play station. Eeeeh, se mai joacă. Te las să alegi – Fifa 2011 sau tenis?? Tenis a fost. Ne-am jucat îndeajuns cât să-mi termin eu sticla mea toată și el jumătate din a lui. Și fix, când mă gândeam eu și-acum ce facem? un telefon sună. Noi plecăm la Cafe Oz, la Denfert-Rochereau, veniți?? Veniiiiiiiiiiim.

În față la Cafe Oz era o coadă de vreo 70 de oameni așa că am zis pas. Ne-am mutat la Montparnasse și am umblat pe străduțe, până ce-am ajuns în fața unui club de salsa. Cu intrare de vreo 15 euro, moment în care eu m-am retras. Nu plătesc 15 euro pentru un club de salsa nici dacă mă bați cu biciul. Și ne-am cărat. La Saint-Michel. La 2 noaptea, când totul începe să se închidă și când mie mi se făcuse poftă de o clătită și lui Rafa de ceva mai consistent. Degeaba am dat noi rotocol la aproape tot cartierul latin în căutare de ceva ADC (Arabe Du Coin)/fast food dechis, n-am găsit nimic. Ne-am întors spășiți la fântâna cu alt înger și am luat busul de noapte, înapoi spre casă. De data asta am recuperat și fierul de călcat. Nu era decât aproape de 4.

Cu toate astea, azi am compensat și am mâncat clătita. Tot în mod turist, pentru că Rafa urma să plece acasă. 3 săptămâni de vacanță în sudul cel foarte însorit al Franței, unde ești la 20 de minute de apele Mediteranei, jumătate de oră de frontiera cu Spania și vreo oră de munte. Mda. Bine, nu poți să scapi nepedepsit. Cap compas – Saint Michel, care într-o duminică însorită (în sfârșit!!!!!!!!) de august gemea de turiști. Și Ana cu băiatul cu nume de înger în mod paporniță fantasy –  troler mare, geanta de laptop atârnată pe după gât plus o poșetuță micuță. Am cumpărat totuși 2 clătite din mijlocul cartierului latin și ne-am îndreptat spre Notre-Dame, unde ne puteam așeza ca să mâncăm liniștiți. Desigur, tot drumul eu mi-am râs de el și de cât de turist poate să fie. Replica nu s-a lăsat mult așteptată – s-au făcut ceva referiri la hoardele cotropitoare care merg la plajă, pe acolo pe la el, și cum stau să se prăjească cât e ziua de lungă. Am înghițit în sec.

După ce-am terminat clătita, l-am condus la metrou și eu am rămas să mă mai plimb precum turiștii pe lângă Centre Pompidou și Chatelet les Halles. Doar asta faci, vara, când ești în vacanță la Paris, nu?

Legătură permanentă