Octombrie 15, 2013

Nu pot să cred că – La metrou

Posted in Uncategorized tagged , la 11:45 pm de anagreudeexplicat

Vorbisem cu Octa să ne vedem la un suc după ce ies de la serviciu. Era în trecere prin Paris, în vizită la sor-sa. Care şi ea era în trecere prin Paris pentru un semestru. Ne-am întâlnit la Place Monge şi am mers să mâncăm. Clătite, parcă. Şi mie îmi era incredibil de poftă de macarons. Incredibil de poftă. Am umblat prin toate patiseriile şi magazinele de dulciuri din Place Monge, doar-doar mi-oi ostoi pofta. 

Am stat şi am povestit pe rând, fiecare despre viaţa lui până s-a făcut târziu. Era în iulie aşa că ne puteam permite să mai întârziem pe afară. Într-un final ne-am spus că, totuşi, orele sunt înaintate şi a doua zi lucruri măreţe ne aşteptau. Pe mine banca mea cu rapoartele ei, iar pe ei împachetatul/vizitatul/plecatul din Paris.

Ne-am despărţit în faţa gurii de metrou. Felicia trăgea de Octa (puţin dezorientat) în partea opusă. Ne-am urat toate cele cu zâmbetul pe buze şi am intrat la metrou surâzând cu gândul la seara foarte plăcută pe care o petrecusem.

Ajunsă pe peron m-am aşezat pe un scaun. Încă 7 minute până vine metroul. Mai răruţ seara târziu în timpul săptămânii. Pfff, şi trebuie să mai şi schimb pe urmă, abia pe la 12 am să fiu acasă. Mă uit la telefon şi văd că primisem un mesaj de la Raf. întreba cum a fost cu prietenii din România. apuc să îi povestesc cu beţia-mi de cuvinte caracteristică. Ridic capul preţ de o secundă să uit la tabelă. În 2 minute vine metroul. Hai, că a trecut repede timpul.

Termin de scris mesajul, bag telefonul în buzunar şi rămân aşa pe scaun, prea leneşă să ridic din timp pentru metrou. O să aştept să se oprească în staţie şi pe urmă.

Oricum după zgomot se aude că se apropie. Pe tabelă clipocea „0” la timpul de aşteptare. Privirea mi se încrucişează cu cea a băiatului aşezat în stânga mea. Are ochii negrii şi o căutătură apăsătoare, părul şi el negru şi foarte creţ. Pare foarte tânăr. 18-19 ani să aibă? Să ne fi privit 2 fracţiuni de secundă şi ţâşneşte de pe scaun şi merge apăsat şi hotărât de-a lungul peronului, spre celălalt capăt. M-a şi surprins cât de energic şi de brusc s-a mişcat. Îl urmăresc cu privirea, mirându- şi întrebându- de unde atâta grabă să se urce primul în metrou? E pustiu la ora asta.

Între timp metroul intrase în staţie. Cum altceva de făcut nu aveam, îl urmăresc pe băiat cu privirea. Parcă s-ar lua la întrecere cu metroul. Ridic din sprâncene a nelămurire. Cum merge el aşa hotărât şi dintr-un pas se zmuceşte în afara peronului şi înaintea metroului care-l urma la mai puţin de 2 metrii şi nu-l mai văd.

O femeie ţipă şi se aude un scrâşnet. Eu uit în continuare tâmpită de-a lungul peronului în dreptul unde era băiatul cu ochi negrii şi păr cârlionţat. Nu înţeleg ce s-a întâmplat?! Doar era acolo. L-am văzut eu cu ochii mei. Purta pantaloni albi de trening. Şi avea un ghiozdan gri în spate. Din alea cu o singură toartă, de le porţi în diagonală. 

Dar nu e pe peron. E doar o doamnă care plânge, plimbându-şi mâinile peste piept şi obraji. Metroul e intrat doar pe trei sferturi în staţie. Conductorul anunţă ceva, dar nu pot înţelege din cauta vuietului. Îmi vuieşte tot capul şi-mi pulsează ca ă venă. Am impresia că nu aud nimic, toate sunetele ajung la mine înfundate şi de foarte departe. Puţinii oameni din vagoane se ridică şi se uită pe geam. Uşile se deschid într-un final, iar conductororul coboară şi se uită în faţa metroului. Intră în cabină şi-l văd că vorbeşte prin staţie. Între timp alti agenţi RATP vin alergând pe scări. 

Simt că nu pot să respir… de parcă aş avea o piatră pe piept. Parcă a trecut o eternitate.  Încerc să mişc de pe scaunul meu, dar îmi simt mâinile şi picioarele foarte grele. Şi nu pot să respir. Nu simt decât cum îmi iese aerul din plămâni, într-un spasm sacadat. Aş vrea să respir. 

Agenţii RATP ne îndeamnă pe toţi să părăsim peronul. Au chemat pompierii şi poliţia. Apuc să ridic, dar am capul tot un vuiet şi simt că totul se învârte cu mine.  Trebuie să ies de aici. Nu vreau să fiu aici! Nu e pic de aer aici!!! Nu pot să respir!!

Nu-mi amintesc foarte clar cum am ieşit de la metrou, dar odată afară îmi dau seama că tremur şi că aş vrea să plâng. uit dezorientată în toate părţile, până reuşesc să regăsesc şi să-mi dau seama unde sunt. Pornesc spre jos spre casă.

Nu mai văzusem până atunci un om să moară sub ochii mei.

 

Octombrie 7, 2013

Nu pot să cred că – Aifonu’

Posted in french, Paris la 9:44 pm de anagreudeexplicat

Din seria „pe bune îţi zic, cred că ai mâncat puţin căcat când erai copil, că prea ai scăpat ieftin”, relatez:

Anul trecut prin iunie, una bucată Ana părăsea, preţ de 2 zile, camera minusculă de cămin pentru confortul celor 75m2 şi restul centimetrii ai noului apartament al lui Raf. Mai mult decât atât, locatarii obişnuiţi erau plecaţi prin alte colţuri ale Franţei. Cum ar veni făceam house sitting.

Plănuisem totul până în cel mai mic detaliu: HDD extern mustea cu episoadele din Rome si Gladiator (nu degeaba are băiatul teveu cu diagonala în metrii, nu?), Maltesers la discreţie, Cola cherry cold as ice si pizza, desigur.

De la cămin şi până la Raf acasă, maxim 20 minute (ceea ce pentru Paris este considerat „aici aproape”). Din lene am luat metroul 2 staţii până la tramvai la Porte de Vanves. Aş fi putut să merg pe jos 10 minute şi să iau tramvaiul direct de la Didot (cu o staţie înainte de Porte de Vanves), dar nah, lenea e cucoană mare.

Iată- deci, încărcată precum pomul de Crăciun (explicaţii pentru privirile nedumerite: geanta, sacoşile cu cumpărături for the weekend – Nu se ştie niciodată când o să fie the zombie apocalipse!, rucsacul cu multiplele ţinute pentru 2 zile) aşteptând cuminte pe băncuţă, să vină tramvaiul.

Pentru că sunt un membru reprezentativ al generaţiei/mediului în care trăiesc am un smartphone care-mi este mai drag ca ochii din cap. Toată viaţa mea este în Aifon. Este o relaţie de durată (din septembrie 2010), construită pe încredere, dependenţă şi necesitate. Am trecut prin multe împreună. De câte ori nu era să calce maşina pentru că eu eram zgâită în telefon să scriu un mesaj. Câte borduri nu am ratat pentru că se întâmplaseră o groază de treburi pe feisbuc. Dar mai ales câte locuri şi petreceri nu am frecventat noi doi amândoi (dovadă stau check-inurile si pozele). Şi ca simbioza noastră să fe perfectă, suntem mereu legaţi prin cordonul ombilical aka căşti.

Cum ratasem tramul, aveam de aşteptat câteva minute bune. M-am instalat confortabil pe băncuţă şi m-am lăsat în voia muzicii privind una-alta pe lângă mine. Ţinând cont de dinamica complet diferită faţă de Bucureşti, mi-am dezvoltat anumite „instincte” – unul dintre ele fiind urmăritul oamenilor din jurul meu.  Îmi dau seama că pe băncuţa din dreapta mea poposise o gască de puştani. Nu avea vreunul mai mult de 18 ani. Majoritatea arabi şi cu 2-3 negrii rătăciţi, o singură gagică printre 5-6 masculi. Genul de gaşcă de „puşlamale de cartie”. Ca orice ieşire spre suburbii, Porte de Vanves este un cartier destul de murdar şi cu o populaţie … pestriţă.

Mi-am oprit muzica ca să ascult despre ce vorbesc, în caz că ar fi vorba despre mine. Ştiu ar putea părea paranoic la prima vedere, însă este o practică (nu doar la Paris). Am ascultat vreo două minute. Gagica vorbea repede şi tare despre tot felul de prostii, Tipic feminin. Băieţii păreau că nici nu o ascultă. Mi-am dat drumul la muzică spunându-mi în gând că sunt un om rău şi că fac precum francezii: clar dacă eşti arab/negru şi la margine de Paris garantat trebuie să fii vreun infractor. M-am enervat şi mai mult pe mine pentru că aplicam un raţionament de care lovisem şi eu, însă legat de roni.

„Huston, we’ve got a problem!” Hum, am primit un mesaj. Sigur trebuie să fie Raf. Îmi zice că a ajuns la petrecerea burlacilor.

Firesc şi cu un gest pe care îl mai făcusem deja de mii de ori, scot Aifonu’ să citesc mesajul.

Hop! Unul dintre puşti face un salt şi-mi smulge telefonul din mână şi odată cu el şi căştile din urechi. Eu rămân neclintită pe băncuţă, flancată de toate paporniţele. În cap nu auzeam decât o voce ascuţită care repeta în continuu „nu pot să cred! deci nu pot să cred! şi eu care mă simţeam prost pentru că i-am judecat!”

Între timp unul din negrii din gaşcă se năpusteşte peste celălalt şi îi ia telefonul din mână. Apuc şi eu dezmeticesc după 30 de secunde de uimire împietrită. Dau să ridic şi să îndrept spre negrul care acum punea Aifonul meu în buzunarul lui de trening.

Şi dintr-o dată m-a lovit. Gagica care era cu ei. Care a sărit ca o leoaică în faţa mea şi cu braţele deschise ca să blocheze. Mai ceva ca la handbal! Între timp băieţii au terminat să se certe între ei care să pună mâna pe Aifonu’ meu. Şe reaşează pe băncuţă. O împing pe gagică deoparte şi îndrept spre băieţi şi îmi dau seama că îmi tremură genunchii. uit fix la negrul care ascunsese telefonul în buzunarul de la trening şi îl rog frumos să îmi dea telefonul.

„Ce-ai cucoană, eşti nebună?! N-am niciun telefon, du-te şi dă-mi pace!”

uit la el şi în jur şi-mi dau seama că sunt singură în toată afacerea. Îi repet cu frumosul să-mi dea telefonul înapoi şi că l-am văzut când l-a pus în buzunar la spate. În sine mea simţeam cum ceva se prăbuşeşte. Mă gândeam că va trebui să întorc la cămin şi să-l blochez şi să şterg tot ce este pe el. Apoi la comisariat să depun plângere. Şi cu plângerea la SFR să-mi dea un Aifon nou. Bine că măcar am asigurarea. Până la urmă nu am plătit 6 euro/lună degeaba. Of, băga-mi-aş pula în neamul tău de cioară nespălată dă-mi Aifonu’ înapoi! Şi frustrarea creştea în mine pentru că la bătaie cu el/ei nu puteam lua, tramvaiul se apropia de staţie şi lumea urma să se urce nepăsătoare la necazul meu şi eu o să rămân singură cu toţi pulicii ăştia pe care societatea în care trăiesc i-a adus în pragul ăsta.

„Haide măi, dă-mi te rog telefonul înapoi!” mai încerc eu odată.

Şi-mi răspunde gagica (cam cu atitudinea de negresă enervată care la sfârşit îţi face un „talk to the hand”, deşi ea era din neam cu Mohamed): „Haide pisi, termină. Cum ţi-ai cumpărat un Aiphon poţi să ţi-l cumperi şi pe al doilea! N-are rost să plângi pentru el” (Ana are alergii = Anei îi curg ochii cu zecile de minute de parcă ar fi bocitoare de meserie. Dacă mai este şi un pic de vânt este show garantat. Dar gagica nu avea de unde să ştie. Am lasat-o să creadă că plâng, câtă vreme asta m-ar fi ajutat să-mi recuperez odorul)

Pentru că la Paris plouă cu ele. Şi pentru că nu costă decât 3 euro. De unde să ştie nemernica că este cadou de ziua mea?

Tramvaiul era aproape în staţie şi de data asta îi vorbesc arăboaicei: „Îmi daţi telefonul odată?!”

„Ah, să-mi bag! Vorbeşti franceză cu accent. Nu eşti franţuzoaică?! Englezoaică, nu?!”

Şi m-am apucat să îi răspund în engleză că da şi că să-mi dea dracului telefonul ăla odată!

Gagica super entuziasmată începe să stâlcească 2 cuvinte în engleză şi restul franceză că moamă! ce tare că sunt englezoaică! Că şi ea vrea să ajungă la Londra şi haide bă! dă-i telefonul înapoi. Dă-i-l mă, n-auzi când îţi zic?!

Şi îl văd pe negru că îl scoate din buzunarul de trening şi că mi-l întinde un pic nedumerit. Îl recuperez, îi mulţumesc în franceză gagicii şi urc în tramvaiul care încă nu plecase din staţie. întorc şi o văd pe gagică care parca înnebunise. Urla de pe băncuţă că am minţit-o şi că uite că vorbesc franceză (orice raţionament de genul „ştii că poţi fi englez şi să fii capabil să vorbeşti franceză” nu îşi avea rostul. în condiţiile în care să spui mulţumesc nu este ceea ce eu aş cataloga ca vorbit franceză). Uşile de la tramvai s-au închis când duduia blagoslovea cu un „curvă împuţită!”

Am ajuns la Raf uitându- în toate cele patru zări. Am regretat că uşa lor de la intrare nu are mai multe încuietori, lacăte şi pe Marcu.

M-am aşezat pe canapea în salon şi am aşteptat să calmez. Am descoperit că în astfel de situaţii, după ce spaima şi uimirea trec, se instaurează furia care, după caracter, ar putea devia spre ură.

Am sunat-o pe Manu să îi povestesc grozăvia. Nu a fost deloc impresionată. Sau nu cum mi-aş fi dorit eu să fie. Mi-a zis că dacă ar fi vrut să mi-l fure ar fi rupt-o din prima la fugă şi gata şi că probabil voiau să facă vreo glumă cretină. Pe Raf l-a apucat mila şi verifica din 2 în 2 ore.

Concluzia mea: ce bine că vorbesc franceză cu accent (nu că m-aş fi ruşinat vreodată) + prejudecăţiile se nasc din adevăruri şi îşi au rostul lor în viaţă.