Iulie 13, 2012

Ana si Ingerul

Posted in ana, inger, Paris la 12:39 am de anagreudeexplicat

„I’m back in black, I hit the sack. It’s been too long I’m glad to be back” vorba AC/DC.

Acum că vălul negru mi s-a ridicat de pe ochi și pot să scriu din nou. Eu tot suspectez că a fost vorba de un mârșav blestem de-al de lui Dorel sau He Who Must Not Be Named (sau a gagică-sii de atunci cu care mi-a mâncat sufletul inutil) sau Grigore sau oricare alt personaj care nu a putut să îndure bărbătește faima cu care eu în mărinimia mea sinceră și dezinteresată îl blagosloveam, amiiiiiiiiiiiiiiiiin!!!!

A trecut atâta timp de când nu am mai scris că nici wordpressul nu mai știu să-l folosesc. Dar revenind la povestioara din această seară… Băiatul cu nume de înger. Am mai pomenit despre el anul trecut. Desigur, între timp treburili au evoluat vertiginos și dramatic în toate sensurile și direcțiile, spre dezamăgirea publicului spectactor/cititor care nu a putut urmări în timp real. Însă pentru a compensa dispariția din peisaj, am să înșir azi câteva din trăirile intense de care am avut parte alături de cetățean.

Recapitulare: băiatul cu nume de înger sau mai pe scurt Îngerul (nume de cod căpătat de la Irina, care aflând cum îl cheamă, a exclamat pe „mesăngiăr”: „ce nume de înger are și băiatul ăsta!” – N-am să repet cum îl cheamă. În condițiile astea sunt 2 posibilități: fie îi iei la rând pe toți îngerii din Biblie și îți alegi un nume și presupui că așa îl cheamă, fie cauți temerar prin posturile din 2011 când apare prima dată). Înalt, frumos, blond și cu ochi albaștri. Geek de profesie – inginer/electrician, din soiul celor care sunt incredibil de fericiți când trec pe lângă un transformator electric și îl aud cum duduie (hei, fiecare cu damblaua lui. Eu mă entuziasmez când trec peste gurile de aerisire de la metrou pentru că îmi flutură pletele de jos în sus și simt all Superman meets Marilyn Monroe. Așa că who am I to judge?) În timpul zilei se joacă cu centrale electrice (el spre deosebire de mine are cu adevărat o meserie), iar în timpul liber joacă tenis (bine, spre foarte bine, cum ar zice toți care au jucat cu el. Nu cunosc, nu pronunț. Inocent until proven guilty)

Pe lângă toate astea, el în sine este un fenomen. Și nu spun asta la modul romantico-love strucked puppy, ci pentru că efectiv este un fenomen. De cele mai multe ori ai impresia că trăiește pe Marte și, că ocazional, se întâmplă să poți trasa o tangentă între orbita lui și cea a pământului.

Spre exemplu: Solidays. Festival de 3 zile pe hipodrom la Longchamp (noi și căluții lipițani). Am mers acolo în grup: Ana, Îngerul, Benoit, Quentin, JuJu și alți prieteni de-ai Îngerului și de-ai lui Quentin. Ana, singura prezență feminină, un pic cam ca de obicei. Toate cele ce urmează s-au petrecut în seara de sâmbătă a festivalului.

Așadar și prin urmare, eram noi fericiți că văzusem verzi și uscate (în special Shaka Ponk) și ne îndreptam domoale către cealaltă extremitate a hipodromului. Aveam o oră de așteptat până la Kavinsky, iar orologiu arăta trecut de 1h30 de dimineață. Ne-am zis să profităm de pauza de muzichie și să luăm cu asalt toaletele publice, grătarele și cortul Heineken (în ordinea descrescătoare a urgenței).

(Totul era stabilit încă de la începutul serii. Orice s-ar întâmpla, dacă cumva ne pierdem, ne reunim sub „pomul” din fier și lumină din fața intrarii. Iar la concerte ne așezăm mereu lângă sunetiști, în partea stângă)

Zis și făcut, prima oprire buda. Am intrat în ordinea numerelor de pe tricou, doar că am ieșit mai puțini la numărătoare. Evident, Îngerul lipsea. Am stat și am așteptat 5, 10, 15, 20, 25 – juma de oră, doar-doar o apărea creștinul. Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, nici urmă de el. Din loc nu ne-am clintit încă de dinainte să mergem la budă, deci nu ar fi avut cum să ne rateze. Nici incredibil de alcoolizați nu eram niciunii dintre noi, încât să treacă efectiv pe lângă noi.

Dar nu-e și cu asta basta. Iaca l-am pierdut pe blond. La Solidays, pe hipodrom. Instinctul natural și firesc: să ne uităm după el. Pe hipodrom la Longchamp noaptea la 2 printre restul de 160 000 de indivizi veniți cu aceleași gânduri ca și noi. Vezi să nu dai de el!! Ne-am zis că știe pactul cu „copacul” luminos de la intrare și că o să ne reunim acolo, așa că am mers să mâncăm (iar eu adorabila de mine, mi-am zis să îi iau o bucată de pizza să îmbuce și el ceva). Se face de ora 3, nici urmă de blond. Ok, râdem glumim, te căutăm, dar noi mergem să vedem Kavinsky.

(Desigur, între timp toți am încercat să-l sunăm, dar degeaba. iPhonul meu nu se conecta, iar lui Benoit îi intra direct căsuța vocală. Așa că l-am asaltat toți cu mesaje de localizare cu coordonate precise: de la cortul Heineken vino drept în față până la tipul mort de beat care doarme pe jos, acolo faci stânga. Noi suntem 3 rânduri mai în față, într-un unghi de 45 de grade cu scena)

Și ne-am așezat cuminți la Kavinsky. De-za-mă-gi-tor!!!! pân la Dumnezeu și-o cracă mai sus. Momentul de glorie a fost un remix după RATM, pe care eu și Benoit (suflete rebele) am sâmțât nevoia să ne manifestăm. Eu am profitat de ocazie ca să scap de felia de pizza (spre fericirea stomacului lui Benoit), pe care o tot plimbam de colo-colo, de juma de oră, ca pe o ofrandă. În cele din urmă ne-am convins că pe Înger l-am pierdut definitiv și că degeaba am așteptat orele 3 pentru Kavinsky, în afară de melodia din Drive nu știe de niciunele.

Resemnați ne-am mutat la cealaltă scenă, unde era un concert dub step, și unde am rămas până la sfarșit când au venit să ne trimită acasă. 5 am, o oră bună de mers acasă, tot fără blond, de la care nimeni nu mai avusese vreo veste dinaintea intratului la budă. Între timp aifonul meu murise, așa că agățam de Benoit ca de Dumnezeu.

Am pornit-o agale la somn, care mai de care încercând să mai sune sau să mai trimită un ultim mesaj blondului. În fața blocului, înainte să intrăm, Benoit se uită la mine, iar eu rostesc gândul din spatele privirii „Auzi, și dacă totuși nu e acasă? Ce facem?” Am zis să intrăm întâi în casă și vedem pe urmă. Spre marea mea relaxare, blondul dormea dus la el în cameră. A 2 a zi ne-a explicat cum a ieșit el de la budă și noi toți plecaserăm și că a încercat să sune dar nu a răspuns nimeni așa că a stat la Kavinsky după care s-a dus acasă. Scandalizați de lipsa de reacție la cele 50 de apeluri nepreluate, 100 de mesaje scrise și restul vocale la care nu răspunsese, l-am întrebat de ce nu ne-a zis că a plecat. Senin ne arată mobilul din 1800 toamna de care dispune, spunând că el nu a primit nimic. După ce l-a repornit l-au lovit toate precum acceleratul.

Dar asta a fost Solidays. Fost-am împreună la Metallica, concert aniversar: 20 de ani de la lansarea The Black Album. Ana s-a agitat și a cumparat bilete. Ana s-a agitat si nu a gasit decat 2 oameni dispusi sa mearga: Nida si Maria. Cel de-al 4lea bilet în plus i l-am propus Îngerului, însă cu multă îndoială. A acceptat. Am mai întrebat încă odată dacă e sigur că vrea să meargă și dacă știe despre ce e vorba. A zis că da. Ok.

Ziua Z. Am ajuns pe Stade de France. Împreună cu fetele fremătam de nerăbdare să înceapă concertul. Îngerul calm, pe scaun lângă mine. Culmea este că fix înainte de începerea concertului, i-am tinut un discurs demn de Luceafar, despre cum am mai văzut deja Metallica de 2 ori la București și că mda e fain, așa în mare OMG!!!!!!!!!!! Ecstasy of gold!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! și-am țâșnit în picioare de pe scaun de parcă aș fi fost electrocutată. Observând entuziasmul din stânga și din dreapta mea: mi-am dat drumul… și am cam uitat de Înger. Mi-am reamintit de el când l-am observat cu coada ochiului, printre plete, uitându-se la mine, în loc să se uite la concert. Și făcuse niște ochi maaaaaaari-mari-mari de tot. Și cum ochii lui sunt albaltri păreau și mai holbați. Păi ce să-ți fac, pisi?! Ai vrut să vii la Satana cu mine, asta este. Stai și uită-te cum, împreună cu Nida, ne lăsăm în urmă un sfert din podoapa capilară și restul voce.

Într-o pauză de „rocăreală” l-am rugat să-mi zică 3 melodii de la Metallica. Liniste. Când au început să cânte Nothing else matters iar l-am întrebat „cum îi zice la melodie”. Abia după ce au început cuvintele a recunoscut.

După concert eu eram undeva în al 9-lea cer, fără voce și cu șalele blocate de frig. L-am intrebat daca i-a placut si de ce a venit daca nu cunoaste Metallica. A urmat un discurs despre cum poate să îți placă Metallica și fără să cunoști numele de la melodii. Siiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiigur, și marmota învelea ciocolata în staniol…

Însă cel mai bine se pricepe să vorbească cu mine. Într-o seară, eram cu toții veseli și alcoolizați în Bar 3 – o bodegă prin Saint Germain. La un moment dat, reușesc să-mi croiesc drum prin labirintul de încăperi semi-ovale și îi regăsesc pe toți, golind pahare într-o veselie. Ca prin ceață, îl recunosc și îndrept înspre el, așezat pe o canapea. El stă și se uită așa la mine și, cu unul din cele mai frumoase zâmbete pe care le are, îmi spune: „Boobs”.

Cu altă ocazie, într-o rară pornire de afecțiune îi spun „pisi”. Îi explic ce și cum vine treaba în română și că în general e de bine să ți se spună „pisi”. Altă zi, altă ocazie, același „pisi” care se rostogolește involuntar din gura mea. Urmează 10 secunde de tăcere, după care îmi răspunde cu „truc” (chestie). Eu, precum papagalul, repet „truc????!” El, într-o pornire lexicală se apucă să îmi explice și să-mi dea sinonime. Îl lămuresc că nu definiția cuvântului contrariază ci faptul că strigă „chestie”… Oricum, povestea o știe toată lumea. Cu toții au râs și s-au minunat și și-au râs de el și de neputința de a se exprima când vine vorba de mine. Iar acum ori de câte ori e vorba de vreo „chestie”, privesc toți cu subînțeles.

Astea ar fi doar 1% din pățaniile Anei cu Îngerul.

P.S.: ținând cont de perioada lungă de absentare o serie de personaje au dispărut și altele noi și-au croit loc pe scenă. Mă gândesc că o mică recapitulare ar fi binevenită??

Februarie 2, 2012

My Paris

Posted in ana, french, Paris, reflechir tagged la 12:49 pm de anagreudeexplicat

M-a rugat Elena sa scriu despre Paris… Dupa 2 saptamani de chinuri am izbutit. Am scris. Insa ar mai fi atatea de spus, vorba lui El Primo.

Ce pot sa spun? Va urma 🙂

Decembrie 13, 2011

De ce, Ana? (1)

Posted in ana, Cămin, french, Hai-hui, Out, Paris la 8:11 am de anagreudeexplicat

Ca să fim înțeleși încă de la început, e vorba de o poveste foarte lungă. Așa că dacă tot ai apucat-o pe drumul ăsta, asigură-te că ai jumătate de oră la dispoziție. Că ești instalat confortabil și că ai și ceva bun la îndemână. Totul începe joi după-masă și se sfârșește cândva duminică după miezul nopții. Sunt multe de trecut în revistă: 3 orașe și jumătate, 287 km cu trenul în jurul Parisului străbătuți în 14 ore, 1 concurs internațional, 2 prieteni dragi veniți de departe and all of the rest.

Joi m-am trezit la 18h30. Ca o floare de primăvară. Programul meu nu mai are de multă vreme niciun Dumnezeu, iar eu m-am resemnat să-l scot la lumină. Partea bună în „trezitul de dimineață” la 18h30 este că în jumătate de oră, lumea începe să vină de la serviciu, deci nu am vreme să plictisesc. Hotărâsem cu băieții să mâncăm devreme în seara aia, pentru că ne aștepta Camille la 8 în nu-știu-ce-bar. Zis și făcut, la 19h15 eram gios la resto. Lyhonnele ne-a anunțat că poate ni se alătură mai târziu, după ce își vizionează piesa. Și uite așa au mai rămas doar 3: Ana, Băiatul cu nume de înger și Quentin.

Purcedem la drum cu burțile pline, imediat după masă. Cu 3 m înainte să intrăm la metrou eu îmi dau seama că mi-am uitat abonamentul, iar Quentin portofelul. Să facem cale-ntoarsă, zic. Eu profit de ocazie și și schimb repede, spre disperarea băieților, care-și vedeau berile la preț redus puse sub semnul întrebării.

Ajungem la Glacière și-l urmăm pe Quentin, singurul care cunoștea detaliile geografice ale întâlnirii. Desigur o luasem în direcția opusă, ne întoarcem și găsim într-un final strada cu pricina. O stradă foaaarte, foaarte lungă la capătul căruia, pe colț pe stânga era vestitul bar. Era 20h50. Nu întârziasem atât de mult, dacă e să ținem cont de context. Dar nu era vreme de pierdut, mai erau 10 minute din happy hour și noi eram însetați. Să curgă cu bere pentru băieți și un Mojito pentru Ana. Cel mai prost Mojito pe care l-am băut în viața mea de băutoare de Mojito. Așa că dacă vreodată ajungi pe strada aia foarte lungă și intrii în barul de pe colț pe stânga mai bine ia-ți un Heineken, mergi la sigur.

În jur de 22h30 ni s-a alăturat și Lyhonnelle și uite cum ne-am mai lungit la încă un pahar. Cu toate astea, am fost cuminți și am plecat acasă înainte de miezul nopții. Între timp mie mi se făcuse poftă de un shake ciucalată și anunțasem sus și tare că eu vin pe la Alésia și mă opresc la Mc. (N.r.: La McDonald`s în Franța nu există shake de ciocolată. Nu există niciun fel de shake, defapt. Însă recent au lansat frappé de ciucalată. Close enough, right? Și mie-mi era poftă). Așa că ne-am dat jos la Denfert și am luat o mică gustare înainte de somn. Ca să compensăm, am luat-o pe jos până acasă, pe unul ce s-a dovedit un drum destul de ocolitor, deși simpatic: Rue Daguerre, cvasi-pietonală și cu dale și tot felul de magazine cu vitrine simpatice și oameni alcoolizați ieșiți de la after-work-uri care se minunau de cvartetul rătăcitor prin ploaia măruntă. Unii erau atât de marcați, încât strigau după noi „halal timp v-ați ales să ieșiți la plimbare”

Ajunși la cămin, cei 3 crai de la răsărit au dat stingerea, cum era și firesc din postura lor de „jeunes cadres dynamiques”. Adică, ei au un program normal. Ei se treziseră la 8 în dimineața aia (cam pe când culcam eu). Ei fuseseră la serviciu și avuseseră activitate intelectuală consumatoare de energie. Ei erau obosiți așa că ei mergeau la culcare. But enough about them. De ce nu poți să dormi și tu ca oamenii normali? De ce, Ana, de ce?! Eu!!! Eu m-am dus la mine și mi-am luat bilet de mers aca de Crăciun. Eu am mai pierdut vremea pe diverse site-uri și pe feisbuc. Eu am mai citit o documentație despre PD. Eu m-am uitat la The Incredibles și tot eu am avut timp să cuget la nemurirea sufletului, permanența memoriei, cum îmi petrec ziua de vineri ș.a.m.d

Am hotărât să fac noapte albă și să nu culc (din nou) la 8 și să trag de mine (din nou) până la noapte (din nou) ca să încerc să reintru pe un făgaș normal (iar din nou). Și uite cum începe ziua de vineri. Cu un mic-dejun și planuri de a lua Parisul cu asalt (erau diverse aspecte administrative care trebuiau rezolvate).

Din nefericire entuziasmul meu și pornirea mea euforică nu se reflectau și în exterior. La 8 de dimineață era încă semi-întuneric, frig și ploua ceva mai intens decât la 12 noaptea. Cu toate astea am ieșit până la boulageria din colț să-mi iau un croissant et un chausson aux pommes. Dacă tot ne apucăm de un lucru măcar să îl facem bine. M-am întors la cămin cu bunătățurile încă aburinde și m-am așezat la resto să-mi savurez micul-dejun. Am profitat de ocazie și am aflat ce s-a mai petrecut prin lume în timp ce eu dormeam. gândesc că știi povestea cu rușii care s-au supărat și au ieșit în stradă și care-l arată cu degetul pe Putin?

Cu măruntaiele încălzite cu cacao cu lapte și o perspectiva unei zile foarte productive, ies iar în ploaie. Planul meu era să ajung la Assurances-Maladie să depun actele pentru obținerea unui numéro de sécurite sociale. Luasem în geantă cu mine toate actele: buletin, certificat… adeverința de angajare pe care trebuie să o printezi, Ana. Lux. Ceasul era 8h30 și aproape ajunsesem de metrou la Alésia, noroc că fix în față are magazin un moșuleț arab tare dezagreabil și pot să printez la el. Era închis. Deschidea abia la 10.

Îi trimit mesaj Îngerului să-l întreb unde anume a mers el să printeze (îmi explicase deja de 2 ori, dar de fiecare dată nu fusesem atentă și nu știam decât vag o direcție înspre o stradă fix în partea cealaltă de camin față de cum plecasem eu). Știind că trebuie să ajung spre Pernety reîntorc, prin ploaie, bombănind pe moșulețul dezagreabil. 10 minute mai târziu uitam lung la 2 străzi, neștiind pe care să o aleg. Vezi, Ana?! De ce nu poți să fii și tu atentă când vorbește băiatul cu tine?! Care băiat de ce nu răspunde la sms, la ora asta ar fi trebuit să fie deja în RER în drum spre serviciu… Până la urmă am ales o stradă, încrucișând degetele și sperând să fie cea bună. A fost, dar era închis la varianta lor de Țuchi și deschidea abia la 10.

Îmi zic să nu disper. Mai știam eu încă un arab, pe o altă străduță pe lângă cămin. Încercarea moarte n-are, nu-i așa. Oricum nu aveam altceva mai bun de făcut și-mi era teamă că dacă ajung acasă adorm. Ajung și la arabul cu nr. 2, dar și acolo era închis și tot la 10 deschidea. Paștele mamii lor că nu poți să scoți la imprimantă o amărâtă de foaie. Oricum aveam picioarele ude până aproape de genunchi și mi-am zis că e un bun moment să îndrept spre cămin și sa aștept să se facă 10. Pe drum am vrut să opresc la Franprix să-mi iau un suc de portocale, dar nu era încă 9 și nu deschiseseră. Iar m-am pus pe înjurat.

Odată ajunsă la cămin, nici nu intru bine în hol că-l văd ieșind de la resto pe Quentin. Avea în mână o jumătate de sendivș de la micul dejun, o dungă de pernă pe obrazul stâng și o privire tare nelămurită văzându-.

Quentin: Ana?! Ce faci?! De unde vii?? Ai fost în oraș toată noaptea? Iar n-ai dormit? Tot pe la place de Clichy umblii?

I-am explicat povestea cu xeroxul/imprimanta, ploaia, CNP-ul de Franța and all that. Toate astea stând în ușa căminului. Eu lamentam sus și tare despre „cât de stupide sunt orarele francezilor”, iar Quentin profita ca să termine de mâncat. Amândoi am fost întrerupți de un bubuit de ușă trântită. Ne întoarcem și-l vedem pe Înger care iese val-vârtej de pe casa scărilor și care în graba lui dăduse cu ușa de pereți. E în semi-alergat și trece pe lângă noi. Îl salută pe Quentin și dă să se pună ca lumea pe alergat, după care se întoarce:

Îngerul, apropiindu-se: Ana?!?!?! Ce faci? Iar n-ai dormit?

Ana: Iar întârzii?! O să te dea afară în ritmul ăsta :))

Îngerul, apucându- de umeri cu ambele mâini și poziționându- cu fața spre stradă și privindu- fix în ochi, începe să vorbească clar și răspicat: Deci, îți mai explic odată. Uite, o iei pe strada asta fix în față, apoi la prima intersecție o iei spre dreapta și…

Ana: E ok, l-am găsit. E închis. Mersi

Îmi dă drumul și îi citesc în ochi o mare ușurare. Îmi spune că e super târziu și că e în căcat. Quentin începuse deja să se îndepărteze cu pas domol. Pe mine bufnește râsul și le zic să se grăbească că nu mai erau decat 3 velib-uri în stația de lângă cămin. Au tâșnit ca din pușcă amândoi.

Eu am așteptat să se facă 10 ca să-mi reiau activitățile. A fost o oră foarte lungă. Mai ales pentru că am dat drumul la radio românesc. Am început cu Magic FM… Voiam ceva liniștit și ușor, dar am nimerit peste colinde. La primult am zis hai, ok, înțeleg – e decembrie and all. La al 2 lea am cam încruntat sprâncenele, însă la al4lea m-am oripilat de-a dreptul și am închis. Era prea mult pentru mine. Și așa nu prea „cuprinde” pe mine „spiritul Crăciunului”, dar să expun de bună voie și nesilită de nimeni la colinde încă de pe 9 decembrie e deja prea mult. Am trecut pe Radio 21, pentru că trebuia să trezesc la viață, însă partea proastă este că dau și reclamele. Și așa am aflat că Dragoș Bucur urmează să o surprindă pe Dana Nălbaru cu un „cadou deosebit de la benzinăriile MOL”… Și am rămas fără cuvinte. Așa-mi trebuie dacă vreau să experimentez. De ce, Ana? De ce nu ai rămas tu la City FM? Satana nu te oripilează niciodată. Din fericire era deja 10 și am plecat iar în expediție.

Tot din fericire se oprise și ploaia, iar moșulețul cel dezagreabil își deschisese maghernița. La Assurance Maladie totul a decurs ca pe roate. Pe urmă am mers în oraș, la cumpărături și uite cum am mai ucis încă 3 ore. În jur de 14h eram acasă și parcă intrasem pe fast forward și timpul pe slow motion: am mâncat, am spălat (haine, cameră, așternuturi și orice altceva mai putea fi spălat), mi-am aranjat actele și am reorganizat camera. Și nu era decât 17h. M-am dus la sport doo ore ca să îi regăsesc mai târziu la cină pe băieți.

Ei erau în continuare la fel de contrariați și de nelămuriți despre „cum nu poți măi să dormi nopțile?! Oricum nu mai contează acum, la 21h30 ne vedem la Alésia să mergem în oraș să bem ceva. Vii cu noi, da?” Da. Aveam timp o oră să pregătesc.

Și uite cum pentru prima oară după multă vreme am ajuns la timp la o întâlnire. Că întâlnirea a fost organizată de Quentin și că ne-am învârtit ca proștii cu metroul timp de 20 de minute între 3 stații pe linia lui 4, ca să ne întâlnim cu un amic de-al lui, asta e cu totul și cu totul altă treabă.

Ajungem în cele din urmă și pe Rue Mouffetard. Era devreme. Nici măcar 22h30, și eu depășeam pragul de 24h de ore nedormite. Tot după Quentin mergeam, pentru că „știe el un bar. Le Bateau Ivre îi zice”. Normal că prima oară am luat-o în direcția greșită. Ne întoarce, ne sucim și găsim în cele din urmă și „barca” doar că era plină. Ce să facem, ce să facem? Acum dacă tot am bătut drumul până aici să ne așezăm totuși undeva și să ne alcoolizăm.

Ana, nu cauți tu pe aifon un bar?” Îl caut pisi, dar pe care? Am propus le Violon Dingue, veche cunoștință de-a mea și-a Îngerului, aflat în apropiere și unde fac niște super cocktailuri pas cher. S-a aprobat. Fiind înainte de 23h era doar pe jumătate plin așa că am găsit și o masă pentru minim 4. Am mers la bar să comandăm și l-am rugat pe Înger să ceară și pentru mine. O decizie inspirată, pentru că replica lui de „o Leffe și un Orgasm pentru ea, te rog” a smuls zâmbete în stânga și-n dreapta (N.R: Orgasm = cocktail pe bază de vodcă, Baileys, Kahlua și creme fraiche liquide. Te lingi pe buze și nimic mai mult).

Quentin se întâlnise cu un prieten, care la rândul lui a venit cu gagică-sa și cu încă 2 cunoscuți. Lume multă veselie, așa că masa era mereu plină și socializarea era în toi. După al 2 lea Orgasm, înainte de miezul nopții eu am zis că mai bine mă opresc, nu de alta dar 30 de ore fără somn nu sunt de ici de colo. Dacă mai adaugi și alcool, ieși prost din poveste. Spre sfârșit ni s-a alăturat și Camille și am luat-o ușurel spre casă. O bună bucată pe jos, până aproape de Place d`Italie.

Când am ajuns la cămin pe mine m-a apucat depresia pentru că lui Lyhonnelle îi venise gagica, ceea ce însemna că nu am să apuc să dorm prea mult pentru că ei urmau să se iubească pasional (absolut normal) toată noaptea ceea ce însemna că ea iar urma să își zbiere (nu la fel de normal) toți plămânii (multiplu de 5) cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Data trecută când a venit la el, i-am auzit pe 3 etaje: tot etajul 5 unde locuiește Lyhonnelle, eu de la 6 (și sunt în diagonală 2 camere) și încă câțiva pe la 4. Oricum pot spune dincolo de orice îndoială că dacă se apucă să strige o pot recunoaște dintr-o mie. În cele din urmă mi-am pus căștile și am izbutit să adorm, undeva aproape de 3, doar ca să trezesc 5 ore mai târziu.

Va urma

P.S.: Știu. Este mult „name-dropping”… Camille, Lyhonnelle, Quentin and all the rest. Promit să revin cu lămuriri

Noiembrie 3, 2011

Stillness

Posted in ana, reflechir la 5:30 am de anagreudeexplicat

Îmi place la mare. Îmi place marea. Toată imensitatea ei albastră și adâncă. Mă liniștește. Stau și o privesc și un sentiment de calm mă cuprinde. Și o văd atât de bine, de aici de sus. Trebuie să fie un fel de faleză, cu ierburi care-mi ajung până la șold. Cât calm e aici. Și e atâta spațiu.

Mă uit în jos de pe faleza mea. Mă uit spre plaja lată. Sunt oameni acolo și … lucruri, nu pot să-mi dau seama exact ce lucruri. Dar un sentiment de „avuție” mă încearcă. Ceva de al meu trebuie să fie pe plajă.

Îmi place contrastul din nisip. Și-mi place cum devine din ce în ce mai închis la culoare cu cât sunt mai multe valuri care-l spală. Hum, parcă rămâne din ce în ce mai puțin nisip deschis.

Scutur din cap pentru că vântul îmi zburlește părul în ochi și nu mai văd. Trebuie să văd ce se întâmplă cu plaja mea. Și parcă nu bătea vântul mai devreme, nu? Ridic privirea spre cer și nori gri și grași trec repede dintr-o parte-n cealaltă, parc-ar fi trași pe sfoară. Hum, ce aproape de pământ par… Parc-ar vrea să te apese, dar eu nu-i simt. Ce ciudat… De ce nu-i simt, grei și asfixianti? Nimic. Dar îmi place cât de repede îi aleargă vântul. Din ce în ce mai repede, pentru că acum părul nu vrea să-mi stea în niciun fel, iar de pe plaja mea zboară lucruri. Ceva, înăuntru, îmi spune că ar trebui să cobor, să mă grăbesc, pentru că e ceva al meu acolo jos care ar putea fi zburat de vânt. Dar nu mă clintesc, e atât de liniște aici sus.

Aproape că am uitat de mare. Și ea ca și vântul s-a supărat și se agită înspre mine și plaja mea și faleza mea. Și-a schimbat culoarea. E mai mult gri, poate chiar un albastru închis-închis și e vâscoasă. Oricum s-ar ondula și oriunde ar ajunge e ca un bloc.

Și are valuri. Din ce în ce mai mari. Și mai mari. Și care se sparg de fiecare dată mai puternic și mai departe pe plajă. Nu am văzut niciodată valuri atât de mari. De înalte. Sunt atât de înalte. Și parcă devin și mai mari când ajung pe nisipul deschis. Fac dinadins să-l îngroape. Și apoi vine următorul, mai puternic. Trimis și mai din spatele orizontului și mai înalt și mai flămând și se prăbușește aproape de baza falezei. Te-ai aștepta să facă un zgomot, dar nu e nimic. E liniște. Atât de liniște.

E ciudat că după fiecare val, marea mea nu se retrage. Rămâne acolo și crește. Dar eu am ceva acolo, în marea supărată. Nu știu de ce e atât de supărată, dar nu mă sperie. Nu am mai văzut vreodată ceva atât de frumos. Același interior mă îndeamnă să cobor după ce este al meu, acolo jos în apă. Dar e în regulă, pentru că nu mi-e teamă. E al meu și-mi place marea. Care e atât de frumoasă.

Nici nu știu când am ajuns aici jos. Simt apa până la genunchi. O simt pentru că o văd, dar nu am senzația de ud. Da, trebuie să recuperez ce este al meu, până „nu mi-l ia marea” … Ce folos ar avea marea cu ce este al meu…? Și uite câtă apă este aici jos, îmi trece de genunchi. Parc-ar vrea să umple tot locul, până sus la faleză. Hah, ce chestie.

Mă întorc cu fața spre mare. E la fel de supărată și de agitată și de închisă. Și ce repede se mișcă, o simt în nisipul de sub tălpi. Dar cu toate astea e atât de frumoasă și nu mă sperie, cu toată furia ei. Ridic privirea și-mi văd valul, fix deasupra creștetului undeva sus de tot. Oare e mai înalt decât faleza? Nu am mai văzut vreodată ceva așa de frumos. Iar spuma pe care o face e atât de albă. Și câtă liniște este aici „la umbra” valului. Mă întreb, oare când o să cadă peste mine, o să-mi facă rău?

Dar ceva mă trage în sus, pe peretele fărâmițos al falezei. Îl simt speriat. Foarte speriat. Și mă ține strâns și mă trage după el în sus. Nu înțeleg, de ce trebuie să fug? De cine îi e frică? Chiar trebuie să să mă agăț de toate rădăcinile astea și să mă trag în sus? De cine ți-e frică? Cu ce te-am speriat? Nu înțeleg… Dar nici nu mă pot opri. Vrea să fiu departe de apă, să nu mă cuprindă apa. Câtă spaimă…

Poftim, suntem sus, printre buruieni. M-ai epuizat. Și nici nu pot să-mi dau seama cine ești… Sau de ce ți-era atât de teamă pentru mine. Mă ridic și mă uit spre plaja pe care mi-a înghițit-o marea toată. Hah, dacă mă aplec peste buza asta de pământ și întind mâna ajung la apă.

Măcar am ce e al meu, nu? Și era atât de calm aici sus. Și de liniște. Înainte să apari tu și teama ta de furtună. E atâta liniște în furtună.

Când m-am trezit mă dureau brațele, omoplații și mijlocul… de parcă m-aș fi urcat pe ceva…

Septembrie 19, 2011

Turn me up when you feel low

Posted in ana, Paris la 10:35 pm de anagreudeexplicat

Ideea m-a lovit azi. Cred că eram în lift, în drum spre undeva – nu mai țin minte către unde/ce/cine. Eram în mișcare, ocazie cu care mi s-au impulsionat și neuronii.

Deci, mi-am zis să fac un fel de top. De clasament. Clasamentul zilelor mele. Toate cele 3 în 2 de care am avut parte mai acum vreo 11 zile. Da, Alexandra Merișcă, asta îți semnalam că  ai uitat cu nonșalanță. Acum să te știe o lume întreagă.

În ordinea numerelor de pe tricou și crescător cu nivelul de importanță dat de subsemnata, veșnic îndatorata și oarecum absenta „blogăriță” (se pare că este un termen la modă. Și se pare că trebuie să-mi asum acest statut. Și miemi place cu un singur „g”) – adicătelea Eu, urmează ( mai urmărești?):

Pe ultimul locGrigore. Pentru el, numai l`Oréal – adică ce merită. Ultimul la coadă sau primul, depinde cum privești problema. Ideea principală (și ceea ce eul liric resimte până în măduva oaselor) este că de el vreau să scap prima oară de pe suflet.  Așadar, în ciuda intențiilor incredibil de romantice și demne de romane din secolul 19, care îi umplu sufletul, Cosmina, a simțit pe propia piele ce înseamnă să pavezi drumul spre iad cu bune intenții. Adică ea a plănuit, a vorbit, a dus muncă de convingere, a dat indicații scenice și când a apărut el, al meu Făt-Frumos… ei bine, s-a fâsâit totul ca un sufleu. El a rămas în prag, privindu- drept în ochi și ținând în brațe un buchet de trandafiri albi drept apărare. În încăpere se așterne liniștea, multe perechi de ochi se plimbă de la el la mine la el la mine. Eu îmi revin din cele 3 secunde de uimire cu un charismatic și spus cu voce tare „Ce Dumnezeu caută ăsta aici?!?!”. Și acum că eu mi-am plecat privirea  jos de tot, sub pretextul că trebuie să-mi așez paharul undeva, el se apropie și-mi șoptește „știi că trebuie să te uiți la mine când pupi… nu așa se face…”  Îi iau buchetul din mână și dispar „să pun florile în apă” aka să am un mic moment de apoplexie cunoscut și sub numele de cod de „Ce face aici!!? CE FACE AICI!?!?! Nici măcar nu mi-a răspuns la mesaj să spună că vine. Nici măcar atât. Nimic. Nimic. Și ce să fac acum cu el?!? Dacă tot e aici!!! Despre ce să vorbim?! N-am ce să-i zic. Nu l-am mai văzut de 3 luni. Și tot de 3 luni nu am mai vorbit. Ultimele cuvinte au fost ceva de genul „dacă te mai atingi vreodată de vreo prietenă de-a mea îți smulg mâinile din omoplați direct! … Auzi, Zâno, știi c-ai căutat-o, nu?!”… Despre ce vorbesc eu cu el?!” Ei bine, despre nimic. N-am vorbit, nu ne-am căutat. Iar când m-a dus acasă, jumătate din drum a tăcut, iar ultima jumătate mi-a făcut morală. Apoi m-a așteptat în ploaie să intru în casă. Ah, și undeva între toate astea am înghesuit și-un luat în brațe. Și totuși îmi pare rău că mi-am lăsat trandafirii la Orli. E drept, erau cei mai urâți și trecuți trandafiri pe care i-am primit în toată viața mea de gagică activă, dar erau de la Grégoire. Și mie nici nu-mi plac trandafirii. De orice culoare ar fi ei.

Pe penultimul locEu. The one and only. Este a 3 oară în 5 zile când încerc să scriu povestea asta și nu reușesc. Odată, într-o noapte am început aceeași poveste de vreo 4 ori. Doar că nu reușeam să scriu, deloc. Astfel se explică absența mea de pe micul ecran. Nexam putilință. Dar a avut și asta o parte oarecum bună –  ca să uit de „durerea mea” dădeam buzna peste James. Frumos nevoie mare în lumea lui James Bond. Dar totul se desfășura pe principiul „tare ca piatra, iute ca săgeata”. Huuuuuuuuum.

Aproape de podiumul rușinii – Prima bancă. Da. Pentru că m-au chemat la țâșpelea interviu cu Resursele (in)Umane. De ziua mea și de dimineață. Iar două ore mai târziu încă nu plecasem de la ei. Am povestit despre mine si motivația mea mărit/însor/fac copii cu prima bancă încât cred că 5 generații de acum încolo, o să iasă verzi și cu steluțe.

Ioooooooooi!!!!Eu cu Manu. Da, Manu, iaca prima intrare în top. Pentru că ai fost cu mine alături, și m-ai lăsat să cumpăr batjocură de tort, care în afară că a fost estetic, cu căpșu și cu frișcă ne-a făcut de râs, aceleași 5 generații verzi și cu steluțe de acum încolo. Profit de ocazie, ca să fac plecăciuni adânci, întru cereri de iertăciuni.

La mijloc – Vineri seara la Operă în Paris. După lupte seculare care au durat câteva săptămâni, am reușit să-mi spăl gagicile pe creier. Deci și prin concluzie să le conving să mergem la opeeeeeeeeeeeeeerăăăăăăăăă. Madame Butterfly a lui Puccini, în aer liber, în curtea interioară de la azilul pentru veterani de război. Mai pompos pe franceză – Hotel des Invalides, casa lui Napoleon. În două cuvinte – a fost minunat (ok, fie 3 cuvinte). Orchestra, actorii, locul, vremea, luna șamd. Fetele au întârziat puțin, „subtitrarea” era un pic prea micuță și un scris prea galben și din luminițe pe fond negru – încât la un moment dat îți jucau literele în cap. Diana a confundat un avion cu o stea căzătoare. Eu cu Manu am înfrânt și nu ne-am rupt gâturile și coloanele în urma mersului cu tocuri de +10 pe pavajul lui Napoleon (mama ta de pitic!!! Special ai pus pietricele. De ciudă!!!)

Pe 3 – Vogue Fashion Night Out. Fix pe 8 al lu` septembrie mlle Emmanuelle Alt a chemat „pă toată lumea bună” pe rue Montaigne. Eu, norocoasa de mine am primit minunăție de invitație, în revistă. Și m-am înfățoșat la locul cu pricina la braț cu Manu și Ramoane. Strada plină de „fashioniste”, la burgeoisie parisienne, gură cască, wanna be`s și fashion victims. Norodul se ducea hipnotizat în 6 părți mari și late – Ralph Laurent, Jimmy Choo, Chloe, Chanel, Dior și Louis Vuitton. Ocazional mai vedeai și câte o pungă stingheră de la Elie Saab. Mini Coopers nu îndeajuns de mini să se strecoare dintr-o parte în alta. Cupe de șampanie care treceau dintr-o mână-n alta și muzică de club. Cam ca petrecerile din GG. Doar că în GG nu-ti arată și străjerii –  niște indivizi cu alură de racheți ruși sau dulapuri sub influența drogurilor, pentru că își poartă costumul pe din afară. Vânjoși, cu ceafa lată, mușchiul cât pâinea și creierul cât mazărea postați strategic în fața unui cordon roșu, care delimitează lumea „lor” de lumea „ta”. Și da, l-am primit pe el Chanelul clasic negru și din lac. Doar am mers acolo cu Manu cu un scop.

Argint – Gagicile. După ce am terminat de făcut cumpărăturile împreună cu Vogue ni s-a făcut foame așa că am mers la un mic resto pe Grands Boulevards. Eram 4 la o masă rotundă și povesteam într-o dungă când Didi scoate o vedere alb-negru din geantă. O vedere alb-negru care-ți arată din spate o siluetă de fată îndreptându-se spre Turnul Eiffel. 50% din surpriza lor. Până și-au așternut ele urările și la mulți ani-urile, Didi (în rol de Moș Crăciun) a mai scos din geantă și o cutie cu bomboane de ciocolată. Da. Mi-a plăcut mult. Mai ales pentru că nu așteptam deloc deloc.

Locul întâi cu coroniță – Toți prietenii mei, toată lumea care cunoaște și știe pe mine mă m– (personal sau de pe feisbuc), fanii mei, invitații. Pentru că nu-i așa la ce bun să ai o zi de naștere și alte 4 de nume, dacă nu ai cu cine să le împarți? Dacă nu ai pe cineva pe care să nu vrei să vezi, dar de fapt să vrei. Sau nu reușești să strângi îndeajuns de mulți oameni la un loc încât să nu le ajungă tortul (N.R. Nu e niciun fel de „moamă cât de cool sunt eu pentru CăCunosc multă lume”. Pur și simplu tortul a fost minuscul … or smth) Sau nu-ți geme mailul de peste 200 de mesaje de urare (vivat feisbucu! de trei ori vivat!! 😛 ) Sau nu-ți vibrează telefonul pe 8 septembrie la doișpe noaptea fix și doi ochi albaștri îți spun în română „la mulți ani, Ana!” Sau nu primești o vedere și o cutie cu bomboane? Sau orice simplu „la mulți ani”

Mulțumesc.

Iulie 29, 2011

Verde-n față

Posted in ana, Paris la 10:24 pm de anagreudeexplicat

Prin lume, umblă libere tot felul de clișee. Care mai de care mai stupide și mai lipsite de orice dram de personalitate. Și nu cred că există oraș mai plin de clișee decât Parisul. Nu există pe toată roata asta cu ape și pământuri, un alt șablon cu atâtea clișee, ca Parisul.

[Cenzură. Minunat paragraf. O adevărată bijuterie. Doar că pereții au urechi și ferestrele ochi și ușile o ființă sensibilă, care nu poate face adevărului. Ce să zic, next time, vino mai devreme. Pănâ să se isterizeze lumea. :)) ]

Un început înflăcărat și înfierbântat de seară. Pasional. Arzător.  Dar, din fericire îl aveam la îndemână pe băiatul cu nume de înger. Care m-a scos în oraș. Și cum este iulie, luna lui cuptor, în Paris este o vreme urâtă și demnă de cele mai urâte vise. Plouă, este înnorat și bate vântul. Dar asta se potrivește mânușă clișeelor de seară târzie în Paris, într-o vară. Din motive ce vor fi dezvăluite ulterior.

Ieșim de la metrou și o luăm încetișor spre Pont Alexandre 3. Îl știi, doar. E la mijloc între Grand Palais, în dreapta și Hôtel des Invalides, în stânga –  dacă stai cu fața spre Turnul Eiffel. Dacă te uiți după Luvru, e fix pe dos. E podul cu leii, cu nimfele, cu caii, cu statuile îmbrăcate în bronz. Bronz care, în luminile, deja palide ale unui apus chinuit de iulie, se aprinde și face ca podul să aibă o aură a lui.

Coborâm lângă Sena. Sena, care ea însăși este de un verde ca de smarald. Cred că dacă scufunzi o entitate legată de o sfoară, și o scoți 5 minute mai târziu, nu mai ai nici entitatea și nici sfoara cât a fost udată. Și încă o treabă, și Sena sclipește în razele soarelui anofel de iulie. Mergem noi încetișor și atenți să facem slalom printre vagabonzii ce dorm pe sub poduri și ne apropiem de vaporaș.

Ei bine da, de când am călcat pentru prima oara pe pământ parizian, adică acum vreo 4 ani, nu am făcut o plimbare cu vaporașu pe Sena. Alt minunat clișeu al Parisului. Și permanentă sursă de venit și de aerisit orezarii care îi umblă pe străzi, mai rău decât o infecție care ți se amestecă în sânge.

Dar iată- acum, așezată lângă băiatul cu nume de înger, pe acoperișul unui bateau mouche, și cu vântul zburlindu-mi pletele, doar ca să văd, de undeva de foarte de jos, aceleași clădiri pe care le cunosc deja de aproape 4 ani și pe lângă care trec zilnic. Și cum este sfârșit de iulie în Paris, seara se lasă frigul și bate vântul. Ocazional te mai și ploo, dar din fericire am înlocuit umbrela pe care am uitat-o la Ken (norvegianul) cu una cu flori.

Acum eram noi doi sub o umbrelă, înaintând molcom pe mijlocul Senei, străjuiți din loc în loc de place de la Concorde în stânga, Cartierul Saint Germain în dreapta, Pont des Arts cu toate lacătele lui pline de dorințe, pe deasupra. Și altele, și altele cel puțin la  fel de cunoscute. Și băiatul cu nume de înger care, întreabă despre una, despre alta. Și care văzând cum bâțâi din picioare a nervi s-o fi gândit ca mi-o fi frig, (eu tot cu pantaloni scurți) și a zis să-și treacă o mână pe după umerii mei. Și să strângă mai aproape.

Ocolim Ile de la Cité și facem cale întoarsă, prin spatele Notre Dame, pe lângă Conciergerie, spre Luvru și ale lui Jardins de Tuiléries, obeliscul din mijlocul Concorde, ori Champs Elysées care se aștern până la picioarele Arcului de Triumf. Ușor, ușor alunecăm spre magnifica schelă care străjuiește deasupra întregului oraș. Și care acum, pentru că este 22h00 clipocește din toate becurile. Și ne apropiem din ce în ce mai mult, așa că grupul de orezari se isterizează din ce în ce mai mult, făcându-i atâtea poze încât ar putea face concurență serioasă Turnului.

Trecem de podul de la Bir-Hakeim, lăsăm undeva în spate și pe stânga Trocadero și panorama asupra Turnului sclipicios și a Champs de Mars care se continuă dincolo de el. Gata. Până aici am plătit.

E târziu. Iar Parisul și-a aprins toate luminile, doar nu-l strigă degeaba și „city of lights”. În special Esplanade des Invalides, înspre același bătrân Hôtel des Invalides și cupola lui aurită care ține piept cupolei de sticlă a Grand Palais, care la rândui ei privește lung spre Champs Elysées.

Pagina următoare