Decembrie 13, 2011

De ce, Ana? (1)

Posted in ana, Cămin, french, Hai-hui, Out, Paris la 8:11 am de anagreudeexplicat

Ca să fim înțeleși încă de la început, e vorba de o poveste foarte lungă. Așa că dacă tot ai apucat-o pe drumul ăsta, asigură-te că ai jumătate de oră la dispoziție. Că ești instalat confortabil și că ai și ceva bun la îndemână. Totul începe joi după-masă și se sfârșește cândva duminică după miezul nopții. Sunt multe de trecut în revistă: 3 orașe și jumătate, 287 km cu trenul în jurul Parisului străbătuți în 14 ore, 1 concurs internațional, 2 prieteni dragi veniți de departe and all of the rest.

Joi m-am trezit la 18h30. Ca o floare de primăvară. Programul meu nu mai are de multă vreme niciun Dumnezeu, iar eu m-am resemnat să-l scot la lumină. Partea bună în „trezitul de dimineață” la 18h30 este că în jumătate de oră, lumea începe să vină de la serviciu, deci nu am vreme să plictisesc. Hotărâsem cu băieții să mâncăm devreme în seara aia, pentru că ne aștepta Camille la 8 în nu-știu-ce-bar. Zis și făcut, la 19h15 eram gios la resto. Lyhonnele ne-a anunțat că poate ni se alătură mai târziu, după ce își vizionează piesa. Și uite așa au mai rămas doar 3: Ana, Băiatul cu nume de înger și Quentin.

Purcedem la drum cu burțile pline, imediat după masă. Cu 3 m înainte să intrăm la metrou eu îmi dau seama că mi-am uitat abonamentul, iar Quentin portofelul. Să facem cale-ntoarsă, zic. Eu profit de ocazie și și schimb repede, spre disperarea băieților, care-și vedeau berile la preț redus puse sub semnul întrebării.

Ajungem la Glacière și-l urmăm pe Quentin, singurul care cunoștea detaliile geografice ale întâlnirii. Desigur o luasem în direcția opusă, ne întoarcem și găsim într-un final strada cu pricina. O stradă foaaarte, foaarte lungă la capătul căruia, pe colț pe stânga era vestitul bar. Era 20h50. Nu întârziasem atât de mult, dacă e să ținem cont de context. Dar nu era vreme de pierdut, mai erau 10 minute din happy hour și noi eram însetați. Să curgă cu bere pentru băieți și un Mojito pentru Ana. Cel mai prost Mojito pe care l-am băut în viața mea de băutoare de Mojito. Așa că dacă vreodată ajungi pe strada aia foarte lungă și intrii în barul de pe colț pe stânga mai bine ia-ți un Heineken, mergi la sigur.

În jur de 22h30 ni s-a alăturat și Lyhonnelle și uite cum ne-am mai lungit la încă un pahar. Cu toate astea, am fost cuminți și am plecat acasă înainte de miezul nopții. Între timp mie mi se făcuse poftă de un shake ciucalată și anunțasem sus și tare că eu vin pe la Alésia și mă opresc la Mc. (N.r.: La McDonald`s în Franța nu există shake de ciocolată. Nu există niciun fel de shake, defapt. Însă recent au lansat frappé de ciucalată. Close enough, right? Și mie-mi era poftă). Așa că ne-am dat jos la Denfert și am luat o mică gustare înainte de somn. Ca să compensăm, am luat-o pe jos până acasă, pe unul ce s-a dovedit un drum destul de ocolitor, deși simpatic: Rue Daguerre, cvasi-pietonală și cu dale și tot felul de magazine cu vitrine simpatice și oameni alcoolizați ieșiți de la after-work-uri care se minunau de cvartetul rătăcitor prin ploaia măruntă. Unii erau atât de marcați, încât strigau după noi „halal timp v-ați ales să ieșiți la plimbare”

Ajunși la cămin, cei 3 crai de la răsărit au dat stingerea, cum era și firesc din postura lor de „jeunes cadres dynamiques”. Adică, ei au un program normal. Ei se treziseră la 8 în dimineața aia (cam pe când culcam eu). Ei fuseseră la serviciu și avuseseră activitate intelectuală consumatoare de energie. Ei erau obosiți așa că ei mergeau la culcare. But enough about them. De ce nu poți să dormi și tu ca oamenii normali? De ce, Ana, de ce?! Eu!!! Eu m-am dus la mine și mi-am luat bilet de mers aca de Crăciun. Eu am mai pierdut vremea pe diverse site-uri și pe feisbuc. Eu am mai citit o documentație despre PD. Eu m-am uitat la The Incredibles și tot eu am avut timp să cuget la nemurirea sufletului, permanența memoriei, cum îmi petrec ziua de vineri ș.a.m.d

Am hotărât să fac noapte albă și să nu culc (din nou) la 8 și să trag de mine (din nou) până la noapte (din nou) ca să încerc să reintru pe un făgaș normal (iar din nou). Și uite cum începe ziua de vineri. Cu un mic-dejun și planuri de a lua Parisul cu asalt (erau diverse aspecte administrative care trebuiau rezolvate).

Din nefericire entuziasmul meu și pornirea mea euforică nu se reflectau și în exterior. La 8 de dimineață era încă semi-întuneric, frig și ploua ceva mai intens decât la 12 noaptea. Cu toate astea am ieșit până la boulageria din colț să-mi iau un croissant et un chausson aux pommes. Dacă tot ne apucăm de un lucru măcar să îl facem bine. M-am întors la cămin cu bunătățurile încă aburinde și m-am așezat la resto să-mi savurez micul-dejun. Am profitat de ocazie și am aflat ce s-a mai petrecut prin lume în timp ce eu dormeam. gândesc că știi povestea cu rușii care s-au supărat și au ieșit în stradă și care-l arată cu degetul pe Putin?

Cu măruntaiele încălzite cu cacao cu lapte și o perspectiva unei zile foarte productive, ies iar în ploaie. Planul meu era să ajung la Assurances-Maladie să depun actele pentru obținerea unui numéro de sécurite sociale. Luasem în geantă cu mine toate actele: buletin, certificat… adeverința de angajare pe care trebuie să o printezi, Ana. Lux. Ceasul era 8h30 și aproape ajunsesem de metrou la Alésia, noroc că fix în față are magazin un moșuleț arab tare dezagreabil și pot să printez la el. Era închis. Deschidea abia la 10.

Îi trimit mesaj Îngerului să-l întreb unde anume a mers el să printeze (îmi explicase deja de 2 ori, dar de fiecare dată nu fusesem atentă și nu știam decât vag o direcție înspre o stradă fix în partea cealaltă de camin față de cum plecasem eu). Știind că trebuie să ajung spre Pernety reîntorc, prin ploaie, bombănind pe moșulețul dezagreabil. 10 minute mai târziu uitam lung la 2 străzi, neștiind pe care să o aleg. Vezi, Ana?! De ce nu poți să fii și tu atentă când vorbește băiatul cu tine?! Care băiat de ce nu răspunde la sms, la ora asta ar fi trebuit să fie deja în RER în drum spre serviciu… Până la urmă am ales o stradă, încrucișând degetele și sperând să fie cea bună. A fost, dar era închis la varianta lor de Țuchi și deschidea abia la 10.

Îmi zic să nu disper. Mai știam eu încă un arab, pe o altă străduță pe lângă cămin. Încercarea moarte n-are, nu-i așa. Oricum nu aveam altceva mai bun de făcut și-mi era teamă că dacă ajung acasă adorm. Ajung și la arabul cu nr. 2, dar și acolo era închis și tot la 10 deschidea. Paștele mamii lor că nu poți să scoți la imprimantă o amărâtă de foaie. Oricum aveam picioarele ude până aproape de genunchi și mi-am zis că e un bun moment să îndrept spre cămin și sa aștept să se facă 10. Pe drum am vrut să opresc la Franprix să-mi iau un suc de portocale, dar nu era încă 9 și nu deschiseseră. Iar m-am pus pe înjurat.

Odată ajunsă la cămin, nici nu intru bine în hol că-l văd ieșind de la resto pe Quentin. Avea în mână o jumătate de sendivș de la micul dejun, o dungă de pernă pe obrazul stâng și o privire tare nelămurită văzându-.

Quentin: Ana?! Ce faci?! De unde vii?? Ai fost în oraș toată noaptea? Iar n-ai dormit? Tot pe la place de Clichy umblii?

I-am explicat povestea cu xeroxul/imprimanta, ploaia, CNP-ul de Franța and all that. Toate astea stând în ușa căminului. Eu lamentam sus și tare despre „cât de stupide sunt orarele francezilor”, iar Quentin profita ca să termine de mâncat. Amândoi am fost întrerupți de un bubuit de ușă trântită. Ne întoarcem și-l vedem pe Înger care iese val-vârtej de pe casa scărilor și care în graba lui dăduse cu ușa de pereți. E în semi-alergat și trece pe lângă noi. Îl salută pe Quentin și dă să se pună ca lumea pe alergat, după care se întoarce:

Îngerul, apropiindu-se: Ana?!?!?! Ce faci? Iar n-ai dormit?

Ana: Iar întârzii?! O să te dea afară în ritmul ăsta :))

Îngerul, apucându- de umeri cu ambele mâini și poziționându- cu fața spre stradă și privindu- fix în ochi, începe să vorbească clar și răspicat: Deci, îți mai explic odată. Uite, o iei pe strada asta fix în față, apoi la prima intersecție o iei spre dreapta și…

Ana: E ok, l-am găsit. E închis. Mersi

Îmi dă drumul și îi citesc în ochi o mare ușurare. Îmi spune că e super târziu și că e în căcat. Quentin începuse deja să se îndepărteze cu pas domol. Pe mine bufnește râsul și le zic să se grăbească că nu mai erau decat 3 velib-uri în stația de lângă cămin. Au tâșnit ca din pușcă amândoi.

Eu am așteptat să se facă 10 ca să-mi reiau activitățile. A fost o oră foarte lungă. Mai ales pentru că am dat drumul la radio românesc. Am început cu Magic FM… Voiam ceva liniștit și ușor, dar am nimerit peste colinde. La primult am zis hai, ok, înțeleg – e decembrie and all. La al 2 lea am cam încruntat sprâncenele, însă la al4lea m-am oripilat de-a dreptul și am închis. Era prea mult pentru mine. Și așa nu prea „cuprinde” pe mine „spiritul Crăciunului”, dar să expun de bună voie și nesilită de nimeni la colinde încă de pe 9 decembrie e deja prea mult. Am trecut pe Radio 21, pentru că trebuia să trezesc la viață, însă partea proastă este că dau și reclamele. Și așa am aflat că Dragoș Bucur urmează să o surprindă pe Dana Nălbaru cu un „cadou deosebit de la benzinăriile MOL”… Și am rămas fără cuvinte. Așa-mi trebuie dacă vreau să experimentez. De ce, Ana? De ce nu ai rămas tu la City FM? Satana nu te oripilează niciodată. Din fericire era deja 10 și am plecat iar în expediție.

Tot din fericire se oprise și ploaia, iar moșulețul cel dezagreabil își deschisese maghernița. La Assurance Maladie totul a decurs ca pe roate. Pe urmă am mers în oraș, la cumpărături și uite cum am mai ucis încă 3 ore. În jur de 14h eram acasă și parcă intrasem pe fast forward și timpul pe slow motion: am mâncat, am spălat (haine, cameră, așternuturi și orice altceva mai putea fi spălat), mi-am aranjat actele și am reorganizat camera. Și nu era decât 17h. M-am dus la sport doo ore ca să îi regăsesc mai târziu la cină pe băieți.

Ei erau în continuare la fel de contrariați și de nelămuriți despre „cum nu poți măi să dormi nopțile?! Oricum nu mai contează acum, la 21h30 ne vedem la Alésia să mergem în oraș să bem ceva. Vii cu noi, da?” Da. Aveam timp o oră să pregătesc.

Și uite cum pentru prima oară după multă vreme am ajuns la timp la o întâlnire. Că întâlnirea a fost organizată de Quentin și că ne-am învârtit ca proștii cu metroul timp de 20 de minute între 3 stații pe linia lui 4, ca să ne întâlnim cu un amic de-al lui, asta e cu totul și cu totul altă treabă.

Ajungem în cele din urmă și pe Rue Mouffetard. Era devreme. Nici măcar 22h30, și eu depășeam pragul de 24h de ore nedormite. Tot după Quentin mergeam, pentru că „știe el un bar. Le Bateau Ivre îi zice”. Normal că prima oară am luat-o în direcția greșită. Ne întoarce, ne sucim și găsim în cele din urmă și „barca” doar că era plină. Ce să facem, ce să facem? Acum dacă tot am bătut drumul până aici să ne așezăm totuși undeva și să ne alcoolizăm.

Ana, nu cauți tu pe aifon un bar?” Îl caut pisi, dar pe care? Am propus le Violon Dingue, veche cunoștință de-a mea și-a Îngerului, aflat în apropiere și unde fac niște super cocktailuri pas cher. S-a aprobat. Fiind înainte de 23h era doar pe jumătate plin așa că am găsit și o masă pentru minim 4. Am mers la bar să comandăm și l-am rugat pe Înger să ceară și pentru mine. O decizie inspirată, pentru că replica lui de „o Leffe și un Orgasm pentru ea, te rog” a smuls zâmbete în stânga și-n dreapta (N.R: Orgasm = cocktail pe bază de vodcă, Baileys, Kahlua și creme fraiche liquide. Te lingi pe buze și nimic mai mult).

Quentin se întâlnise cu un prieten, care la rândul lui a venit cu gagică-sa și cu încă 2 cunoscuți. Lume multă veselie, așa că masa era mereu plină și socializarea era în toi. După al 2 lea Orgasm, înainte de miezul nopții eu am zis că mai bine mă opresc, nu de alta dar 30 de ore fără somn nu sunt de ici de colo. Dacă mai adaugi și alcool, ieși prost din poveste. Spre sfârșit ni s-a alăturat și Camille și am luat-o ușurel spre casă. O bună bucată pe jos, până aproape de Place d`Italie.

Când am ajuns la cămin pe mine m-a apucat depresia pentru că lui Lyhonnelle îi venise gagica, ceea ce însemna că nu am să apuc să dorm prea mult pentru că ei urmau să se iubească pasional (absolut normal) toată noaptea ceea ce însemna că ea iar urma să își zbiere (nu la fel de normal) toți plămânii (multiplu de 5) cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Data trecută când a venit la el, i-am auzit pe 3 etaje: tot etajul 5 unde locuiește Lyhonnelle, eu de la 6 (și sunt în diagonală 2 camere) și încă câțiva pe la 4. Oricum pot spune dincolo de orice îndoială că dacă se apucă să strige o pot recunoaște dintr-o mie. În cele din urmă mi-am pus căștile și am izbutit să adorm, undeva aproape de 3, doar ca să trezesc 5 ore mai târziu.

Va urma

P.S.: Știu. Este mult „name-dropping”… Camille, Lyhonnelle, Quentin and all the rest. Promit să revin cu lămuriri

Anunțuri

Mai 15, 2011

Bucăţi de viaţă

Posted in ana, Cămin, Hai-hui, Out, Paris tagged , , la 10:37 pm de anagreudeexplicat

De pe la fete adunate:

În parc

Didi a ieşit la un mic petanque cu colegii de serviciu. În cartier. Acolo pe lângă Palais Royal. S-au pregătit din vreme cu de-ale gurii şi apa vieţii – Pastis. Au adus toate bilele. Şi-au instalat cartierul general pe lângă vreo băncuţă. Au făcut poze. Au început joaca, pe echipe. La un moment dat apare paznicu, care grijuliu din fire pentru acest grup de vizitatori nesăbuiţi ai parcului, care a cutezat să se îndepărteze de bunurile,  grăieşte înspre neant:

„Fiţi cu băgare de seamă la avuţie!!!! Este un grup de roni în parc”

Auzind cele spuse, prinţesa noastră a suferit o criză de apoplexie şi a intrat în şoc. Credea că nu auzise bine. Se înşela.

În pădurea cu alune avea casă un pervers

Cosminouche a rămas singură pe baricade să apere cetăţile Orlinz-city. Iar cotropitorii o asaltă din toati părţili. Pornită de la cetate cu gândul să adape herghelia, s-a întors încărcată cu 2 (doo) baxuri de apă de la târg. Unu-n stânga, altu-n dreapta. Înainta ea încetişor pe cărare înspre cetate, când dintr-odată auzi foşnete în spate. Se întoarce uimită, doar să găsească în urma ei, un supus. Acesta cu mintea înceţoşată de nelegiure a început să-şi învârtă capul precum un far, în căutare de străjeri. Nici ţipenie de om. Cosminouche a mea, vitează din fire a iuţit pasul, dorind să-l piardă pe nenorocit, bălăngănind cele 2 baxuri de apă de-o parte şi de alta. Străbătând tărâmul nimănui şi ajunsă cu bine în umbra cetăţii îşi întoarse privirea… şi iaca! în mijlocul cărării rămăsese ţicnitul ţintuit, cu izmenele încălzindu-i călcâiele şi cu palma dreaptă frecându-şi mădularul.

Din dorinţa de a da sfoară-n ţară, Cosminouche s-a oprit la străjerul cetăţii Castanului şi i-a istorisit toată tărăşenia şi el a grăit:

„Păi şi l-ai filmat? I-ai făcut o poză? Nimic? Nimic, nimic?!?! Vezi, din cauza unor fete ca tine, care se sperie scapă. Acum cum să-l prindem dacă nu ştim cum arată?!”

La muzeu

Înainte vreme am cunoscut nişte feciori şi domniţe, care şed şi ei cu mine în castel. Şi am legat prietenie cu ei. Pe feisbuc, în uichend. Am ieşit la un pahar de vin în centru. Ne-am apropiat cum ar veni. În special cu unul dintre feciori, care urnea pe toată lumea afară din casă. Şi uite aşa ieşeam noi cu to(n)ţii în grup prin Paris.

Îmi trimite într-una din zile mesaj cu „ne vedem la 20h30 în faţă la piramidă la Luvru”. Îmi zic, bine. Este vreme să trec pe acasă, să mănânc, să schimb, să-l evit pe Bombonel, să-mi uit Zenu în cameră să mă întorc după el, să-mi refac machiajul, să o iau pe gios până la Montparnasse… în fine, abia pe la 20h33 să mă urc în bus spre Luvru. Târziu, right?

Ca să asigur că toate bune şi frumoase îi trimit totuşi un sms ca să confirme locul. Oricum, îmi ziceam eu, nu-i bai. aşteaptă lângă fântâni, frumos acolo.

Ana: Mno, pe unde sunteţi? Unde vin? Acuşi m-am urcat în bus

El: Mda bine. Las-o baltă cu Luvru. Mai bine ne vedem să bem ceva

Ana în gându ei „bine, kein Problem. Să bem, dar unde ne vedem? Sau ei deja s-au cărat?”:  Aţi plecat deja de la Luvru? Vin în altă parte?

El: Păi poţi să vizitezi până la 21h30 aşă că o să fie prea târziu oricând vei ajunge tu aici

Ana în gându ei „ce dracu?!!!? Vizită?! Ăsta vrea să se plimbe prin Luvru. Acum?? E nebun?!”: Vizită? Tu voiai să vezi Luvru? Acum? Tu vorbeşti serios?

El: Mais OUI, mais banane le rendez-vous era pentru 20h30 la Luvru. Deci oricând vei ajunge tu o să fie prea târziu şi o să fie închis.

Ana în gându ei „Ăsta-i nebun?! Şi nu pot să intre deja dacă tot au ajuns? Care e problema? Doar nu aşteaptă pe mine să mergem să vedem Luvru pe care oricum l-am văzut deja de 3 ori şi nu am chef acum de muzeu. Ce dracu’?!?!”: Păi ajung şi eu acum. Dar de unde era eu să înţeleg că tu voiai să vezi Luvru? Intraţi şi vă găsesc eu pe urmă”

El: Frumos îţi şade, după ce că întârzii îmi şi spui ce să fac.

Ana în gându ei „Staaaaaaaaaaaai. Staaaaaaaaaai aşa. Nu, nu, nu, nu, nu!!! Adică voia să meargă cu Mine la Luvru??? Efectiv să mergem la muzeu şi nu să ne beţivănim?!? Şi doar cu mine, nu cu toată lumea?? Şi eu trebuia să prind de toate astea dintr-un mesaj cu ‘rdv în faţă la Luvru la 20h30’?!?!?!!?!?!?!”

Oricum începusem să simt prost nu ştiu exact de ce, dar simţeam prost. Adică era deja trecut de 21h00. Iar din mesaje era evident că el se supărase. Iar eu aparent, aveam un date la Luvru or smth, despre care  nu ştiam nimic.

Am coborât din bus şi după ce am dat roată de 3 ori la piramidă am aflat şi unde era: apartamentele lui Napoleon 3. Aşa că am intrat fuguţa-fuguţa în Luvru. Aripa Richelieu şi şprint în sus pe scări. Etajul 1. Caută apartamentele lui Napoleon 3. Şi uite cum birjăream eu ca să nu zic aproape fugit prin Luvru spre/după un băiat despre care nici nu ştiam că ar trebui să-mi pun problema să fug după/spre el. Eu şi tsunamiul, împingeam orezari în stânga şi-dreapta. Oricum toată lumea se uita bizar la mine, cum treceam ca rapidu’ prin gară.

L-am găsit ceva mai încolo de apartamentele lui Napoleon 3 şi m-am oprit să-mi găsesc respiraţia, iar el zice:

„Bon là, déjà tu détaches tes cheveux pour commencer…”  îmi desface părul se întoarce pe călcâie şi pleacă.

Peek a boo

Ne întorceam seara din oraş. Eu şi cu doi feciori din Didot. Şi ne hlizeam, pe seama lui Bombonel. Mai aveam o intersecţie până să ajungem acasă. Era aproape de 2 noaptea. Eram singuri pe drum. Sau aşa credeam noi, până când nu a trecut un tip prin faţa noatră.

Era înalt, îmbrăcat cu un parpalac negru peste genunchi (pe care-l purta deschis), bocanci şi pălărie. Avea părul lung şi prins într-o coadă la ceafă. În mâna dreaptă avea o puşcă de vânătoare. Din aia cu 2 ţevi grose, late. A trecut prin faţa noastră serios şi mergând cu paşi mari şi greoi.

Noi 3 am amuţit şi l-am privit cum traversează prin faţa noastră. Ca un film ce se derula. De la stânga la dreapta. Pe urmă pe mine m-a apucat râsul (eram mult prea obosită să raţionez), iar Lionel şi cu remarca de „Iată ce numesc eu drept APARIŢIE” nu m-a ajutat să calmez, spre disperarea din ochii băieţilor.

Rufe

Doar ce chemasem liftul, voiam să cobor să spăl. Între timp vine şi vecinul de lângă mine. Bonjour, bonjour. Şi aşteptăm liftul, în linişte. Greoi şi încet liftul meu. Linişte duminica pe culoarul de la etaju’ 6. Sau poate nu.

Întâi se aude un pat. Apoi o voce de fată, dând indicaţii în franceză: „Aham, acolo, da da da. Asta e. Nu te opri. Aşa, aaaaaaaşa. Oui, oui, c’est ça. Oh, putain!!!”

Ne-am uitat amândoi la uşa din spatele nostru, cea vizavi de uşa de la lift. Am fixat-o preţ de vreo 30 de secunde, ca şi când am fi urmărit un film porno doar cu sunet, dar fără imagine. Am făcut un pas mai aproape de lift şi am continuat să aşteptăm. Abia acum urca liftu. Desigur, pe mine m-a apucat hlizitul. Era a doua oară, când în drum spre spălat rufele am parte de un episod similar. În lift am început să râd cu poftă. Şi vecinu la fel.

Detalii despre Bombonel

Povestindu-i lui Lionel despre Bombonel, m-a întrebat dacă nu cumva are copil cu nu ştiu ce gagică de la 5. Eu, i-am tras una peste umăr şi i-am zis „Fugi, mă d-aici! Cum să aibă un copchil?!”

În continuarea episodului cu hainele, când am ajuns la 1, Bombo era pe canapea la televizor şi se juca cu un plod. Maxim 1 an giumate. La fel de negru ca şi el.

Altfel, pot spune că facem progrese, eu şi Bombo. După ce am venit de la brutărie, ne-am intersectat la 1 în faţa cutiilor poştale. El mi-a zâmbit şi a ridicat din sprâncene, dar pe mine nu m-a apucat râsul. Am dat ochii peste cap şi m-am strâbat strângând din buze. Eu am chemat liftul şi am urcat singură la 6, Bombo l-a luat pe următorul.

Mai 10, 2011

Bombonel Reloaded

Posted in Cămin, Paris tagged la 9:28 pm de anagreudeexplicat

Am plecat puţin mai devreme azi de la stagiu. Mă durea capul. Foarte. Ajung acasă, mănânc şi pat. Planul perfect. Sau poate nu…

De ajuns acasă, am ajuns. Ceva mai înghesuit şi mai hodoronca-tronca decât de obicei (Nu ştiu ce accident/întrerupere pe linia 1), dar am ajuns.

Am zis că înainte să cobor la cină, să trec pe la Ancuţa să îi înapoiez fierul de călcat. Mulţumesc, Ancuţa. Zis şi făcut. S-a făcut ora, mi-am luat cheile şi fierul şi am urcat un etaj până la Anca. Ea şade la 7. Am înapoiat obiectul muncii şi m-am îndreptat spre lift. Nu aveam putere să mai stau de vorbă cu ea. Îmi doream patul.

Mă urc eu în lift. La 7. Singură cu migrena. Mă lipesc de oglindă şi aştept să coboare. Se opreşte la 6. Uşile se deschid, holul pustiu. Ridic din umeri. Cineva s-o fi răzgândit. Uşile încep să se închidă, iar pe culoar se aud paşi grăbiţi. Eh, stai că şi-a adus aminte. Fix când să se închidă uşile, cineva le opreşte. Îmi ridic ochii din pământ şi-l recunosc pe Bombonel. Şi respir profund. Mă străduiesc să nu mă apuce râsul. El, din inerţie, intră grăbit în lift. Apoi se uită la mine. Mă recunoaşte şi bate din palme. Mă priveşte din cap până-n picioare şi-şi muşcă buza de jos. În timp ce dă din cap zâmbind şi aplecându-se spre mine, spune

Bombonel: „Toujours si belle!”

Ana: „Merci, merci, t’est gentil”

(Se pare că marţea este ziua de pisi, pisi. De dimineaţă adormită fiind, trăsesem o rochiţă pe mine. Era cel mai simplu de îmbrăcat. Rochiţă, cu decolteu. Detalii)

Bombonel: „Mais, c’est pas possible ça. On peut pas continuer comme ça. Je te dis qu’on doit faire quelque chose”

Ana: „Ah, bon?”

Bombonel: „Oui, je te dis, je peux pas te laisser comme ça. On peut pas continuer ainsi. Il faut faire quelque chose”

Ana: „Non, non, non, non. C’est bon. On est bien comme ça”

Între timp liftul se opreşte la 5. Crunt de lent este liftul meu. Se mai urcă diverşi. Se opreşte şi la 4. Se urcă alţi diverşi. Deja erau 4 persoane între mine şi Bombonel. Discuţia se oprea acolo.

La masă, oră de vârf. Puţin de aşteptat. Desigur, Bombonel s-a aşezat în spatele meu. Îl simţeam cum îmi respiră pe umăr. Între timp am aflat şi cum îl cheamă – Bubu. Sau cel puţin aşa îl strigă lumea pe acolo, pentru că Bombonel este popular. Ştie oameni, are gaşca lui. Vine lumea să-l salute, să-l bage în seamă şi să-l întrebe cum îi merge.

După ce că îmi crăpa capul, nu eram în dispoziţia cea mai prietenoasă. Nu aveam chef de discuţii. Aşa că m-am aşezat la masă pe o canapea micuţă şi verde, în faţa unei măsuţe la fel de mici. Bombonel, cu tava în urma mea. Eu deja făceam apel la toţi sfinţii pe care îi cunoşteam. Toate divinităţile care l-ar fi putut împiedica să se aşeze lângă mine.

ocoleşte şi se aşează la masă cu prietenii lui. Oftez, uşurată. Cină în linişte. Pe dracu’. Ţi s-a întâmplat vreodată să se îndrepte 2 tipi/tipe spre tine – unul/una să fie trăznet şi funny şi celălalt/cealaltă să fie un fel de trol pe care atunci îl vezi prima oară în viaţă, şi să-i vezi cum se apropie în aceeaşi linie, şi cel trăznet îţi zâmbeşte şi-ţi face semn cu capu’, dar trolul e mai iute de picior şi se aşează la masă cu tine cu o fracţiune de secundă mai repede? Iar ăla trăznet mai că se împiedică de el, aşa că se aşează la o masă vecină singurel?

Da, nici mie.

Şi se aşează acest ilustru necunoscut la masă cu mine. Şi începe să-mi turuie, pentru că pe mine mă interesa de viaţa lui. Că el e nou, de 5 zile, că nu ştie pe nimeni, că ce drăguţă sunt eu ca nu m-a deranjat să se aşeze cu mine la masă. Dar pe mine cum cheamă? Dar de când sunt în Franţa? Unde am învăţat să vorbesc aşa bine franceză? Şi ce fac aici? Şi unde lucrez? Şi e bine la prima bancă a Franţei? Şi pe unde am mers în Franţa? Dar după stagiu ce vreau să fac? De când stau aici? La ce etaj? Ce cameră?

Eram la un pas de la a-i înfige furculiţa în globul ocular. Eu când am zis că am lipici pentru rataţi antisociali nu exageram. Am terminat de mâncat într-un final, m-am scuzat şi am plecat.

Ieşind din resto l-am văzut pe Bombonel sprijinit de recepţie, la o şuetă cu paznicu, în limba lor. Şi eu singură în holu’ de la intrare.

„Dacă aşez la lift şi-l chem sigur vine şi urcă cu mine. Adică vede cum chem liftu’ şi mă urc. Nu e bine. Altceva. Îmi verific cutia poştală. Da, asta am să fac. Şi poate mai e cineva sus”

Fuguţa-fuguţa, în sus pe scările în spirală spre etajul 1. Genul ăla de scară în spirală, prin care poţi vedea. Adică dacă te aşezi sub scări şi ridici capul…

Ajung sus. Pustiu. Nimeni, dar nimeni. Nicăieri. Nici la foosball, nici la bibliotecă. Nici măcar la teveu. Măcar ieri seară era Lionel. M-aş fi putut baza pe el, pentru scăpare. Nimeni. Îmi verific cutiuţa, o scrisoare de la CAF. Bun

„S-o iau pe scări. Ah, pula, Scările nu ies la 1. Ar trebui să cobor ca să urc pe scări. Tot pe lângă Bombo trec. Dacă chem liftul o să vadă. Oricum se opreşte la 1. Se prinde. Poate şi el să-l cheme şi să se urce. Ce să fac?”

Oricum nu aveam de ales, aşa că am chemat liftul la 1, sperând din nou să nu se urce şi el. Apăs pe buton, şi bâţâind din picior desfac scrisoarea şi frunzăresc broşura de la CAF. Ajunge şi liftu’ şi-l aud urcând în fugă scările. Atât. Oricum băgasem toată în broşură şi-am intrat în lift cu capu-n pământ, sperând să-l prindă uşile sau ceva. Pe dracu’. A intrat şi el. Şi iată-ne singuri, din nou, în decurs de mai puţin de o oră.

Eu am cedat şi după ce s-au închis uşile de la lift, am început să râd isteric. Dar isteric. Cu lacrimi. Râs atât de puternic încât mă înroşisem toată şi-mi ardeau urechile. Nici nu puteam îndrepta să uit la el, în aşa hal râdeam.

Bombonel, râzând şi el: „Ah, mais non, tu comptais m’esquiver”

I-aş fi spus că e mai mult decât perspicace, dar nu puteam articula de râs

Bombonel: „Ah, mais non, c’est bon. Je comprends. Oui, oui. Ca peut arriver. Mais non, je te dis, il faut faire quelque chose. On peut pas continuer comme ça.”

În lupta mea pentru aer, renunţasem deja la ideea de a-i răspunde ceva. Sau de a depune efortul de a articula un răspuns. Aşa că el continua

Bombonel: „Mais non, vas-y, dis moi un film que tu aimes. Et on le regarde ensemble. Ce soir. Allé, on peut pas continuer comme ça. Ca va plus. Faut… je dois… Alle, on regarde un film ensemble”

Se opreşte liftu’ la 6. Să ieşim. Eu tot zdruncinându-mă de râs. Bombonel tot gravitând în jurul meu. Şi ia de mână.

Bombonel: „Bon, vas y, tu viens chez moi. Allé, sans discution. Tu aimes quel genre de films? Dis moi. On regarde ce que tu aimes”

Ana, într-o pauză de hohotit: „J’aime les comédies musicales”

Bombonel: „Parfait. J’en ai une parfaite. Tu vas tellement aimer”

Şi trăgea el de mine spre camera lui, la 2 paşi de a mea. Şi-mi dă drumul să descuie la el şi eu repede-repede să descui la mine. Şi el din prag cu o moacă de câine milog aruncat în ploaie şi vânt, zice

Bombonel: „Ah, mais non. Vas y. On passe un bon moment ensemble. Viens. Tu vas bien aimer. Allé, viens”

Ana: „Non, non, non, c’est bon. Pas ce soir (eram zăpăcită, n-am nimeri jamais-ul). Merci, mais non”

Am intrat în cameră şi-am încuiat în urma mea.

Ironia sorţii este că eu, nu mai departe de cu o noapte înainte, voiam să-i bat la uşă să-l implor, să-l rog cu cerul şi cu pământul s-o cruţe pe duduia pe care o futea. Nu de alta, dar era deja 2 noaptea, îmi rămâneau mai puţin de 6 ore potenţiale de somn iar ea gemea/ţipa de vreo 20 de minute.

Aprilie 25, 2011

Bombonel

Posted in ana, Cămin, Paris tagged , , , la 2:42 pm de anagreudeexplicat

Este clar, dacă cineva are lipici pentru toţi ciudaţii şi rataţii pământului aia trebuie să fiu eu. Poate se mai întâmplă şi la alţii, dar pot afirma dincolo de orice dubiu de îndoială, că eu am parte doar de cei mai glorioşi şi mai reprezentativi. Un fel de şefi de trib. Pe cât de mult mă exasperează ei pe mine, pe atât de mult se entuziasmează ei cu gândul la mine.

În seara în care m-am întors de la concertul cu Nas şi Damian Marley, prima de şedere în noua casă de Paris, pe la un 2 giumate noaptea s-a declanşat alarma de incendiu. Cu atât mai ciudat cu cât noi nu avem decât o bucătărie şi aia mai ferecată ca o fecioară. Şi suna şi suna şi suna şi suna. Şi eu înjuram printre dinţi. Eu nu voiam să ies, pentru că, de obicei, în cazuri de genul nu este vorba decât de nişte unii care s-au gândit să-şi fumeze jointul într-un loc nepotrivit. Dar loc nou, reguli noi. Şi m-am trezit cu portarul la uşE: „Domnişoară, trebuie să evacuăm clădirea”

M-am încălţat bombănind şi am coborât cele 6 etaje şi am ieşit, aşa în pijamaua mea cu dunguliţe pe trotuarul din faţă. Şi am stat acolo o vreme. Până când s-a oprit drăcovenia din sunat.

Am urcat, înjurând în continuare (frumos la francezi, că ei nu înţelege şi-ţi poţi vărsa năduful asemeni unui birjar). Eu oricum eram atât de obosită, încât doar distingeam forme şi figuri, nu luam efectiv seama la oamenii din jurul meu. După ce s-a mai eliberat din lift , întreabă unu de vorbă. Abia atunci m-am trezit pe jumătate, cât să-l observ cu un ochi.

Mic şi-ndesat ar fi prima impresie. Dar ca să-l mai scot puţin din căcat, să detaliem. Un negru (pentru că pot), dar nu negru-negru ca noaptea, ceva mai spre maroniu (e pe degradeuri treaba) la vreun metru şi-un ştrudel. Adică mie-mi ajungea până la umăr, dacă stăteam cocoşată. Cu un tricou atât de mulat încât aveai impresia că o să plesnească pe el şi cu blugi cu talie joasă? Sau mă rog îi purta el mai jos, facându-i picioarele să pară foarte scurte. Şi cu o curea cu ceva cataramă mare şi sclipicioasă scoasă la vedere. Şi cu ochelari de soare. Aviatori. Pentru că, ce nu ştiţi voi e că la Paris, noaptea la 3 e un soare arzător. În special în lift. Pur şi simplu te orbeşte.

Şi întreabă el: „Tu eşti nouă, nu? Doar ce te-ai mutat azi, nu? Te-am remarcat mai devreme” Ce bine că m-a remarcat el mai devreme în pijama pe trotuar cu părul vâlvoi după duş bombănind într-o limbă obscură. Eram irezistibilă, ce mai!

Eu (plină de entuziasm): „Aham”

Coborâm din lift, eu îmi doresc să o ia în direcţia opusă, dar el merge pe acelaşi culoar cu mine.

El: „Păi acum că suntem vecini să facem şi noi cunoştinţă. Că tot stăm aici aproape. Eu sunt Baboo/Bubu/Bobon/ceva-de-genul-oricum-nu-am-înţeles. Aşa că l-am botezat Bombonel.

Eu: „Ana

Bombonel: „Uite, eu stau fix vizavi (Oh, joy!) şi dacă ai nevoie de orice, de internet, vino la mine („vreau să fiu iar cu tine”) şi rezolvăm noi împreună („in ur wildest dreams”)

Eu: „Da, bine, mersi” şi-am închis uşa după mine.

Au mai trecut zilele şi am dat ochii cu Bombonel doar de la mare depărtare. Din fericire pentru mine. Dar locuind poartă-n-poartă particip activ la viaţa lui socială. La diversele fete care vine şi îi bate la uşE pe timpul nopţii. Sau care pleacă de la el în mijlocul nopţii. Ce pot spune, băiatul este ocupat. Are-o viaţă şi-o trăieşte.

Episodul 2

Într-o seară după stagiu, în drum spre duş cioc-cioc în uşă. Obişnuită din Castan să am oaspeţi nocturni, nu m-am gândit ca totuşi eu încă nu cunosc pe nimeni, şi-am deschis uşa larg. Bombonel.

Iar Bombonel, are un „gest” când ne vedem, mă măsoară din cap până-n picioare. Am înţeles, odată, de două ori, dar în pula mea, n-ai mai văzut fată în prosop până acum?

Bombonel, se reculege şi grăieşte: „Ai cumva o brichetă?”

Ana: „Nu”. Şi dau să închid uşa

Bombonel: „Deloc, deloc?”

Ana: „Pisi, eu nu fumez”. Şi închid uşa

Episodul 3

În sâmbăta de Paşte. Trebuia să merg să întâlnesc cu Manouche să mergem să recuperăm pachetul trimis cu drag de Neluţu şi de Doiniţa, tocmai de la Bistriţa. Eu eram pisi-pisi-pisi ca de mers apoi la slujbă la Notre-Dame şi urma să plec în 3 minute şi mi se pare că bate cineva la uşă. Stau un pic, linişte. Bun. O fi la Bombonel. Apoi, iar cioc-cioc. Hopa! E chiar la mine. Să deschidem – între timp lărgisem puternic cercul de cunoştinţe. Iar la uşă, Bombonel. E ca să vezi!

Bombonel: „Bună, ce faci?”

Ana: „Ouai, ca va. Et toi?”

Bombonel, tot plimbându-şi ochii de sus în jos şi de jos în sus pe mine: „Ouai, ca va. Uite voiam să te invit diseară în oraş cu noi”

Ana: „Da, mersi, eşti drăguţ, dar am deja planuri”

Bombonel, devenind brusc serios: „Da’ ce planuri ai?”

Ana, revenind la atitudinea obişnuită: „Pardon?! Ce te fute pe tine grija?”

Bombonel, simţind că e pe teren minat, reformulează, continuând să mă scaneze: „Ah, adică unde mergi?”

Ana: „La slujba de Paşte! (în pula mea, adăugat în gând) Şi apoi diner cu prieteni”

Bombonel: „Da’ hai, că te invit eu în oraş. Şi nu îţi face griji că te aduc înapoi cu maşina”

Ana: „Nu, mersi. E ok.” (Frate, n-am să-mi petrec Paştele în club)

Bombonel: „Dar sâmbăta viitoare, ai planuri? Putem merge atunci”

Ana, cât pe ce să se dea de gol că se întoarce puţin la Orleans: „Ah, nu ştiu. Vedem. Vorbim. E vreme până atunci”

Bombonel: „Super, bine, vorbim. Şi tu pleci acum?”

Ana: „(Nu, frate. Aşa stau eu îmbrăcată în casă de una singură) Da, da, de fapt sunt deja în întârziere. Pa!” şi-am închis uşa

Şi iaca, prima încercare se flirtat în noaptea de Paşte. Am mai avut parte de una, dar îşi are locul în altă poveste.

Episodul 4

Duminica de Paşte, adică ieri. Pe seară, întorceam acasă. Cătinel-cătinel. Dar cum aveam mintea siluită de prea multe personaje, mi-am zis să mai fac o plimbare prin cartier, aşa că m-am învârtit creanga. Când am ajuns acasă, m-am nimerit cu Bombonel la lift. Ce fericire pe cap de locuitor!!!!

Urcăm în lift, eu tot cu căştile de la Zen şi cu mintea departe. Bombonel tot pe scanneru făcea. Se opreşte liftul. Să coborâm, zic. Bombonel primul, pentru că aşa e politicos. Şi trosc! se aşează în uşa de la lift şi o blochează. Cu o mână întinsă în faţă şi cu fundul lipit de cealaltă partea bloca toată ieşirea. Ge-ni-al! El, acelaşi dintotdeauna. Cu ochelarii de soare, cu tricoul mulat. Ah, am uitat să spun că Bombonel este un pachet de muşchi ambulant. Iar cu ocazia sărbătorii, îşi pusese şi un cercel în ureche. Cu o piatră mare sclipicioasă. Şi stătea el în uşa liftului, scanându-.

Bombonel: „Nu e cam târziu să te întorci singură la ora asta?”

Ana: „De unde ştii că m-am întors singură?”

Bombonel: „Te-am văzut eu. Am fost în acelaşi metrou”

Ana: „(Oh, pe dracu’!! Eu am mai făcut o tură de cartier de când m-am dat jos din metrou) Aşa şi? Unde vrei să ajungi?”

Bombonel: „Ziceam şi eu aşa. Că e mai bine să fii însoţită. Cineva care să te protejeze”

Ana: „Da, bine, mersi de grijă. Acum poţi să te dai te rog din uşă, mă aşteaptă iubitul pe skype şi am întârziat deja. Şi-şi face griji”

Bombonel: „Ah, ai iubit?!?!”

Ana: „Normal. Noapte bună”

M-am strecurat printre Bombonel şi lift şi m-am dus la mine.

Şi nu a fost decât jumătate de minciună. Chatul de pe feisbuc era plin.

Noiembrie 21, 2010

Flăcări!! Ard în flăcări!!! Pentru tine…

Posted in Cămin, french, Ha la 2:43 pm de anagreudeexplicat

O sâmbătă seara demnă de invidia oricui în vârstă de minim 70 de ani. Paşnici şi liniştiţi, bântuind puţin hipnotici prin cămin. Radu ostenit după ziua de muncă, intenţiona să-şi susţină echipa de water-polo, dar universul nu a conspirat pentru îndeplinirea legendei personale. În ciuda alergatului suav de căprioară, odată ieşit la luminiş, privirea-i ageră de acvilă i-a dezvăluit tramvaiul care se unduia încetişor către centru. Totul era pierdut, din punct de vedere al socializării. Nu-i rămânea decât să profite la maxim de oportunităţile campusului plasat strategic, după ieşirea din Sud din Orléans şi cartierul „dilărilor” de droguri şi alte generatoare sintetice de vise.

Între timp, noi fetele, pusesem de o şezătoare la Ramona în cameră. Prilej de a-i admira noul look şi de a mai tăia din sictirul suprem. Radu văzând cum se desfăşurau ostilităţiile a decis să se retragă  pentru puţin timp din lumina reflectoarelor, pentru a rezolva probleme importante de stat. Noi am continuat şezătoarea, trecând în revistă evenimentele săptămânii viitoare.

Cosmina: Şi la Diana vine Pompi? Ce fruuumos. Şi Manu e cu Farcaş în Alicante? Ce fruuumos. Şi eu l-am văzut pe Dragoş al meu săptămâna trecută. Hai măi Anuş, la tine nu trebuie să vină nimeni? Acum că s-a deschis sezonul la băieţi… Un pic aşa, măcar un week-end.

Mda, deci da. Deci eu cred că venitul ăsta al unui personaj masculin, e precum Get out of Jail Free card, de la Monopoly. You only get it once. Şi eu am avut deja parte de el/ea  şi de parcursul a cei 2500 km în sens invers, în vară. Iar Parisul în noiembrie este urât.

Cum se apropia vertiginos de miezul nopţii, ne-am retras fiecare prin vastele apartamente. Pentru mine sâmbăta s-a incheiat aici. Ulterior am aflat ce s-a petrecut în partea cealaltă de cămin.

Relatare de la faţa locului a corespondentului special Ioana Cosmina „Cozma” Trifan.

„După ce a venit Hamza şi ne-a dat afară pe mine şi pe Radu din camera Ramonei, m-am dus tranquille la mine să dorm. Trebuia să fac un proiect, s-a ales praful de el, în fine. Şi cică să mă culc şi eu. De unde ?!?! Marocanii de la mine de pe etaj aveau nu ştiu ce petrecere pe hol. Şi se jucau ceva cu o sticlă. Şi o aruncau/rostogoleau pe hol, prin faţa uşii mele şi alergau hihăind după ea. Şi eu nu puteam să adorm. Tot aşteptam să se descarce un film, care nu se descărca. Mai adormeam 3-4 minute, îi mai auzeam pe marocani alergând după sticlă şi râzând pe hol. Eu tot nu reuşeam să dorm, filmul nu se descărca şi tot aşa măi Anuş. Zău de nu aş fi ieşit la ei, să-i rog să se ducă un hol mai încolo ca să dorm şi eu, dar mi-am zis că prea sunt babă din aia nebună.

Şi cum stăteam eu aşa în pat aud aşa un poc! un zbang ceva. Ca o explozie! De mi-au tremurat şi geamurile şi mi s-a luminat camera. Şi când mă uit pe geam îl văd pe-un puşti aşa (cred că era marocan) care fuge de lângă o maşină în flăcări şi se urcă într-o altă maşină albă şi apoi demarează aşa isteric. Măi Anuş, dăduse foc la maşină !! La 4 dimineaţa !! Aici în faţa căminului, în parcare !! De-a explodat maşina cui o fi fost de mi-au tremurat mie geamurile !! Şi mai erau unii care atunci se întorceau din oraş. Şi cu maşina care ardea pe ultimul rând din parcare, ăla cel mai aproape de stradă !!

Şi nu ştiam ce să fac. Ies pe hol, ăştia terminaseră deja cu petrecerea lor, cu toată nebunia de afară. Şi de n-o văd pe-o vecină de-a mea, una grasă sărăcuţa, de se ondulează asfaltul sub ea când merge. Măi şi ţipa asta ca disperata „Maşina mea !!! Maşina mea!!! Aoleu, maşina mea!!! ” Şi mi-am zis hopa!!! a ei o fi maşina de i-a dat foc ăla. Dar ce dracu’ să aibă cu una ca ea?!? Şi nu ştiam ce să fac… eram şi în pijama şi aşa obosită… aş fi coborât până la paznic să-i spun să verifice a cui e maşina. Dar i-am văzut pe toţi marocanii care se ambalaseră deja şi îşi trăseseră câte o geacă pe ei şi voiau să coboare cu extinctoarele să stingă incendiul. Aşa că mi-am zis că ei sunt de ajuns.

M-am întors în cameră, în plapumă, la mine-n pat. Am vazut-o pe vecina aia mea, care de fapt şi-a mutat maşina de frică să nu ajungă focul şi la a ei. Deşi era departe, departe, dar mă rog. Eh, şi nu-ţi spun că erau toţi ăştia jos cu extinctoarele să stingă domne’ incendiul !! Şi se apropiau ei aşa, ca proştii fix de rezervor şi se uitau ca mâţele curioase „Eeee, oare ce-o fi acolo?! Ia uite că arde. Chiar arde! Uuuuu” Ziceai că-s proşti. Unde era focul mai mare ţop! şi ei acolo să se uite, să vadă ce e acolo.

Se mai găsea câte unul cu un extinctor de încerca să stingă o flacără mai mică. Şi dădea acolo ce dădea, pe urmă fugea 2 metri mai în spate şi tuşea ca tebecistul. Că nah! fum. Doar ardea maşina. Şi tuşea ce tuşea, între timp se reaprindea flacăra unde o stinsese el şi se întorcea la loc. O mai stingea puţin, iar se întorcea să tuşească. Şi tot aşa.

Şi trecuseră deja vreo 10 minute. Nici urmă de poliţie. De pompieri, nimic-nimic. Şi maşina tot ardea acolo. Şi se aprinsese şi o alta de à coté. Şi aşa. Mă rog, într-un final apare o maşină de poliţie. Se dau ăia jos şi se uită aşa la maşină, care ardea în continuare, dar de la distanţă. Frumuşel, cu ocheanul s-ar fi putut uita. După încă vreo 10 minute, apar şi pompierii. Şi să-i vezi p-ăştia cum s-au dat jos repede din maşină. Cu toate furtunele, dă-i cu apă, cu spumă. Şi se agitau ca disperaţii acolo. Deşi maşina arsese deja şi se stinsese. Nu mai era decât fumul. Şi dăduseră aştia drumul la toate luminiţele şi sirenele şi toate dispozitivele de care dispuneau. O nebunie!

Şi roată de marocani acolo în continuare. La 4 dimineaţa. Spune şi tu măi Anuş. Tot ei între ei. Oricum ăla de a pus focul, un puşti. Adică părea aşa adolescent. Cine ştie pentru ce prostie, din ce nimic s-or fi supărat? Nah, cum fac ei de obicei. De li se pune pata din nimic. Li se pare lor că nu ştiu ce… Mă rog…

Oricum acum nu mai e nimic acolo jos. Se vede doar că e ars locul. Dar au venit ăştia de la poliţie de au făcut curat. Au strâns tot-tot. Ai zice că nici nu a fost.

Şi uite aşa. Tu ce ai mai făcut Anuş? Ieşim mai pe după-masă să alergăm?”

Noiembrie 12, 2010

Camera mea

Posted in Cămin, french la 4:25 am de anagreudeexplicat

În fiecare an am primit o cameră cu personalitate. Anul trecut nu am putut-o alege şi m-am pricopsit cu 113 din Zona Crepusculară undeva la capătul Ţinutului de Foarte-Departe unde nimic nu străbate. Chiar şi aşa aveam aventurieri constanţi în incoştienţa lor temerară în inima tenebrelor unde Internetul nu agiungea şi comunicarea se făcea ţipată pe calea aerului de dincolo de fereastră.

Muuuulte a mai văzut 113, ca să compenseze cu restul de lipsuri. Desigur sunt camere care au avut parte de experienţe şi trăiri mult mai intense, tocmai prin prisma apropierii lor de civilizaţie, dar nu suntem geloase.

Anul ăsta i-am fluturat din gene domnului de la Crous, cel micuţ şi rotund şi mereu rumen în obrăjiori şi mi-a oferit 1023. Lângă Radu. Şi Ramona. Cameră pe colţ, ferită de agitaţie, dar în plină civilizaţie. Şi ea dispune de personalitate proprie şi personală şi de un caracter puternic adiacent. Luminile şi internetul pornesc şi se opresc după bunul plac. Nu are rost să te agiţi, cu cât îmbrăţişezi mai repede situaţia cu atât mai bine.

Iar vecinii… Păi, anul trecut eram înconjurată. La 112 am avut o negresă care-şi prăjea bananele pe jos pe hol în faţa uşii mele de era să calc în ele în repetate rânduri şi care vorbea pe skype zilnic în limba ei, dar atât de tare încât aveam impresia că sunt cu urechile lipite de buzele ei. De partea cealaltă la 2 camere distanţă, prietena ei. La fel de întunecată la lumina zilei. Iar ele comunicau una cu cealaltă. Frecvent. Mai ales când dormeam eu – dar asta nu era prea greu, eu reuşind să adorm doar când strălucea soarele pe cer. Nu ştiu ce îşi spuneau una alteia din prag, dar de vreo câteva ori am sărit ca nebună din pat buimacă, încercând să-mi dau seama dacă ele, în lătrata lor de limbă urlată pe hol, se ceartă şi urmează să se lase cu vărsare de sânge ca la Verdun sau dacă aşa se vorbeşte prin părţile locului de la ele din savană. Iar când mai aveau câte vreo serată îmi venea să mă cer afară din ţară, moment în care-l chemam pe Grég să mă scoată la plimbare – mutual avantajos în special pentru mine, dar şi pentru el, îi ofeream totuşi ocazia să facă ceva util şi plăcut cu timpul lui la 12 noaptea.

Anul ăsta pe de o parte am zidul exterior al Castanilor, pe care ocazional mai umblă diverse lighioane. Altă explicaţie nu găsesc pentru sunetele ca de gheare ascuţite care străbat din mijlocul peretului. Dincolo este una bucată harăboaică. După tiparul prea cunoscut: insipidă, incoloră, inodoră. Ai avea impresia că nu locuieşte nimeni la 1024 pentru că nu vezi niciodată pe cineva intrând sau ieşind. Însă ea îşi face apariţia foarte punctual în momente cheie de petrecere şi voie bună. Atunci şi doar atunci, iese la suprafaţă şi îşi deplasează posteriorul pentru a te pârâ jos la portar că te simţi bine. Cu singuranţă există un pasaj în Coran care condamnă petrecutul de timp împreună, la un loc fete cu băieţi şi cu alcool şi cu piele la vedere: mâinile până la coate sau eventual călcâiele şi degetele de la picioare prin papuci. Dacă eşti norocos şi puţin pervers poate surprinzi şi-o gleznă. Să vezi atunci fericire pe cap de locuitor.

Următoarea cameră după ea este o chinezoaică care umblă tot timpul în pijamale. Dar tot timpul. De 2 luni nu am văzut-o îmbrăcată în altceva decât pijamalele ei roza. Mai nou l-a inspirat şi pe Radu care insistă să umble în halatul de baie. Şi gol pe dedesubt. Nu, nu răceşte şi nici frig nu îi este, pentru că trage pe deasupra şi geaca de piele. Ca să fie bine.

Iar Deasupra… Aici devine mereu interesant. Pe cine avem fiecare deasupra noastră… din toate punctele de vedere: spiritual, fizic, geografic, administrativ…

Nu ştiu cine stă deasupra camerei mele. La 1123. Dar garantez că are o seară pe cinste. La care m-a făcut părtaşă. De la orele 1 s-a pus pe treabă. Şi nu s-a mai oprit de atunci. Iar paturile din Castani gem din toate încheieturile când te întorci în somn de pe o parte pe alta… iar când faci asta la rugămintea a terţe părţi dai drumul unor tensiunii acumulate în îmbinările de lemn de te ia cu ameţeală.

Eu îmi doream o seară liniştită cu băiatul cu ochi albaştri căruia îi şopteam dulce despre regresii kernel şi metode neparametrice … când liniştea a fost spartă de un scârţâit de pat cu un tempo regulat care nu lăsa loc de îndoială.

Acum aştept să termine. Măcar unul din ei 2. Sau să obosească. Măcar unul din ei. Nu de alta dar îmi e greu să-mi aud gândurile şi să mi le adun într-o zonă fără pătrăţel roşu în colţ.

Din fericire nu sunt precum cuplul de lesbiene care locuia deasupra Lixandrei anul trecut şi după al căror libido îţi puteai regla ceasul. Zilnic între orele 8h00 şi 8h10… şi aşa se trezea şi Lixandra.

Sau vecina din dreapta a  AlinuţeiMélissa. Care avea prieten. Primul prieten. Iar în week end o vedeai pe Alinuţa cu ochii împăiănjeniţi şi cu sufletul plin de sudalme la adresa iubăreţilor care rupeau patul în camera de alături.

Iar eu pentru prima oară îmi doresc să termine mai repede şi/sau să obosească, ca să nu mă mai chinuie…

 

Pagina următoare