Octombrie 7, 2013

Nu pot să cred că – Aifonu’

Posted in french, Paris la 9:44 pm de anagreudeexplicat

Din seria „pe bune îţi zic, cred că ai mâncat puţin căcat când erai copil, că prea ai scăpat ieftin”, relatez:

Anul trecut prin iunie, una bucată Ana părăsea, preţ de 2 zile, camera minusculă de cămin pentru confortul celor 75m2 şi restul centimetrii ai noului apartament al lui Raf. Mai mult decât atât, locatarii obişnuiţi erau plecaţi prin alte colţuri ale Franţei. Cum ar veni făceam house sitting.

Plănuisem totul până în cel mai mic detaliu: HDD extern mustea cu episoadele din Rome si Gladiator (nu degeaba are băiatul teveu cu diagonala în metrii, nu?), Maltesers la discreţie, Cola cherry cold as ice si pizza, desigur.

De la cămin şi până la Raf acasă, maxim 20 minute (ceea ce pentru Paris este considerat „aici aproape”). Din lene am luat metroul 2 staţii până la tramvai la Porte de Vanves. Aş fi putut să merg pe jos 10 minute şi să iau tramvaiul direct de la Didot (cu o staţie înainte de Porte de Vanves), dar nah, lenea e cucoană mare.

Iată- deci, încărcată precum pomul de Crăciun (explicaţii pentru privirile nedumerite: geanta, sacoşile cu cumpărături for the weekend – Nu se ştie niciodată când o să fie the zombie apocalipse!, rucsacul cu multiplele ţinute pentru 2 zile) aşteptând cuminte pe băncuţă, să vină tramvaiul.

Pentru că sunt un membru reprezentativ al generaţiei/mediului în care trăiesc am un smartphone care-mi este mai drag ca ochii din cap. Toată viaţa mea este în Aifon. Este o relaţie de durată (din septembrie 2010), construită pe încredere, dependenţă şi necesitate. Am trecut prin multe împreună. De câte ori nu era să calce maşina pentru că eu eram zgâită în telefon să scriu un mesaj. Câte borduri nu am ratat pentru că se întâmplaseră o groază de treburi pe feisbuc. Dar mai ales câte locuri şi petreceri nu am frecventat noi doi amândoi (dovadă stau check-inurile si pozele). Şi ca simbioza noastră să fe perfectă, suntem mereu legaţi prin cordonul ombilical aka căşti.

Cum ratasem tramul, aveam de aşteptat câteva minute bune. M-am instalat confortabil pe băncuţă şi m-am lăsat în voia muzicii privind una-alta pe lângă mine. Ţinând cont de dinamica complet diferită faţă de Bucureşti, mi-am dezvoltat anumite „instincte” – unul dintre ele fiind urmăritul oamenilor din jurul meu.  Îmi dau seama că pe băncuţa din dreapta mea poposise o gască de puştani. Nu avea vreunul mai mult de 18 ani. Majoritatea arabi şi cu 2-3 negrii rătăciţi, o singură gagică printre 5-6 masculi. Genul de gaşcă de „puşlamale de cartie”. Ca orice ieşire spre suburbii, Porte de Vanves este un cartier destul de murdar şi cu o populaţie … pestriţă.

Mi-am oprit muzica ca să ascult despre ce vorbesc, în caz că ar fi vorba despre mine. Ştiu ar putea părea paranoic la prima vedere, însă este o practică (nu doar la Paris). Am ascultat vreo două minute. Gagica vorbea repede şi tare despre tot felul de prostii, Tipic feminin. Băieţii păreau că nici nu o ascultă. Mi-am dat drumul la muzică spunându-mi în gând că sunt un om rău şi că fac precum francezii: clar dacă eşti arab/negru şi la margine de Paris garantat trebuie să fii vreun infractor. M-am enervat şi mai mult pe mine pentru că aplicam un raţionament de care lovisem şi eu, însă legat de roni.

„Huston, we’ve got a problem!” Hum, am primit un mesaj. Sigur trebuie să fie Raf. Îmi zice că a ajuns la petrecerea burlacilor.

Firesc şi cu un gest pe care îl mai făcusem deja de mii de ori, scot Aifonu’ să citesc mesajul.

Hop! Unul dintre puşti face un salt şi-mi smulge telefonul din mână şi odată cu el şi căştile din urechi. Eu rămân neclintită pe băncuţă, flancată de toate paporniţele. În cap nu auzeam decât o voce ascuţită care repeta în continuu „nu pot să cred! deci nu pot să cred! şi eu care mă simţeam prost pentru că i-am judecat!”

Între timp unul din negrii din gaşcă se năpusteşte peste celălalt şi îi ia telefonul din mână. Apuc şi eu dezmeticesc după 30 de secunde de uimire împietrită. Dau să ridic şi să îndrept spre negrul care acum punea Aifonul meu în buzunarul lui de trening.

Şi dintr-o dată m-a lovit. Gagica care era cu ei. Care a sărit ca o leoaică în faţa mea şi cu braţele deschise ca să blocheze. Mai ceva ca la handbal! Între timp băieţii au terminat să se certe între ei care să pună mâna pe Aifonu’ meu. Şe reaşează pe băncuţă. O împing pe gagică deoparte şi îndrept spre băieţi şi îmi dau seama că îmi tremură genunchii. uit fix la negrul care ascunsese telefonul în buzunarul de la trening şi îl rog frumos să îmi dea telefonul.

„Ce-ai cucoană, eşti nebună?! N-am niciun telefon, du-te şi dă-mi pace!”

uit la el şi în jur şi-mi dau seama că sunt singură în toată afacerea. Îi repet cu frumosul să-mi dea telefonul înapoi şi că l-am văzut când l-a pus în buzunar la spate. În sine mea simţeam cum ceva se prăbuşeşte. Mă gândeam că va trebui să întorc la cămin şi să-l blochez şi să şterg tot ce este pe el. Apoi la comisariat să depun plângere. Şi cu plângerea la SFR să-mi dea un Aifon nou. Bine că măcar am asigurarea. Până la urmă nu am plătit 6 euro/lună degeaba. Of, băga-mi-aş pula în neamul tău de cioară nespălată dă-mi Aifonu’ înapoi! Şi frustrarea creştea în mine pentru că la bătaie cu el/ei nu puteam lua, tramvaiul se apropia de staţie şi lumea urma să se urce nepăsătoare la necazul meu şi eu o să rămân singură cu toţi pulicii ăştia pe care societatea în care trăiesc i-a adus în pragul ăsta.

„Haide măi, dă-mi te rog telefonul înapoi!” mai încerc eu odată.

Şi-mi răspunde gagica (cam cu atitudinea de negresă enervată care la sfârşit îţi face un „talk to the hand”, deşi ea era din neam cu Mohamed): „Haide pisi, termină. Cum ţi-ai cumpărat un Aiphon poţi să ţi-l cumperi şi pe al doilea! N-are rost să plângi pentru el” (Ana are alergii = Anei îi curg ochii cu zecile de minute de parcă ar fi bocitoare de meserie. Dacă mai este şi un pic de vânt este show garantat. Dar gagica nu avea de unde să ştie. Am lasat-o să creadă că plâng, câtă vreme asta m-ar fi ajutat să-mi recuperez odorul)

Pentru că la Paris plouă cu ele. Şi pentru că nu costă decât 3 euro. De unde să ştie nemernica că este cadou de ziua mea?

Tramvaiul era aproape în staţie şi de data asta îi vorbesc arăboaicei: „Îmi daţi telefonul odată?!”

„Ah, să-mi bag! Vorbeşti franceză cu accent. Nu eşti franţuzoaică?! Englezoaică, nu?!”

Şi m-am apucat să îi răspund în engleză că da şi că să-mi dea dracului telefonul ăla odată!

Gagica super entuziasmată începe să stâlcească 2 cuvinte în engleză şi restul franceză că moamă! ce tare că sunt englezoaică! Că şi ea vrea să ajungă la Londra şi haide bă! dă-i telefonul înapoi. Dă-i-l mă, n-auzi când îţi zic?!

Şi îl văd pe negru că îl scoate din buzunarul de trening şi că mi-l întinde un pic nedumerit. Îl recuperez, îi mulţumesc în franceză gagicii şi urc în tramvaiul care încă nu plecase din staţie. întorc şi o văd pe gagică care parca înnebunise. Urla de pe băncuţă că am minţit-o şi că uite că vorbesc franceză (orice raţionament de genul „ştii că poţi fi englez şi să fii capabil să vorbeşti franceză” nu îşi avea rostul. în condiţiile în care să spui mulţumesc nu este ceea ce eu aş cataloga ca vorbit franceză). Uşile de la tramvai s-au închis când duduia blagoslovea cu un „curvă împuţită!”

Am ajuns la Raf uitându- în toate cele patru zări. Am regretat că uşa lor de la intrare nu are mai multe încuietori, lacăte şi pe Marcu.

M-am aşezat pe canapea în salon şi am aşteptat să calmez. Am descoperit că în astfel de situaţii, după ce spaima şi uimirea trec, se instaurează furia care, după caracter, ar putea devia spre ură.

Am sunat-o pe Manu să îi povestesc grozăvia. Nu a fost deloc impresionată. Sau nu cum mi-aş fi dorit eu să fie. Mi-a zis că dacă ar fi vrut să mi-l fure ar fi rupt-o din prima la fugă şi gata şi că probabil voiau să facă vreo glumă cretină. Pe Raf l-a apucat mila şi verifica din 2 în 2 ore.

Concluzia mea: ce bine că vorbesc franceză cu accent (nu că m-aş fi ruşinat vreodată) + prejudecăţiile se nasc din adevăruri şi îşi au rostul lor în viaţă.

Februarie 2, 2012

My Paris

Posted in ana, french, Paris, reflechir tagged la 12:49 pm de anagreudeexplicat

M-a rugat Elena sa scriu despre Paris… Dupa 2 saptamani de chinuri am izbutit. Am scris. Insa ar mai fi atatea de spus, vorba lui El Primo.

Ce pot sa spun? Va urma 🙂

Decembrie 13, 2011

De ce, Ana? (1)

Posted in ana, Cămin, french, Hai-hui, Out, Paris la 8:11 am de anagreudeexplicat

Ca să fim înțeleși încă de la început, e vorba de o poveste foarte lungă. Așa că dacă tot ai apucat-o pe drumul ăsta, asigură-te că ai jumătate de oră la dispoziție. Că ești instalat confortabil și că ai și ceva bun la îndemână. Totul începe joi după-masă și se sfârșește cândva duminică după miezul nopții. Sunt multe de trecut în revistă: 3 orașe și jumătate, 287 km cu trenul în jurul Parisului străbătuți în 14 ore, 1 concurs internațional, 2 prieteni dragi veniți de departe and all of the rest.

Joi m-am trezit la 18h30. Ca o floare de primăvară. Programul meu nu mai are de multă vreme niciun Dumnezeu, iar eu m-am resemnat să-l scot la lumină. Partea bună în „trezitul de dimineață” la 18h30 este că în jumătate de oră, lumea începe să vină de la serviciu, deci nu am vreme să plictisesc. Hotărâsem cu băieții să mâncăm devreme în seara aia, pentru că ne aștepta Camille la 8 în nu-știu-ce-bar. Zis și făcut, la 19h15 eram gios la resto. Lyhonnele ne-a anunțat că poate ni se alătură mai târziu, după ce își vizionează piesa. Și uite așa au mai rămas doar 3: Ana, Băiatul cu nume de înger și Quentin.

Purcedem la drum cu burțile pline, imediat după masă. Cu 3 m înainte să intrăm la metrou eu îmi dau seama că mi-am uitat abonamentul, iar Quentin portofelul. Să facem cale-ntoarsă, zic. Eu profit de ocazie și și schimb repede, spre disperarea băieților, care-și vedeau berile la preț redus puse sub semnul întrebării.

Ajungem la Glacière și-l urmăm pe Quentin, singurul care cunoștea detaliile geografice ale întâlnirii. Desigur o luasem în direcția opusă, ne întoarcem și găsim într-un final strada cu pricina. O stradă foaaarte, foaarte lungă la capătul căruia, pe colț pe stânga era vestitul bar. Era 20h50. Nu întârziasem atât de mult, dacă e să ținem cont de context. Dar nu era vreme de pierdut, mai erau 10 minute din happy hour și noi eram însetați. Să curgă cu bere pentru băieți și un Mojito pentru Ana. Cel mai prost Mojito pe care l-am băut în viața mea de băutoare de Mojito. Așa că dacă vreodată ajungi pe strada aia foarte lungă și intrii în barul de pe colț pe stânga mai bine ia-ți un Heineken, mergi la sigur.

În jur de 22h30 ni s-a alăturat și Lyhonnelle și uite cum ne-am mai lungit la încă un pahar. Cu toate astea, am fost cuminți și am plecat acasă înainte de miezul nopții. Între timp mie mi se făcuse poftă de un shake ciucalată și anunțasem sus și tare că eu vin pe la Alésia și mă opresc la Mc. (N.r.: La McDonald`s în Franța nu există shake de ciocolată. Nu există niciun fel de shake, defapt. Însă recent au lansat frappé de ciucalată. Close enough, right? Și mie-mi era poftă). Așa că ne-am dat jos la Denfert și am luat o mică gustare înainte de somn. Ca să compensăm, am luat-o pe jos până acasă, pe unul ce s-a dovedit un drum destul de ocolitor, deși simpatic: Rue Daguerre, cvasi-pietonală și cu dale și tot felul de magazine cu vitrine simpatice și oameni alcoolizați ieșiți de la after-work-uri care se minunau de cvartetul rătăcitor prin ploaia măruntă. Unii erau atât de marcați, încât strigau după noi „halal timp v-ați ales să ieșiți la plimbare”

Ajunși la cămin, cei 3 crai de la răsărit au dat stingerea, cum era și firesc din postura lor de „jeunes cadres dynamiques”. Adică, ei au un program normal. Ei se treziseră la 8 în dimineața aia (cam pe când culcam eu). Ei fuseseră la serviciu și avuseseră activitate intelectuală consumatoare de energie. Ei erau obosiți așa că ei mergeau la culcare. But enough about them. De ce nu poți să dormi și tu ca oamenii normali? De ce, Ana, de ce?! Eu!!! Eu m-am dus la mine și mi-am luat bilet de mers aca de Crăciun. Eu am mai pierdut vremea pe diverse site-uri și pe feisbuc. Eu am mai citit o documentație despre PD. Eu m-am uitat la The Incredibles și tot eu am avut timp să cuget la nemurirea sufletului, permanența memoriei, cum îmi petrec ziua de vineri ș.a.m.d

Am hotărât să fac noapte albă și să nu culc (din nou) la 8 și să trag de mine (din nou) până la noapte (din nou) ca să încerc să reintru pe un făgaș normal (iar din nou). Și uite cum începe ziua de vineri. Cu un mic-dejun și planuri de a lua Parisul cu asalt (erau diverse aspecte administrative care trebuiau rezolvate).

Din nefericire entuziasmul meu și pornirea mea euforică nu se reflectau și în exterior. La 8 de dimineață era încă semi-întuneric, frig și ploua ceva mai intens decât la 12 noaptea. Cu toate astea am ieșit până la boulageria din colț să-mi iau un croissant et un chausson aux pommes. Dacă tot ne apucăm de un lucru măcar să îl facem bine. M-am întors la cămin cu bunătățurile încă aburinde și m-am așezat la resto să-mi savurez micul-dejun. Am profitat de ocazie și am aflat ce s-a mai petrecut prin lume în timp ce eu dormeam. gândesc că știi povestea cu rușii care s-au supărat și au ieșit în stradă și care-l arată cu degetul pe Putin?

Cu măruntaiele încălzite cu cacao cu lapte și o perspectiva unei zile foarte productive, ies iar în ploaie. Planul meu era să ajung la Assurances-Maladie să depun actele pentru obținerea unui numéro de sécurite sociale. Luasem în geantă cu mine toate actele: buletin, certificat… adeverința de angajare pe care trebuie să o printezi, Ana. Lux. Ceasul era 8h30 și aproape ajunsesem de metrou la Alésia, noroc că fix în față are magazin un moșuleț arab tare dezagreabil și pot să printez la el. Era închis. Deschidea abia la 10.

Îi trimit mesaj Îngerului să-l întreb unde anume a mers el să printeze (îmi explicase deja de 2 ori, dar de fiecare dată nu fusesem atentă și nu știam decât vag o direcție înspre o stradă fix în partea cealaltă de camin față de cum plecasem eu). Știind că trebuie să ajung spre Pernety reîntorc, prin ploaie, bombănind pe moșulețul dezagreabil. 10 minute mai târziu uitam lung la 2 străzi, neștiind pe care să o aleg. Vezi, Ana?! De ce nu poți să fii și tu atentă când vorbește băiatul cu tine?! Care băiat de ce nu răspunde la sms, la ora asta ar fi trebuit să fie deja în RER în drum spre serviciu… Până la urmă am ales o stradă, încrucișând degetele și sperând să fie cea bună. A fost, dar era închis la varianta lor de Țuchi și deschidea abia la 10.

Îmi zic să nu disper. Mai știam eu încă un arab, pe o altă străduță pe lângă cămin. Încercarea moarte n-are, nu-i așa. Oricum nu aveam altceva mai bun de făcut și-mi era teamă că dacă ajung acasă adorm. Ajung și la arabul cu nr. 2, dar și acolo era închis și tot la 10 deschidea. Paștele mamii lor că nu poți să scoți la imprimantă o amărâtă de foaie. Oricum aveam picioarele ude până aproape de genunchi și mi-am zis că e un bun moment să îndrept spre cămin și sa aștept să se facă 10. Pe drum am vrut să opresc la Franprix să-mi iau un suc de portocale, dar nu era încă 9 și nu deschiseseră. Iar m-am pus pe înjurat.

Odată ajunsă la cămin, nici nu intru bine în hol că-l văd ieșind de la resto pe Quentin. Avea în mână o jumătate de sendivș de la micul dejun, o dungă de pernă pe obrazul stâng și o privire tare nelămurită văzându-.

Quentin: Ana?! Ce faci?! De unde vii?? Ai fost în oraș toată noaptea? Iar n-ai dormit? Tot pe la place de Clichy umblii?

I-am explicat povestea cu xeroxul/imprimanta, ploaia, CNP-ul de Franța and all that. Toate astea stând în ușa căminului. Eu lamentam sus și tare despre „cât de stupide sunt orarele francezilor”, iar Quentin profita ca să termine de mâncat. Amândoi am fost întrerupți de un bubuit de ușă trântită. Ne întoarcem și-l vedem pe Înger care iese val-vârtej de pe casa scărilor și care în graba lui dăduse cu ușa de pereți. E în semi-alergat și trece pe lângă noi. Îl salută pe Quentin și dă să se pună ca lumea pe alergat, după care se întoarce:

Îngerul, apropiindu-se: Ana?!?!?! Ce faci? Iar n-ai dormit?

Ana: Iar întârzii?! O să te dea afară în ritmul ăsta :))

Îngerul, apucându- de umeri cu ambele mâini și poziționându- cu fața spre stradă și privindu- fix în ochi, începe să vorbească clar și răspicat: Deci, îți mai explic odată. Uite, o iei pe strada asta fix în față, apoi la prima intersecție o iei spre dreapta și…

Ana: E ok, l-am găsit. E închis. Mersi

Îmi dă drumul și îi citesc în ochi o mare ușurare. Îmi spune că e super târziu și că e în căcat. Quentin începuse deja să se îndepărteze cu pas domol. Pe mine bufnește râsul și le zic să se grăbească că nu mai erau decat 3 velib-uri în stația de lângă cămin. Au tâșnit ca din pușcă amândoi.

Eu am așteptat să se facă 10 ca să-mi reiau activitățile. A fost o oră foarte lungă. Mai ales pentru că am dat drumul la radio românesc. Am început cu Magic FM… Voiam ceva liniștit și ușor, dar am nimerit peste colinde. La primult am zis hai, ok, înțeleg – e decembrie and all. La al 2 lea am cam încruntat sprâncenele, însă la al4lea m-am oripilat de-a dreptul și am închis. Era prea mult pentru mine. Și așa nu prea „cuprinde” pe mine „spiritul Crăciunului”, dar să expun de bună voie și nesilită de nimeni la colinde încă de pe 9 decembrie e deja prea mult. Am trecut pe Radio 21, pentru că trebuia să trezesc la viață, însă partea proastă este că dau și reclamele. Și așa am aflat că Dragoș Bucur urmează să o surprindă pe Dana Nălbaru cu un „cadou deosebit de la benzinăriile MOL”… Și am rămas fără cuvinte. Așa-mi trebuie dacă vreau să experimentez. De ce, Ana? De ce nu ai rămas tu la City FM? Satana nu te oripilează niciodată. Din fericire era deja 10 și am plecat iar în expediție.

Tot din fericire se oprise și ploaia, iar moșulețul cel dezagreabil își deschisese maghernița. La Assurance Maladie totul a decurs ca pe roate. Pe urmă am mers în oraș, la cumpărături și uite cum am mai ucis încă 3 ore. În jur de 14h eram acasă și parcă intrasem pe fast forward și timpul pe slow motion: am mâncat, am spălat (haine, cameră, așternuturi și orice altceva mai putea fi spălat), mi-am aranjat actele și am reorganizat camera. Și nu era decât 17h. M-am dus la sport doo ore ca să îi regăsesc mai târziu la cină pe băieți.

Ei erau în continuare la fel de contrariați și de nelămuriți despre „cum nu poți măi să dormi nopțile?! Oricum nu mai contează acum, la 21h30 ne vedem la Alésia să mergem în oraș să bem ceva. Vii cu noi, da?” Da. Aveam timp o oră să pregătesc.

Și uite cum pentru prima oară după multă vreme am ajuns la timp la o întâlnire. Că întâlnirea a fost organizată de Quentin și că ne-am învârtit ca proștii cu metroul timp de 20 de minute între 3 stații pe linia lui 4, ca să ne întâlnim cu un amic de-al lui, asta e cu totul și cu totul altă treabă.

Ajungem în cele din urmă și pe Rue Mouffetard. Era devreme. Nici măcar 22h30, și eu depășeam pragul de 24h de ore nedormite. Tot după Quentin mergeam, pentru că „știe el un bar. Le Bateau Ivre îi zice”. Normal că prima oară am luat-o în direcția greșită. Ne întoarce, ne sucim și găsim în cele din urmă și „barca” doar că era plină. Ce să facem, ce să facem? Acum dacă tot am bătut drumul până aici să ne așezăm totuși undeva și să ne alcoolizăm.

Ana, nu cauți tu pe aifon un bar?” Îl caut pisi, dar pe care? Am propus le Violon Dingue, veche cunoștință de-a mea și-a Îngerului, aflat în apropiere și unde fac niște super cocktailuri pas cher. S-a aprobat. Fiind înainte de 23h era doar pe jumătate plin așa că am găsit și o masă pentru minim 4. Am mers la bar să comandăm și l-am rugat pe Înger să ceară și pentru mine. O decizie inspirată, pentru că replica lui de „o Leffe și un Orgasm pentru ea, te rog” a smuls zâmbete în stânga și-n dreapta (N.R: Orgasm = cocktail pe bază de vodcă, Baileys, Kahlua și creme fraiche liquide. Te lingi pe buze și nimic mai mult).

Quentin se întâlnise cu un prieten, care la rândul lui a venit cu gagică-sa și cu încă 2 cunoscuți. Lume multă veselie, așa că masa era mereu plină și socializarea era în toi. După al 2 lea Orgasm, înainte de miezul nopții eu am zis că mai bine mă opresc, nu de alta dar 30 de ore fără somn nu sunt de ici de colo. Dacă mai adaugi și alcool, ieși prost din poveste. Spre sfârșit ni s-a alăturat și Camille și am luat-o ușurel spre casă. O bună bucată pe jos, până aproape de Place d`Italie.

Când am ajuns la cămin pe mine m-a apucat depresia pentru că lui Lyhonnelle îi venise gagica, ceea ce însemna că nu am să apuc să dorm prea mult pentru că ei urmau să se iubească pasional (absolut normal) toată noaptea ceea ce însemna că ea iar urma să își zbiere (nu la fel de normal) toți plămânii (multiplu de 5) cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Data trecută când a venit la el, i-am auzit pe 3 etaje: tot etajul 5 unde locuiește Lyhonnelle, eu de la 6 (și sunt în diagonală 2 camere) și încă câțiva pe la 4. Oricum pot spune dincolo de orice îndoială că dacă se apucă să strige o pot recunoaște dintr-o mie. În cele din urmă mi-am pus căștile și am izbutit să adorm, undeva aproape de 3, doar ca să trezesc 5 ore mai târziu.

Va urma

P.S.: Știu. Este mult „name-dropping”… Camille, Lyhonnelle, Quentin and all the rest. Promit să revin cu lămuriri

Noiembrie 8, 2011

Ana și liniile

Posted in french, reflechir la 8:38 am de anagreudeexplicat

Precum gayi, prefer compania băieților/bărbaților, decât a propriului gen. E muuuuult mai simplu cu băieții. Fetele au mereu tendința să fie răutăcioase și enervante, totul învăluit într-un comportament „roz și pufos” în care insultele sunt spuse pe un ton pisicit, fluturând din gene și neapărat „pe la spate” (ca să vezi ipocrizie și ironie…)  Și dacă sunt mai mult de doo și cu ceva nevoie patologică pentru atenție, c`est fini la comedie. Dar, revenind, faptul că eu am o părere incredibil de proastă despre fete nu m-a împiedicat să am prietene bune și foarte bune. Desigur, au fost momente când we would get on each other`s nerves, dar nu e nimic ce nu poate fi îndreptat prin dresaj. De ambele părți.

Iar de-a lungul hErasmului am întâlnit mai toate națiile pământului. Evident, fiind vorba de facultăți cu profil economic și/sau socio-uman, majoritatea hErasmușilor străini erau defapt, hErasmuse. Care mai de care mai drăguțe și mai simpatice și cu care am colindat Franța de la nord la sud și de la est la vest, totul într-un șirag de întâmplări demne de „do you remember that time when…” Spanioloaice, americance, irlandeze, cehoaice, poloneze, suedeze, nemțoaice, italience… + Ana = love story.  Dar ca orice adevărată poveste de dragoste, ele s-au întors în țara de origine. Și eu am rămas pe cap cu … băștinașele.

Treaba nu e atât de sumbră pe cât pare. Am reușit în cele din urmă să am 2 achiziții de valoare: Jessie J (Jessica, fosta colegă de master) și mai nou, pe Camille (sister from another mother – născută pe 8 septembrie 1987, 17h00 undeva prin Bretagne. O mână de om).

Cât despre restul franțuzoaicelor, snoavele ce urmează vor fi elucidante. Am stabilit deja că relația roncăfranțuzoaică nu pornește de la 0 (vezi una bucată piece of Ana`s mind aici). Și știm despre eul liric că este un reprezentant de seamă al genului. Adică cu o predilecție pentru ironie, batjocură și un simț al umorului cel puțin acid, toate peste medie.

Totul a pornit de la Liliane și o seară în Pub St Germain. Ieșisem cu ea să fumeze – era pe la începuturile relației noastre, când încă făceam cunoștință și când eu încă depuneam un efort să nu-mi bat joc de toți și toate. Dar asta era înainte. Înainte ca Liliane să întrebe dacă Transilvania chiar există? Și dacă e o țară separată sau ce este ea de fapt, Transilvania? (Aș putea spune că e un progres. Mai bine No man`s land decât la unguri, right?) Și dacă arată ca în desenele cu dr. Nu-mai-știu-cum-îl-cheamă?

Am tras aer adânc în piept și i-am explicat unde e așezată Transilvania și cu cine votează ea. Apoi i-am reamintit că nu împărtășim aceleași referințe culturale despre desenele animate ale copilăriei. Și m-a lămurit. Surpriza emisiunii: un tărâm undeva nu-se-știe-unde, foarte întunecat și friguros, cu un relief compus doar din stânci pleșuve de-a lungul cărora șerpuiesc poteci strâmte la capătul cărora, la înălțimi amețitoare își avea castelul vestitul personaj sus-menționat. Lux.

Desigur, descrierea a fost mai cuprinzătoare decât atât, incluzând și ceva ceață, sunete ciudate, creaturi ale nopții (oricum era doar noapte, Soarele nu străluce în Transilvania) și sate cu „un fel de oameni”. Inițial mi-am zis că ea glumește/bate joc/orice altceva, pentru că refuzam să o iau în serios. 30 de secunde mai târziu, am înțeles că era cât se poate de serioasă. Așa că i-am explicat că totuși apare și Soarele acolo în vârful stâncii și că nici atât de frig nu este. Mai e nevoie de multe ieșiri simpatice ca să-și spele păcatele și să mai crească puțin în ochii mei.

Însă neghiobia ei m-a determinat să trag o linie. Prima linie. Deci mi se rupe, din toate punctele de vedere. Ținând cont de diversitatea și multitudinea de surse de informație care sunt la dispoziția oricui în zilele noastre, genul de întrebări de mai sus nu mai reprezintă decât un apel la bătaie de joc. Și fabulație. Eu sunt de profesie geek într-ale statisticii, d-aia m-a trimis mama să fac carte peste mări și țări, nu ca să țin ore de Istoria civilizației și culturii românești.

Și am mai tras o linie. Deci iar mi se rupe, când întrebi ce fac. Am avut bunăvoința, timp de câteva luni, să explic cât mai simplu ce fac – calcul de risc. Desigur, era genul de răspuns care atrăgea după sine alte întrebări, la care degeaba răspundeam pentru că respectivul devenea din ce în ce mai nelămurit. My bad, nu e nimic obligat să știe ce înseamnă credit scoring și/sau cu ce se ocupă Comitetul de la Basel. Așa că mi-am modificat răspunsul la „lucrez în bancă”. Doar că pentru 99,99% dintre bipezii dotați cu darul vorbirii asta înseamnă că lucrezi într-o agenție, la tejghea și în secunda 2 te întreabă ce credit să-și ia sau dacă nu poți să-i ajuți cu nu știu ce rate. Apoi, ca să închei totuși seria inepții, bag un „back office” ca să scutească de orice alte lămuriri, dar urmează lovitura de grație, pentru că ceva, cumva, undeva a sinapsat și-mi lansează cu mândrie și siguranța că face o glumă bună „Aaaa. În Bancă!!! Voi ăștia din Bănci sunteți de vină pentru că se duce totul de râpă. Cum conduceți voi lumea de acolo de la birourile voastre. Deci dacă dă X faliment să știu cine e de vină. Hăhăhăhăhăhăhă!!!”

Cu tot cu cele 2 linii ale mele, am mers sâmbăta trecută la o petrecere de casă nouă. La Camille. Am mers împreună cu băieții – Lionel, Quentin și băiatul cu nume de înger. Odată ajunși acolo, am descoperit că nu am venit bine pregătiți. Noi adusesem bere, vodkă, Cola Cherry și Maltesers. Doar ca să găsim 4 fete, pe scaune în jurul unei mese rotunde, povestind și jucându-se cu părul mai ceva ca la o șezătoare. Nu-i nimic. Ne-am așezat și noi în jurul aceleiași mese, ne-am scris numele pe un pahar de plastic și am început să bem. Ce altceva era de făcut? Între timp, cercul s-a lărgit cu încă vreo 4 fete. La fel de calme, tăcute și de franțuzoaice toate. Și actrițe în devenire. Pentru că 98% din oamenii de acolo erau artiști, viitori actori. Și mai rămâneam eu cu Quentin și cu blondul, tocilarii de profesie.

O oră mai târziu, timp în care artiștii au avut timp să dezbată despre cursurile pe care le-au luat, portofoliile pe care și le-au făcut, filmele preferate, actorii și actrițele cel mai aproape de inimă, și-au adus aminte și de noi 3. Noi 3 care tot beam – eu aveam ceva de împărțit cu sticla de rom, îngerul se lipise de whisky, iar Quentin termina bere după bere.

„Și voi cu ce vă ocupați?”

Printre ghicotelile mele, Quentin a bălmăjit ceva cu energia și dezvoltarea durabilă și îngerul a zis că el e electrician. Și nu mai rămâneam decât singură eu. Anticipasem deja momentul într-un mesaj trimis din timp lui Manu. Așa că mi-am permis s-o citez „în general în bancă, însă ocazional și prin baruri, sus pe mese”. Desigur, grupul fetelor de la Căpâlna s-a blocat și și-a mărit ochii înclinându-se înspre mine, pe fundalul sonor de râsete ale băieților + Camille. Nimeni nu a mai îndrăznit să-mi pună vreo întrebare lămuritoare și s-a revenit la flori, filme, fete și băieți.

Următoarea intervenție a fost în același stil. Lionel și cu o ilustră necunoscută discutau pasional despre Dakota Fanning. El susținea sus și tare că „Moamă, în War of the worlds i-a furat the spot light lui Cruise”. Ea nu era de acord. Eu eram la mijloc, din punct de vedere geografic și am simțit nevoia să exprim: urlă. Tot filmul. Urlă 2 ore. M-a obosit. Mi-a plăcut mult în I am Sam, l-ați văzut? Silenzio stampa, nu știau filmul, le-am dat temă pentru acasă. Apoi cineva m-a întrebat cine e actrița mea preferată și recunosc că aici am exagerat, dar era păcat să stric un început așa de frumos.

Am răspuns cu Sasha Grey. Și iar s-a lăsat liniștea, pentru că nimeni de la șezătoare nu știa cine este. Mă rog, în afară de înger și de Lionel, care zâmbeau pe sub mustăți. O fată m-a întrebat în ce a jucat și i-am zis Entourage, altă temă pentru acasă. Apoi Lionel, dragul de el a venit cu lămuriri, despre renumele de Regină a xXx al Sashei.

Am început să joc cu paharul, zâmbind larg pentru alte replici spuse în sinea mea și când mi-am ridicat privirea am dat de ochii îngerului, care a mimat, la fel de amuzat un „Serieusement?!”

Iulie 24, 2011

F.A.R.

Posted in french, Hai-hui, Out, Paris la 4:35 am de anagreudeexplicat

Inițial îmi spusesem că nu ies din casă. Nu, nu, nu. Rămân acasă. Liniștit. Cu o carte. Cu un film. Cu ambele. Ceva cuminte. Da. Asta îmi doream cuminte. Și cu minte. Politicoasă cum m-a crescut mama, am zis să îi răspund totuși băiatului cu nume de înger, la mesaj. Băiatul cu nume de înger – personagiu nou și simpatic. Electricianul grupului –  adică a terminat BAC+5 în electronică. În prezent își face stagiul la EDF. Este înalt, blond, cu ochi albaștri și „acasă„ la el este în sudul Franței. La mare. Marea este la 5 km de casa părinților lui. Aici la Paris, stă la etajul 4 și pe aripa cealaltă. Iar fereastra de la el din cameră dă spre o curte interioară, ceva absolut oribil și deloc estetic. Nah, e unii care are… și alții care n-are… noroc în viață. Eu fac parte din cei care are, pentru că eu pot să te invit la mine „să-ți arăt Turnul” (păcat că nu sunt băiat, ar fi ieșit mult mai bine replica asta) Și pot să îți arăt ce turn vrei tu. Fix în față este turnul Eiffel – schela Parisului construită cu oțel de la Reșița. Puțin la dreapta este Tour Montparnasse – un falus de sticlă cu o vedere panoramică asupra city of love-city of light-capitala modei.

Și deci să-i răspund lui Rafael (nume de înger cum a sesizat Irina. Oricum cred că e singura care s-ar fi gândit la asta) Îi răspund pe fb pt că nu mai aveam credit. Îi zic că eu nu prea am chef să ies din casă, mi-e lene, nu am dispoziția necesară etc etc. Se pare că discursul meu a părut puțin dramatic pentru că el credea că eu vreau să stau acasă „să deprim„. Eventual să mut în baie să stau în întuneric pe gios, în duș. Și deci s-a dat cu curu de pământ  să ies cu el și prietenii lui. Am cedat. Și iată ce a urmat.

Planul era să mergem la un concert în buricul târgului, în fața primăriei. Deja, el nu prea știa să ajungă și voia să o luăm pe un drum super-ocolitor. Noroc că pe mine m-a născut mama cu harta Parisului în mână și cunoșteam drumul (oricum nu e mare filozofie să ajungi la primărie… Seriously now)

Am ajuns deci la primărie cu ceva întârziere. Din pricina mea, evident. Eu, până să plecăm, a trebuit să ocup de una-două trebușoare: să pun la spălat, să fac curat în cameră, să fac duș, să gândesc jumătate de oră cu ce îmbrac, că răzgândesc în ultima clipă, să-mi întind părul, să vorbesc cu Irina, cu Ionuț. Din astea. Important este că am ajuns la timp.

Nr: Între 21-24 iulie se petrec zilele Fnac. Cu alte cuvinte multe concerte gratuite în fața primăriei.

Primul lucru de care ne-am dat seama ajungând acolo a fost că nu avem alcool. Și asta pentru că toată lumea era cu cel puțin un pahar în mână. Dar era deja prea târziu ca să găsim orice deschis, așa că am compensat cu o înghețată de la McDo. Și uite cum stăteam noi la un concert punk-rock franțuzesc (era o fată care se producea pe scenă. Purta colanți din latex, bretele care îi treceau peste sfârcuri și îi țineau sânii ficși și o creastă roșie-ca-focu-să-i-surâdă-norocu de vreo 30 cm pe cap). Cu Notre-Dame întrevăzându-se în dreapta și cu Centrul Pompidou în stânga.

Ne-am reunit și cu prietenii lui Rafael. Unii mai treji, alții mai puțin. Cert este că ei aveau la purtător o sticlă din plastic la 1,5l plină cu vodcă. Pură. Și mai mult decât atât era și rece. Și încă o sticlă cu „multivitamine„. Pentru că este important să îți iei vitaminele, indiferent de context. Eram 3 fete și 6 băieți. Unul dintre băieți, după ce că a început să-mi vorbească în rusă după ce a aflat că sunt român (I wont got there now) a continuat prin a-mi povesti vacanța lui de 5 zile de la București. Culmea, a fost că a rămas mega impresionat. Și ce mult i-a plăcut lui acolo. Și că o să mai meargă.

Între timp, ca urmare a unor relatări mega entuziaste și metaforice s-a decis să mergem la Soukmarine. Un squat. În Saint Denis. I know, right?!?!?!?

Deja că ideea de squat nu tare cucerește, mersul în Saint Denis cu atât mai puțin. Dar raportul de sexe era de 1 la 2, asigurările că e ok și că nu e o zonă dubioasă curgeau gârlă, plus posibilitatea de a ne întoarce dacă  nu ne plăcea – era doar 23h, iar metrou aveam până la 02h. Deci să purcedem atunci.

Hop-țop în trap săltat până la Chatelet les Halles să luăm RER B până în Saint Denis. O experiență în sine. Chateles les Halles, deși este în buricul Parisului, la o aruncătură de băț de Ile de la Cité, colcăie de arabi și de negrii (să nu începem o discuție despre discriminare și rasism, pentru you will lose badly). Desigur, că într-o seară de sâmbătă erau și mai mulți negrii și arabi. Și poliție/jandarmerie cu câini. Mulți câini.

Ajungem pe peron. Noi cei 8 (un băiat ne abandonase) eram singurii albi de acolo. Singurii. Ne urcăm în RER și mergem 3 stații. Paris Nord, Saint Denis – Stade de France, Saint Denis și ne dăm jos. La prima stație am fost fericită pentru că tanti cu Bull Terrierul s-a dat jos. Bull Terrier care umbla liber (!!!!) ca pasărea cerului prin vagon. Iar mie îmi îngheța sângele în vene de fiecare dată când se așeza cu fundul pe piciorul meu. Nu am nimic cu Bull Terrieri, eu fiind fericita posesoare a 2 Rotweilleri cât vițeii, doar că sperie când umblă liberi. Deci a coborât tanti cu cuțu, doar ca să dea năvală poporul sărac și dubios, care locuiește în Saint Denis and beyond. Adică toată floarea cea vestită de negrii, arabi, pakistanezi, indieni și alte popoare colorate venite de departe și care prestează slujbe prost plătite. Și erau mulți.

La Saint Denis ne-am dat jos cu greu, îmbrâncindu-ne cu diverși și făcându-ne loc cu coatele, dar măcar am coborât. De bine ce-am coborât, un negru cât muntele s-a băgat în vorbă cu noi. Oh, joy. A început să dea mâna cu toți băieții și să vorbească cu ei de parcă erau pretenari de-o viață. De parcă primul joint l-ar fi rulat împreună. Mă înțelegi, mon frère? Wesh, aci în Saint Denis este pe distracție, mon frère, t’as vu? Hai, împarte cu fratele tău vodca, ca să nu ne supărăm. Și trage o dușcă zdravănă din sticlă duă care se face nevăzut.

Băiatul cel poliglot și umblat prin Ronia era considerat ghidul grupului, el având experiențe anterioare cu squatul din Saint Denis. Deci pe el îl urmam, cu toții, orbește. Într-o primă fază și fără știința noastră am dus-o în viteză pe una din fete pe peronul de vizavi ca să ia RER înapoi spre Paris, apoi ne-am făcut drum spre ieșire. Și când am ieșit…

Și când am ieșit eram în Saint Denis. Se vedea Sena la vreo 300 de m în fața noastră, precum și diverse lucrări de reamenajare. Șantier. Și plin de negrii. Peste tot. Găști. Ei și ele, până în 30 de ani cu aer și comportament de șmecherași. Buuuun. Primul drum îl facem până la Sena, pentru că băieții trebuiau să-și facă necesitățile. Apoi ne întoarcem și trecem râul, pe un pod provizoriu. De partea cealaltă… ei bine, de partea cealaltă era pustiu. O stradă lungă cu case neluminate pe o parte și Sena cu șantier pe cealaltă.

Pe aici o luăm, zise Pierre-Yves. Și noi am luat-o după el. După vreo 500 m începe să se audă muzica. Minunat. Ne apropiem. Și vedem squatul. De partea cealaltă a gârlei. Să facem cale întoarsă, deci, doar că Pierre-Yves se oprise să ceară indicații de la 2 negrii ce se încălzeau lângă un tomberon în care ardea ceva. Știu că probabil sună a scenă dintr-un film american cu gangsteri. Singura diferență e că aici era viața reală și cu dealeri „francezi”.

Ne explică băieții ce și cum, și ne întoarcem. Eu mai iute de picior eram prima. În față. Mi-am amintit că este ziua Lixandrei astăzi și am început să-mi caut telefonul prin geantă. Aparent căutam cu destul zel, pentru că un alt negru a crezut că sunt în căutarea de altceva. Și dintr-o dată trezesc cu un negru cât muntele în stânga mea care întreabă „Princesse, ça va?? Allé, ma princesse tu veux pas un peu de la coke?” Eu încercând să-mi amintesc ceva cuvinte în franceză, nu am izbutit să îi răspuns imediat așa că el a insistat. „Vas-y ma princesse. Fais moi confiance. J’ai de la bonne qualite moi, t’inquiete ma belle” Între timp, simțindu-l și pe Rafa apropiindu-se de mine, reușesc să glăsuiesc și să îi spun că e ok și că nu-mi trebuie nimic în seara aia. Dar el nu și nu. „Vas y, princesse. T‘es trop belle toi, je te jure. Allé, pour toi je te fais un bon prix. Seulement pour toi, car t‘es trop belle, putain”. I-am mulțumit la domnul traficant pentru compliment și i-am explicat că totuși nu-mi trebuie. Nu atunci, acolo. Eram bine. El a dispărut și eu m-am lipit de băiatul cu nume de înger.

Am trecut Sena în sens invers și ne-am regăsit în fata gării RER. După ce am mai întrebat în stânga și-n dreapta ni s-a spus că squatul nu e departe. În față și la dreapta. Bine. În față era un tunel atât de luminat încât ai fi avut impresia că este plină zi (explicația găsită de Rafa: ținând cont de zonă și de locuitori or fi fost atâtea violuri/jefuiri/crime în tunel încât au decis să mute toate becurile de pe Turnul Eiffel aici).

Am ieșit cu bine din tunel ca să luăm drumul altui șantier. L-am traversat și am ajuns la „strada principală”, daca-i pot spune așa. O stradă unde tot ce putea fi devalizat, fusese distrus și para-distrus. Semnul de la stația de autobuz era pe jos, toate geamurile erau sparte așa că pășeai pe cioburi șamd. Singurele semne care erau intacte erau cele către squatul nostru – Fabrique à rêves. Sau F.A.R. Iar de partea cealaltă, undeva în depărtare vedeai niște blocuri imense și fantomatice. Minunat. Dar muzica se auzea din ce în ce mai tare. Și ca o ironie tristă prima melodie pe care am deslușit-o clar și pe care am ascultat-o până am ajuns în mijlocul squatului a fost Back to black a lui Amy Winehouse.

Dar iaca, că am ajuns la squat. Într-o parcare enormă. În mijloc aveai o groapă cu nisip enormă, unde puseseră un fileu și lumea juca badminton în 6/8. La miezul nopții. Apoi cine nu voia să joace badminton se putea juca totuși în nisip. Pentru că aveai tot ce-ți trebuie la dispoziție: găletușă, lopățică, greblă, forme din plastic colorate. Asta era în mijloc.

Pe partea dreaptă și lipite de o hală enormă din prefabricate aveai mici terase. Adică câteva mese din plastic și/sau răchită și scaunele aferente, așezate în fața unor pseudo baruri-grătare. Adică puteai cumpăra una bucată sticlă de Heineken și/sau una bucată porumb copt.

Cum înaintai printre groapa de nisip și grătare ajungeai, în capăt spre dreapta, spre zona trance. O rulotă micuță și super colorată, pe acoperișul căreia erau montate 2 proiectoare și din care mixau 3 băieți. Iar în fața rulotei vreo 50 de oameni care dansau. Undeva în spatele rulotei se continua un pic parcarea și apoi era Sena.

De la rulotă spre stânga, era un o pasarelă din lemn, pe marginea căreai aveai răsaduri cu flori. Cârciumărese, floarea-soarelui, crizanteme etc etc. Pasarela urca încetișor, până ajungeai la „scena„ principală, din stânga groapei cu nisip. Scenă pe care era amenajat un super dance floor și unde erau alți 2 băieți care mixau. Doar că ei erau mai șmecheri: aveau și lasere și jocuri de lumini și bar adevărat în apropiere și mese și scaune și o altă pasarelă specială care cobora până în Sena și cu canapele de-o parte și de alta în caz că te plictiseai în drum spre apă.

Dar vorba lui Rafael, trebuie să ajungi destul de beat/drogat ca să make it work for you. Și eu nu eram niciuna din ele. Plus ideea că ar trebui să stăm acolo până la 5 jumate dimineața, când ar fi primul RER înapoi spre Paris. De taxi nici nu se putea problema, pentru că ne-ar fi luat și pielea după noi. Mersul pe jos ieșea din discuție, ținând cont cartierul și anturajul. Așa că eu mă gândeam serios să așez pe marginea groapei cu nisip și sa pun pe citit (iuhu!! Aveam cartea cu mine). Însă cuplul grupului a avut o mică ceartă pentru că fetei nu îi plăcea deloc acolo și voia să plece acasă. Music to my ears. Și eu vreau să plec acasă, pisi. Vin cu voi. Și Rafa cu mine.

Am plecat în pas alergător de la squat, la mai puțin de jumătate de oră de când ajunsesem acolo. Fuguța-fuguța înapoi la gara de la RER, sperând că încă nu l-am pierdut pe ultimul. Drumul trecea prin același tunel lung și super luminat de te dureau ochii. Undeva aproape de ieșire am dat de un grup compact de negrii și nu știu foarte bine ce s-a întâmplat pentru că eu eram prima (iar). Cert este că m-am întors pentru că am auzit-o pe franțuzoaică că țipă. Genul ăla de țipăt de groază. Plus ecoul din tunel. Încercaseră să-i fure geanta de pe umăr. Apoi pe măsură ce se îndepărtau au început să țipe ceva legat de fetele albe care vin la ei în cartier și care se îmbracă provocator și „apres elles veulent pas assumer”. Noi doo eram cu pantaloni scurți, dar mă rog.

Am ajuns la gară la RER fix când închideau și lăsau grilajele jos. Amestecul de disperare și dezamăgire, care au însoțit întrebarea mea de „și primul RER la ce oră este???” au determinat-o pe tanti de la securitatea de acolo să lase să intru în gară. Eu cu ea și câinele lup care stătea lipit de picioarele ei. Mi-a explicat frumos că avem metroul la vreo 15 min pe jos sau busurile de noapte la vreo 10 minute.  Dar că ea totuși ne sfătuiește să mergem la busurile de noapte, pentru că pe alea sigur le prindem. Busurile de noapte – alt trip și ăla, așa că am decis să mergem la metrou.

Treci iar gărla. Pe pod am dat peste 3 indivizi care se uitau lung spre apă și care erau costumați în vampiri/pirați, naiba știe. Rafa a întrebat dacă pe acolo este drumul spre metrou și fata care era cu ei ne-a explicat că da. Și iar fuguța, fuguța spre metroul care nu știam efectiv unde este. Ideea era că trebuia să ajungem până la 1h30 acolo ca să-l prindem și să nu fie cazul să facem cale întoarsă. Și fuguța fuguța sau pas alergător, pentru că franțuzoaica era pe tocuri.

Trecem de un parc, iar Rafa care era cu GPS pe telefon ne zice ca e ok ne apropiem. Încă 3 minute și iată semnul de metrou. Și cum am ajuns la capătul scărilor vedem grilajul care începe să coboare. Tăvălung în jos pe scări toți 4. Îndoaie-te de șale să intrii pe sub grilaj. 150 m sprint prin toate culoarele de la metrou până ajungi la barieră. Validează. Du-te Dică, du-te iar în jos pe scări cât de repede poți pentru că dacă ratezi metroul acolo rămâi. De ieșit nu poți să ieși. Și cum alergam noi pe scări eu mi-am pierdut un balerin pe-o treaptă. Mi-nu-nat!!! Din fericire franțuzoaica și gagica-su erau în urma mea și l-au recuperat. Am ajuns pe peron cât să vedem că mai aveam 8 minute până la ultimul metrou. Eu m-am încălțat și apoi ne-am inșirat toți 4 pe o strapontină, așteptând.

Până să vină metroul nostru, a trecut unul în sens invers, iar Rafa l-a remarcat pe un arab care fixa cu privirea. Și care după ce-a stat el să se gândească și-a dat seama că ar vrea să se dea jos. Dar era prea târziu și ușile se închiseseră și metroul lui pleca în sens opus nouă. Dar asta nu l-a împiedicat să se lipească de geam și să facă tot felul de gesturi. Până și băiatul de nume de înger a rămas puțin contrariat.

Ne-am urcat în linia 13 la Saint Denis – Stade de France și a străbătut Parisul de la Nord la Sud, până la Pernety. 50 de minute mai târziu eram la mine în cameră.

O seară pe care pot să o includ în categoria de „să nu mori prost, dar totuși să nu mori”.

Iar Rafa cred că mi-a trimis vreo 5 mesaje de cerut iertare, plus un discurs lung pe fb plus alt monolog din metrou. E ok. N-a fost atât de rău. Nu?

Dicționar:

squat = casă/zonă/un ceva nelocuit/abandonat de proprietar și ocupat ilegal pentru locuit și/sau petrecut

Saint Denis = suburbie din nordul Parisului. Un fel de Sălăjean + Pantelimon + Rahova + orice alt cartier rău famat mai cunoști tu, toate la un loc. Iar ca să citez pe wiki „Saint-Denis is infamous in France for its crime rate. It has 150.71 criminal incidents per 1000 inhabitants, far higher than national average (83 per 1000) and even higher than the crime rate of the Seine-Saint-Denis department (95.67 per 1000). Police efficiency has been reported as very low with only 19.82% of crimes solved by the police” Sau even better „Elle tient aussi le triste record du plus haut taux de violence en France et en Europe (31,27% alors que la moyenne nationale est de 6 ) avec notamment 1899 vols violents et 1031 agressions par ans en 2010 (ce qui équivaut à une moyenne de 6 larcins et 3 agressions par jours )”

P.S.: Scuze pentru postul enorm de lung. Chiar dacă eu l-am scris dintr-o suflare. De îndată ce am terminat de vorbit cu Ionuț.

Iulie 2, 2011

Despre uluială

Posted in french, reflechir la 4:41 pm de anagreudeexplicat

Stăteam de vorba cu un francez. În vremuri de mult apuse, în Orlinz city. În Castan fiind.

Francezu‘: Care e treaba cu mirosu’?

Ana: … pardon? Treaba cu mirosu’? Ce miros?

Francezu‘: Da, da. Votre trip cu mirosu’. Să miroasă frumos.

Ana, luând drumul unei uluirii crescânde. Genul de uimire şi neînţelegere care te fac să-ţi întizi gâtul, aplecându-ţi capul într-o parte şi încruntând din sprâncene, încercând să înţelegi: Ce? Cine să miroasă frumos? Sau cum? Te referi la parfum? … What?

Francezu‘: Voi româncele aveţi o obsesie să miroasă frumos

Ana: …huh? O obsesie să miroasă frumos? Adică? Foloseşte-ţi cuvintele, pentru că tot nu mă prind.

Francezu‘: Toate aveţi în cameră des produits să miroasă frumos.

Ana: … aşaaaaaaaa şi?!?!?!?…

Francezu‘: Nu ştiu câte lumânări aromate, parfumate. Şi odorizant de cameră. În cameră, în baie. Şi 2-3 parfumuri. Şi detergent de nu-ştiu-de-care. Şi balsam de rufe care miroase a levănţică!!!! Care e problema voastră cu mirosu’?!?!

Ana: … whaaaa’?!?! I still don’t get it… Şi dacă le avem pe toate astea, ce? Nu văd unde e problema… Sau mă rog, subiectul de dezbatere…

Francezu‘: Da’ şi ţie de ce-ţi trebuie 2 parfumuri?

Ana: … tu vorbeşti serios?! I am at a loss. Ce nu înţelegi? Cu româncele şi mirositul frumos?

Francezu‘: De ce sunteţi aşa disperate să miroasă frumos?

Ana: Nu cred că suntem disperate să miroasă frumos. Dar de ce să nu miroasă frumos? Nu ştiu ce vrei să-ţi răspund… Până acum nu mi-am pus niciodată problema despre… mirositul frumos. Şi tot nu văd de ce te-ar deranja faptul că am avea „o obsesie” să miroasă frumos. De când a devenit mirositul frumos o problemă… sau un subiect de dezbatere

Francezu‘: Mais quand meme…. je trouve que c’est abuse…

Ana: Eu renunţ. Te aud vorbind, îţi ascult cuvintele, le cunosc sensul în ro, dar tot nu te înţeleg…

Francezu‘: Voi româncele sunteţi ciudate!

Pagina următoare