Iulie 13, 2012

Ana si Ingerul

Posted in ana, inger, Paris la 12:39 am de anagreudeexplicat

„I’m back in black, I hit the sack. It’s been too long I’m glad to be back” vorba AC/DC.

Acum că vălul negru mi s-a ridicat de pe ochi și pot să scriu din nou. Eu tot suspectez că a fost vorba de un mârșav blestem de-al de lui Dorel sau He Who Must Not Be Named (sau a gagică-sii de atunci cu care mi-a mâncat sufletul inutil) sau Grigore sau oricare alt personaj care nu a putut să îndure bărbătește faima cu care eu în mărinimia mea sinceră și dezinteresată îl blagosloveam, amiiiiiiiiiiiiiiiiin!!!!

A trecut atâta timp de când nu am mai scris că nici wordpressul nu mai știu să-l folosesc. Dar revenind la povestioara din această seară… Băiatul cu nume de înger. Am mai pomenit despre el anul trecut. Desigur, între timp treburili au evoluat vertiginos și dramatic în toate sensurile și direcțiile, spre dezamăgirea publicului spectactor/cititor care nu a putut urmări în timp real. Însă pentru a compensa dispariția din peisaj, am să înșir azi câteva din trăirile intense de care am avut parte alături de cetățean.

Recapitulare: băiatul cu nume de înger sau mai pe scurt Îngerul (nume de cod căpătat de la Irina, care aflând cum îl cheamă, a exclamat pe „mesăngiăr”: „ce nume de înger are și băiatul ăsta!” – N-am să repet cum îl cheamă. În condițiile astea sunt 2 posibilități: fie îi iei la rând pe toți îngerii din Biblie și îți alegi un nume și presupui că așa îl cheamă, fie cauți temerar prin posturile din 2011 când apare prima dată). Înalt, frumos, blond și cu ochi albaștri. Geek de profesie – inginer/electrician, din soiul celor care sunt incredibil de fericiți când trec pe lângă un transformator electric și îl aud cum duduie (hei, fiecare cu damblaua lui. Eu mă entuziasmez când trec peste gurile de aerisire de la metrou pentru că îmi flutură pletele de jos în sus și simt all Superman meets Marilyn Monroe. Așa că who am I to judge?) În timpul zilei se joacă cu centrale electrice (el spre deosebire de mine are cu adevărat o meserie), iar în timpul liber joacă tenis (bine, spre foarte bine, cum ar zice toți care au jucat cu el. Nu cunosc, nu pronunț. Inocent until proven guilty)

Pe lângă toate astea, el în sine este un fenomen. Și nu spun asta la modul romantico-love strucked puppy, ci pentru că efectiv este un fenomen. De cele mai multe ori ai impresia că trăiește pe Marte și, că ocazional, se întâmplă să poți trasa o tangentă între orbita lui și cea a pământului.

Spre exemplu: Solidays. Festival de 3 zile pe hipodrom la Longchamp (noi și căluții lipițani). Am mers acolo în grup: Ana, Îngerul, Benoit, Quentin, JuJu și alți prieteni de-ai Îngerului și de-ai lui Quentin. Ana, singura prezență feminină, un pic cam ca de obicei. Toate cele ce urmează s-au petrecut în seara de sâmbătă a festivalului.

Așadar și prin urmare, eram noi fericiți că văzusem verzi și uscate (în special Shaka Ponk) și ne îndreptam domoale către cealaltă extremitate a hipodromului. Aveam o oră de așteptat până la Kavinsky, iar orologiu arăta trecut de 1h30 de dimineață. Ne-am zis să profităm de pauza de muzichie și să luăm cu asalt toaletele publice, grătarele și cortul Heineken (în ordinea descrescătoare a urgenței).

(Totul era stabilit încă de la începutul serii. Orice s-ar întâmpla, dacă cumva ne pierdem, ne reunim sub „pomul” din fier și lumină din fața intrarii. Iar la concerte ne așezăm mereu lângă sunetiști, în partea stângă)

Zis și făcut, prima oprire buda. Am intrat în ordinea numerelor de pe tricou, doar că am ieșit mai puțini la numărătoare. Evident, Îngerul lipsea. Am stat și am așteptat 5, 10, 15, 20, 25 – juma de oră, doar-doar o apărea creștinul. Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, nici urmă de el. Din loc nu ne-am clintit încă de dinainte să mergem la budă, deci nu ar fi avut cum să ne rateze. Nici incredibil de alcoolizați nu eram niciunii dintre noi, încât să treacă efectiv pe lângă noi.

Dar nu-e și cu asta basta. Iaca l-am pierdut pe blond. La Solidays, pe hipodrom. Instinctul natural și firesc: să ne uităm după el. Pe hipodrom la Longchamp noaptea la 2 printre restul de 160 000 de indivizi veniți cu aceleași gânduri ca și noi. Vezi să nu dai de el!! Ne-am zis că știe pactul cu „copacul” luminos de la intrare și că o să ne reunim acolo, așa că am mers să mâncăm (iar eu adorabila de mine, mi-am zis să îi iau o bucată de pizza să îmbuce și el ceva). Se face de ora 3, nici urmă de blond. Ok, râdem glumim, te căutăm, dar noi mergem să vedem Kavinsky.

(Desigur, între timp toți am încercat să-l sunăm, dar degeaba. iPhonul meu nu se conecta, iar lui Benoit îi intra direct căsuța vocală. Așa că l-am asaltat toți cu mesaje de localizare cu coordonate precise: de la cortul Heineken vino drept în față până la tipul mort de beat care doarme pe jos, acolo faci stânga. Noi suntem 3 rânduri mai în față, într-un unghi de 45 de grade cu scena)

Și ne-am așezat cuminți la Kavinsky. De-za-mă-gi-tor!!!! pân la Dumnezeu și-o cracă mai sus. Momentul de glorie a fost un remix după RATM, pe care eu și Benoit (suflete rebele) am sâmțât nevoia să ne manifestăm. Eu am profitat de ocazie ca să scap de felia de pizza (spre fericirea stomacului lui Benoit), pe care o tot plimbam de colo-colo, de juma de oră, ca pe o ofrandă. În cele din urmă ne-am convins că pe Înger l-am pierdut definitiv și că degeaba am așteptat orele 3 pentru Kavinsky, în afară de melodia din Drive nu știe de niciunele.

Resemnați ne-am mutat la cealaltă scenă, unde era un concert dub step, și unde am rămas până la sfarșit când au venit să ne trimită acasă. 5 am, o oră bună de mers acasă, tot fără blond, de la care nimeni nu mai avusese vreo veste dinaintea intratului la budă. Între timp aifonul meu murise, așa că agățam de Benoit ca de Dumnezeu.

Am pornit-o agale la somn, care mai de care încercând să mai sune sau să mai trimită un ultim mesaj blondului. În fața blocului, înainte să intrăm, Benoit se uită la mine, iar eu rostesc gândul din spatele privirii „Auzi, și dacă totuși nu e acasă? Ce facem?” Am zis să intrăm întâi în casă și vedem pe urmă. Spre marea mea relaxare, blondul dormea dus la el în cameră. A 2 a zi ne-a explicat cum a ieșit el de la budă și noi toți plecaserăm și că a încercat să sune dar nu a răspuns nimeni așa că a stat la Kavinsky după care s-a dus acasă. Scandalizați de lipsa de reacție la cele 50 de apeluri nepreluate, 100 de mesaje scrise și restul vocale la care nu răspunsese, l-am întrebat de ce nu ne-a zis că a plecat. Senin ne arată mobilul din 1800 toamna de care dispune, spunând că el nu a primit nimic. După ce l-a repornit l-au lovit toate precum acceleratul.

Dar asta a fost Solidays. Fost-am împreună la Metallica, concert aniversar: 20 de ani de la lansarea The Black Album. Ana s-a agitat și a cumparat bilete. Ana s-a agitat si nu a gasit decat 2 oameni dispusi sa mearga: Nida si Maria. Cel de-al 4lea bilet în plus i l-am propus Îngerului, însă cu multă îndoială. A acceptat. Am mai întrebat încă odată dacă e sigur că vrea să meargă și dacă știe despre ce e vorba. A zis că da. Ok.

Ziua Z. Am ajuns pe Stade de France. Împreună cu fetele fremătam de nerăbdare să înceapă concertul. Îngerul calm, pe scaun lângă mine. Culmea este că fix înainte de începerea concertului, i-am tinut un discurs demn de Luceafar, despre cum am mai văzut deja Metallica de 2 ori la București și că mda e fain, așa în mare OMG!!!!!!!!!!! Ecstasy of gold!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! și-am țâșnit în picioare de pe scaun de parcă aș fi fost electrocutată. Observând entuziasmul din stânga și din dreapta mea: mi-am dat drumul… și am cam uitat de Înger. Mi-am reamintit de el când l-am observat cu coada ochiului, printre plete, uitându-se la mine, în loc să se uite la concert. Și făcuse niște ochi maaaaaaari-mari-mari de tot. Și cum ochii lui sunt albaltri păreau și mai holbați. Păi ce să-ți fac, pisi?! Ai vrut să vii la Satana cu mine, asta este. Stai și uită-te cum, împreună cu Nida, ne lăsăm în urmă un sfert din podoapa capilară și restul voce.

Într-o pauză de „rocăreală” l-am rugat să-mi zică 3 melodii de la Metallica. Liniste. Când au început să cânte Nothing else matters iar l-am întrebat „cum îi zice la melodie”. Abia după ce au început cuvintele a recunoscut.

După concert eu eram undeva în al 9-lea cer, fără voce și cu șalele blocate de frig. L-am intrebat daca i-a placut si de ce a venit daca nu cunoaste Metallica. A urmat un discurs despre cum poate să îți placă Metallica și fără să cunoști numele de la melodii. Siiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiigur, și marmota învelea ciocolata în staniol…

Însă cel mai bine se pricepe să vorbească cu mine. Într-o seară, eram cu toții veseli și alcoolizați în Bar 3 – o bodegă prin Saint Germain. La un moment dat, reușesc să-mi croiesc drum prin labirintul de încăperi semi-ovale și îi regăsesc pe toți, golind pahare într-o veselie. Ca prin ceață, îl recunosc și îndrept înspre el, așezat pe o canapea. El stă și se uită așa la mine și, cu unul din cele mai frumoase zâmbete pe care le are, îmi spune: „Boobs”.

Cu altă ocazie, într-o rară pornire de afecțiune îi spun „pisi”. Îi explic ce și cum vine treaba în română și că în general e de bine să ți se spună „pisi”. Altă zi, altă ocazie, același „pisi” care se rostogolește involuntar din gura mea. Urmează 10 secunde de tăcere, după care îmi răspunde cu „truc” (chestie). Eu, precum papagalul, repet „truc????!” El, într-o pornire lexicală se apucă să îmi explice și să-mi dea sinonime. Îl lămuresc că nu definiția cuvântului contrariază ci faptul că strigă „chestie”… Oricum, povestea o știe toată lumea. Cu toții au râs și s-au minunat și și-au râs de el și de neputința de a se exprima când vine vorba de mine. Iar acum ori de câte ori e vorba de vreo „chestie”, privesc toți cu subînțeles.

Astea ar fi doar 1% din pățaniile Anei cu Îngerul.

P.S.: ținând cont de perioada lungă de absentare o serie de personaje au dispărut și altele noi și-au croit loc pe scenă. Mă gândesc că o mică recapitulare ar fi binevenită??