Decembrie 13, 2011

De ce, Ana? (1)

Posted in ana, Cămin, french, Hai-hui, Out, Paris la 8:11 am de anagreudeexplicat

Ca să fim înțeleși încă de la început, e vorba de o poveste foarte lungă. Așa că dacă tot ai apucat-o pe drumul ăsta, asigură-te că ai jumătate de oră la dispoziție. Că ești instalat confortabil și că ai și ceva bun la îndemână. Totul începe joi după-masă și se sfârșește cândva duminică după miezul nopții. Sunt multe de trecut în revistă: 3 orașe și jumătate, 287 km cu trenul în jurul Parisului străbătuți în 14 ore, 1 concurs internațional, 2 prieteni dragi veniți de departe and all of the rest.

Joi m-am trezit la 18h30. Ca o floare de primăvară. Programul meu nu mai are de multă vreme niciun Dumnezeu, iar eu m-am resemnat să-l scot la lumină. Partea bună în „trezitul de dimineață” la 18h30 este că în jumătate de oră, lumea începe să vină de la serviciu, deci nu am vreme să plictisesc. Hotărâsem cu băieții să mâncăm devreme în seara aia, pentru că ne aștepta Camille la 8 în nu-știu-ce-bar. Zis și făcut, la 19h15 eram gios la resto. Lyhonnele ne-a anunțat că poate ni se alătură mai târziu, după ce își vizionează piesa. Și uite așa au mai rămas doar 3: Ana, Băiatul cu nume de înger și Quentin.

Purcedem la drum cu burțile pline, imediat după masă. Cu 3 m înainte să intrăm la metrou eu îmi dau seama că mi-am uitat abonamentul, iar Quentin portofelul. Să facem cale-ntoarsă, zic. Eu profit de ocazie și și schimb repede, spre disperarea băieților, care-și vedeau berile la preț redus puse sub semnul întrebării.

Ajungem la Glacière și-l urmăm pe Quentin, singurul care cunoștea detaliile geografice ale întâlnirii. Desigur o luasem în direcția opusă, ne întoarcem și găsim într-un final strada cu pricina. O stradă foaaarte, foaarte lungă la capătul căruia, pe colț pe stânga era vestitul bar. Era 20h50. Nu întârziasem atât de mult, dacă e să ținem cont de context. Dar nu era vreme de pierdut, mai erau 10 minute din happy hour și noi eram însetați. Să curgă cu bere pentru băieți și un Mojito pentru Ana. Cel mai prost Mojito pe care l-am băut în viața mea de băutoare de Mojito. Așa că dacă vreodată ajungi pe strada aia foarte lungă și intrii în barul de pe colț pe stânga mai bine ia-ți un Heineken, mergi la sigur.

În jur de 22h30 ni s-a alăturat și Lyhonnelle și uite cum ne-am mai lungit la încă un pahar. Cu toate astea, am fost cuminți și am plecat acasă înainte de miezul nopții. Între timp mie mi se făcuse poftă de un shake ciucalată și anunțasem sus și tare că eu vin pe la Alésia și mă opresc la Mc. (N.r.: La McDonald`s în Franța nu există shake de ciocolată. Nu există niciun fel de shake, defapt. Însă recent au lansat frappé de ciucalată. Close enough, right? Și mie-mi era poftă). Așa că ne-am dat jos la Denfert și am luat o mică gustare înainte de somn. Ca să compensăm, am luat-o pe jos până acasă, pe unul ce s-a dovedit un drum destul de ocolitor, deși simpatic: Rue Daguerre, cvasi-pietonală și cu dale și tot felul de magazine cu vitrine simpatice și oameni alcoolizați ieșiți de la after-work-uri care se minunau de cvartetul rătăcitor prin ploaia măruntă. Unii erau atât de marcați, încât strigau după noi „halal timp v-ați ales să ieșiți la plimbare”

Ajunși la cămin, cei 3 crai de la răsărit au dat stingerea, cum era și firesc din postura lor de „jeunes cadres dynamiques”. Adică, ei au un program normal. Ei se treziseră la 8 în dimineața aia (cam pe când culcam eu). Ei fuseseră la serviciu și avuseseră activitate intelectuală consumatoare de energie. Ei erau obosiți așa că ei mergeau la culcare. But enough about them. De ce nu poți să dormi și tu ca oamenii normali? De ce, Ana, de ce?! Eu!!! Eu m-am dus la mine și mi-am luat bilet de mers aca de Crăciun. Eu am mai pierdut vremea pe diverse site-uri și pe feisbuc. Eu am mai citit o documentație despre PD. Eu m-am uitat la The Incredibles și tot eu am avut timp să cuget la nemurirea sufletului, permanența memoriei, cum îmi petrec ziua de vineri ș.a.m.d

Am hotărât să fac noapte albă și să nu culc (din nou) la 8 și să trag de mine (din nou) până la noapte (din nou) ca să încerc să reintru pe un făgaș normal (iar din nou). Și uite cum începe ziua de vineri. Cu un mic-dejun și planuri de a lua Parisul cu asalt (erau diverse aspecte administrative care trebuiau rezolvate).

Din nefericire entuziasmul meu și pornirea mea euforică nu se reflectau și în exterior. La 8 de dimineață era încă semi-întuneric, frig și ploua ceva mai intens decât la 12 noaptea. Cu toate astea am ieșit până la boulageria din colț să-mi iau un croissant et un chausson aux pommes. Dacă tot ne apucăm de un lucru măcar să îl facem bine. M-am întors la cămin cu bunătățurile încă aburinde și m-am așezat la resto să-mi savurez micul-dejun. Am profitat de ocazie și am aflat ce s-a mai petrecut prin lume în timp ce eu dormeam. gândesc că știi povestea cu rușii care s-au supărat și au ieșit în stradă și care-l arată cu degetul pe Putin?

Cu măruntaiele încălzite cu cacao cu lapte și o perspectiva unei zile foarte productive, ies iar în ploaie. Planul meu era să ajung la Assurances-Maladie să depun actele pentru obținerea unui numéro de sécurite sociale. Luasem în geantă cu mine toate actele: buletin, certificat… adeverința de angajare pe care trebuie să o printezi, Ana. Lux. Ceasul era 8h30 și aproape ajunsesem de metrou la Alésia, noroc că fix în față are magazin un moșuleț arab tare dezagreabil și pot să printez la el. Era închis. Deschidea abia la 10.

Îi trimit mesaj Îngerului să-l întreb unde anume a mers el să printeze (îmi explicase deja de 2 ori, dar de fiecare dată nu fusesem atentă și nu știam decât vag o direcție înspre o stradă fix în partea cealaltă de camin față de cum plecasem eu). Știind că trebuie să ajung spre Pernety reîntorc, prin ploaie, bombănind pe moșulețul dezagreabil. 10 minute mai târziu uitam lung la 2 străzi, neștiind pe care să o aleg. Vezi, Ana?! De ce nu poți să fii și tu atentă când vorbește băiatul cu tine?! Care băiat de ce nu răspunde la sms, la ora asta ar fi trebuit să fie deja în RER în drum spre serviciu… Până la urmă am ales o stradă, încrucișând degetele și sperând să fie cea bună. A fost, dar era închis la varianta lor de Țuchi și deschidea abia la 10.

Îmi zic să nu disper. Mai știam eu încă un arab, pe o altă străduță pe lângă cămin. Încercarea moarte n-are, nu-i așa. Oricum nu aveam altceva mai bun de făcut și-mi era teamă că dacă ajung acasă adorm. Ajung și la arabul cu nr. 2, dar și acolo era închis și tot la 10 deschidea. Paștele mamii lor că nu poți să scoți la imprimantă o amărâtă de foaie. Oricum aveam picioarele ude până aproape de genunchi și mi-am zis că e un bun moment să îndrept spre cămin și sa aștept să se facă 10. Pe drum am vrut să opresc la Franprix să-mi iau un suc de portocale, dar nu era încă 9 și nu deschiseseră. Iar m-am pus pe înjurat.

Odată ajunsă la cămin, nici nu intru bine în hol că-l văd ieșind de la resto pe Quentin. Avea în mână o jumătate de sendivș de la micul dejun, o dungă de pernă pe obrazul stâng și o privire tare nelămurită văzându-.

Quentin: Ana?! Ce faci?! De unde vii?? Ai fost în oraș toată noaptea? Iar n-ai dormit? Tot pe la place de Clichy umblii?

I-am explicat povestea cu xeroxul/imprimanta, ploaia, CNP-ul de Franța and all that. Toate astea stând în ușa căminului. Eu lamentam sus și tare despre „cât de stupide sunt orarele francezilor”, iar Quentin profita ca să termine de mâncat. Amândoi am fost întrerupți de un bubuit de ușă trântită. Ne întoarcem și-l vedem pe Înger care iese val-vârtej de pe casa scărilor și care în graba lui dăduse cu ușa de pereți. E în semi-alergat și trece pe lângă noi. Îl salută pe Quentin și dă să se pună ca lumea pe alergat, după care se întoarce:

Îngerul, apropiindu-se: Ana?!?!?! Ce faci? Iar n-ai dormit?

Ana: Iar întârzii?! O să te dea afară în ritmul ăsta :))

Îngerul, apucându- de umeri cu ambele mâini și poziționându- cu fața spre stradă și privindu- fix în ochi, începe să vorbească clar și răspicat: Deci, îți mai explic odată. Uite, o iei pe strada asta fix în față, apoi la prima intersecție o iei spre dreapta și…

Ana: E ok, l-am găsit. E închis. Mersi

Îmi dă drumul și îi citesc în ochi o mare ușurare. Îmi spune că e super târziu și că e în căcat. Quentin începuse deja să se îndepărteze cu pas domol. Pe mine bufnește râsul și le zic să se grăbească că nu mai erau decat 3 velib-uri în stația de lângă cămin. Au tâșnit ca din pușcă amândoi.

Eu am așteptat să se facă 10 ca să-mi reiau activitățile. A fost o oră foarte lungă. Mai ales pentru că am dat drumul la radio românesc. Am început cu Magic FM… Voiam ceva liniștit și ușor, dar am nimerit peste colinde. La primult am zis hai, ok, înțeleg – e decembrie and all. La al 2 lea am cam încruntat sprâncenele, însă la al4lea m-am oripilat de-a dreptul și am închis. Era prea mult pentru mine. Și așa nu prea „cuprinde” pe mine „spiritul Crăciunului”, dar să expun de bună voie și nesilită de nimeni la colinde încă de pe 9 decembrie e deja prea mult. Am trecut pe Radio 21, pentru că trebuia să trezesc la viață, însă partea proastă este că dau și reclamele. Și așa am aflat că Dragoș Bucur urmează să o surprindă pe Dana Nălbaru cu un „cadou deosebit de la benzinăriile MOL”… Și am rămas fără cuvinte. Așa-mi trebuie dacă vreau să experimentez. De ce, Ana? De ce nu ai rămas tu la City FM? Satana nu te oripilează niciodată. Din fericire era deja 10 și am plecat iar în expediție.

Tot din fericire se oprise și ploaia, iar moșulețul cel dezagreabil își deschisese maghernița. La Assurance Maladie totul a decurs ca pe roate. Pe urmă am mers în oraș, la cumpărături și uite cum am mai ucis încă 3 ore. În jur de 14h eram acasă și parcă intrasem pe fast forward și timpul pe slow motion: am mâncat, am spălat (haine, cameră, așternuturi și orice altceva mai putea fi spălat), mi-am aranjat actele și am reorganizat camera. Și nu era decât 17h. M-am dus la sport doo ore ca să îi regăsesc mai târziu la cină pe băieți.

Ei erau în continuare la fel de contrariați și de nelămuriți despre „cum nu poți măi să dormi nopțile?! Oricum nu mai contează acum, la 21h30 ne vedem la Alésia să mergem în oraș să bem ceva. Vii cu noi, da?” Da. Aveam timp o oră să pregătesc.

Și uite cum pentru prima oară după multă vreme am ajuns la timp la o întâlnire. Că întâlnirea a fost organizată de Quentin și că ne-am învârtit ca proștii cu metroul timp de 20 de minute între 3 stații pe linia lui 4, ca să ne întâlnim cu un amic de-al lui, asta e cu totul și cu totul altă treabă.

Ajungem în cele din urmă și pe Rue Mouffetard. Era devreme. Nici măcar 22h30, și eu depășeam pragul de 24h de ore nedormite. Tot după Quentin mergeam, pentru că „știe el un bar. Le Bateau Ivre îi zice”. Normal că prima oară am luat-o în direcția greșită. Ne întoarce, ne sucim și găsim în cele din urmă și „barca” doar că era plină. Ce să facem, ce să facem? Acum dacă tot am bătut drumul până aici să ne așezăm totuși undeva și să ne alcoolizăm.

Ana, nu cauți tu pe aifon un bar?” Îl caut pisi, dar pe care? Am propus le Violon Dingue, veche cunoștință de-a mea și-a Îngerului, aflat în apropiere și unde fac niște super cocktailuri pas cher. S-a aprobat. Fiind înainte de 23h era doar pe jumătate plin așa că am găsit și o masă pentru minim 4. Am mers la bar să comandăm și l-am rugat pe Înger să ceară și pentru mine. O decizie inspirată, pentru că replica lui de „o Leffe și un Orgasm pentru ea, te rog” a smuls zâmbete în stânga și-n dreapta (N.R: Orgasm = cocktail pe bază de vodcă, Baileys, Kahlua și creme fraiche liquide. Te lingi pe buze și nimic mai mult).

Quentin se întâlnise cu un prieten, care la rândul lui a venit cu gagică-sa și cu încă 2 cunoscuți. Lume multă veselie, așa că masa era mereu plină și socializarea era în toi. După al 2 lea Orgasm, înainte de miezul nopții eu am zis că mai bine mă opresc, nu de alta dar 30 de ore fără somn nu sunt de ici de colo. Dacă mai adaugi și alcool, ieși prost din poveste. Spre sfârșit ni s-a alăturat și Camille și am luat-o ușurel spre casă. O bună bucată pe jos, până aproape de Place d`Italie.

Când am ajuns la cămin pe mine m-a apucat depresia pentru că lui Lyhonnelle îi venise gagica, ceea ce însemna că nu am să apuc să dorm prea mult pentru că ei urmau să se iubească pasional (absolut normal) toată noaptea ceea ce însemna că ea iar urma să își zbiere (nu la fel de normal) toți plămânii (multiplu de 5) cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Data trecută când a venit la el, i-am auzit pe 3 etaje: tot etajul 5 unde locuiește Lyhonnelle, eu de la 6 (și sunt în diagonală 2 camere) și încă câțiva pe la 4. Oricum pot spune dincolo de orice îndoială că dacă se apucă să strige o pot recunoaște dintr-o mie. În cele din urmă mi-am pus căștile și am izbutit să adorm, undeva aproape de 3, doar ca să trezesc 5 ore mai târziu.

Va urma

P.S.: Știu. Este mult „name-dropping”… Camille, Lyhonnelle, Quentin and all the rest. Promit să revin cu lămuriri

August 31, 2011

August

Posted in internship, Out, Paris, reflechir tagged la 12:43 am de anagreudeexplicat

Sau cea de-a 8 a fiică a anului, iar dintre toate cele 12 surate, cea mai liniștită. În august toată lumea pleacă, își ia o pauză, fuge, se ascunde, se duce încotro vede cu ochii, abandonează și spre sfârșit își ține respirația pentru că vine septembrie. Iar septembrie… este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, masculul Alfa al oricărei haite, fulgerul din pumnul strâns al lui Zeus, săgeata din arcul lui Artemis, amenințarea subînțeleasă din mână dreaptă a Atenei alături de multe alte elemente cheie din diverse statui împrăștiate prin Luvru.

Revenind la august. Ziceam să toată lumea pleacă. Păi, la mine biroul s-a golit. 3/4 dintre colegi au plecat în vacanță, pe unde au văzut cu ochii.

Prin FranțaBiarritz, Bordeaux, Perpignan, Cannes, Monaco și alte orașe urâte, îmbâcsite și deloc atrăgătoare din sudul întunecat al celor două coaste de care țara fonfăniților dispune – una la Atlantic și alta la Mediterană. Oricum e urât acolo și plictisitor și frig și mai ales urât. În special vara. Nu există niciun motiv întemeiat ca să îți dorești să ajungi acolo. Exclus.

Înapoi în RomânicaManu a primit bilet de voie și și-a luat zborul spre Cluuuuuj, Mediaș, Rebra, Reșița, Zalău, Târgu Mureș, Sebeș, Sibiu și alte orașe de prin Transilvania. Parcă ar fi plecat într-un fel de turneu de tămăduire. Cu toate acestea, 2 săptămâni mai târziu a sositără înapoi la Paname cu amandină și covrigi, special pentru subsemnata.

AngliaEu. Desigur. Într-un final. Ce-a de 4 a încercare. Și cât pe ce să o ratez și pe asta pentru că s-au gândit unii să arunce cu piatra-n geam. Daaar, după principiul „Zoe fii bărbată”, înainte cu tupeu pe sub apă eu m-am dus.

Algeria, Belgia etc etc.

Teorema este reciprocă – Andreea a venit să vadă schela din mijlocul orașului. Am profitat de ocazie și l-am inclus în ofertă și pe corsicanul cel frumos și uite cum am obținut un fel de Omo/Dero 2 în 1. (Nu. Nu Ariel. Ariel cere exigența și noi/eu sunt precum o pictură veche – de la depărtare e perfectă, însă cu cât te apropii mai mult… Dacă exigenței nu îi facem față, în schimb la capitolul fidelitate suntem în prima bancă de la geam. Fetele este de la Unilever. Deci Unilever all the way and no way Jose, Ariel)

Cum ziceam, și eu mi-am luat tălpășița pe sub apă, peste gârlă, și am luat o pauză de la prima bancă, de la stagiu, de la SAS și mi-am pus creierul pe „stand by”.  Am să gândesc la cele 168 de modele pt scorul financiar (la momentul plecării, între timp am ajuns la 198) și cele 57 pentru modelul general (mai apoi, 78) când întorc. În tren eventual, dacă nu adorm între timp.

Partea cu fugitul este puțin mai complexă. Poate fi privită fie în sensul propriu al cuvântului – eu cu Manu fugim sau mai bine zis țopăim pe bandă cu zecile de minute. Însă nu asta te interesează, nu pentru asta „” citești tu acum. La figurat și eu fug de aceleași lucruri de care fugi tu, +/- 5% marja de risc. Așa că derulează lista, în minte și o să ne întâlnim, probabil, pe la jumătate.

Desigur, mai este un al 3lea tip de fugit, care se întrepătrunde cu un anumit tip de ascuns, de parcă ar fi 2 piese de puzzle. Fugitul și ascunsul de foc. Acum fix o săptămână, a fost un incendiu la prima bancă. Fix la turnul de control din sticlă și de la Esplanade de la Défense, unde se desfășoară stagiul Anei. Și fix la etajul 7. Cum ar veni, mi-a luat foc capul, eu având birou la 6. Se temeau ei galii să  nu le pice ceru-n cap, afirmație la care eu aș veni cu următoarea completare. Să nu îți cadă cerul/tavanul în cap pentru că arde. Pe scurt, am agiuns dimineață la stagiu, m-am strecurat printre diverși indivizi care se învârteau alertați și am luat liftu până la 6. Am ieșit din lift, am făcut stângă, întrebându- ce dracu pute în halul ăla?! Am deschis ușa, de la aripa B și iaca… prăpăd. Pe jos, praf alb, spumă, apă, bucăți de tavan fals și de fier. Ce dracu? Agiung în bucata noastră de open space, doar ca să văd cum curge apă din tavan. Acolo unde era tavan.

Apoi se apropie pufoșenia (responsabilul meu de stagiu, pe numele lui de cod) de mine și-mi spune „Anna (cu 2 de n, pentru că e pe franceză), să nu te sperii. Nu e decât un mic incendiu. A trecut, l-au stins e totul în regulă, ne-au inundat puțin și pe noi, dar nu-ți face probleme. Verifică totuși, dacă nu ți s-a udat calculatorul. Sinon, ça va?”

Nu, nu-mi udaseră calculatorul, ca prin minune. 2 zile am avut o gaură deasupra capului și puteam comunica în direct și în exclusivitate cu etajul 7. Din fericire, între timp gaura a fost acoperită în totalitate, cu plăci noi și curate de tavan fals. Pe cele arse, ude și înnegrite le-au aruncat. Cu timpul m-am obișnuit și cu mirosul. Cât despre etajul 7, încă lucrează să-l scoată la lumină, pentru că toată aripa B a ars și nu a mai rămas nimic acolo. Totul s-a făcut scrum. Dam.

În spiritul acestei întâmplări, care vine în urma atacului de la Oslo, (pe care l-am ratat cu 2 zile), a revoltelor de la Londra pe care le-am prins fix la sfârșit, îmi spun că, dacă reușesc să trec de ziua mea, semne bune anul are.

Abandonul. Da, cam pompos. Abandon prin neprezentare. Câștigi meciul la masa verde. 3-0. Deși aici nu prea sunt convinsă că iese cineva câștigător. La Londra fiind, încercând să scap de un indian care se lipise de mine ca marca de scrisoare, am inițiat un schimb de mesaje cu Grég. Old loves, they die hard, old lies, they die harder. Plus că multă vreme juca în rolul principal de Făt-Frumos pe calul alb și de fiecare dată când apărea câte un dubios care încerca să se bage în seamă cu mine, era de ajuns să uit înspre el și să-i spun „ajută-” (în română) și el apărea hop-țop, își trecea mâna peste umerii mei, zâmbea și individul dispărea. Am aplicat strategia și peste mări și țări și mereu a dat rezultate. Simpla pomenire a numelui lui și așa numiți „pretendenți” fugeau mâncând pământul. Așa că mi-am zis că o să meargă și de data asta, ei bine nu. Undeva, cândva, într-un fel amândoi am abandonat ceva, pe cineva. Acum nu mai e nimic de zis.

Dar ca să prezint totul sub formă de sandwich – una bună, una rea, încă una bună. Deci încă una bună, înainte de marele final. De vreo 2 luni așa, Parisul a fost luat cu asalt de nebunia Post it-urilor. Totul a pornit de la geekșii primei bănci, adicătelea departamentul de IT de la BNP Paribas. Și cum ei se plictiseau nevoie mare într-o zi, s-au apucat să facă diverse forme, figurine din post it-uri pe care le lipeau pe geam. Și uite cum, peste noapte, geekșii din clădirea de peste drum le-au răspuns. Și tot așa. Au început să țină scorul – desigur prima bancă a caștigat, ca întotdeauna. Și acum că trendul a fost lansat, toate clădirile de sticlă ale corporațiilor au fost umplute cu desene colorate, făcute cu post it-uri. Long live, pixel corporate art.

Și am făcut și noi desene. Pe Twetty (cliculeț), un Game boy, un dinozaur (cliculeț). Iar Manu, la GE, a făcut sigla (cliculeț nr 3).

Cam atât despre august. Să trecem la septembrie. Miemi place septembrie. Desigur, sunt subiectivă. Dar totul se întâmplă în septembrie. Totul reîncepe, renaște, se decide, se cântărește. So spring, totally overrated.

E al 3 lea septembrie în Franța, care prevestește aceeași graniță, între a fost și urmează. Când lumea așa cum o cunoști tu va fi lăsată în urmă și tot ceea ce ți-ai dorit te așteaptă cu brațele deschise, cu un rânjet de Jocker.

Septembrie e luna în care, între 8 și 9, ți se cântărește sufletul. Nu degeaba i se zice și răpciune, nu?

August 23, 2011

Despre Vikingi

Posted in Hai-hui, Out tagged la 9:29 pm de anagreudeexplicat

Primul lucru care m-a lovit, odată ajunsă la Oslo, pe lângă diferitele dureri, a fost realitatea din mijlocul străzii (știu BUG Mafia ar fi mândri de mine). Eu una, în ignoranța mea probabil, nu așteptam să dau nas în nas cu atâția arabi și negrii. Nu așteptam să fie aproape la fel de mulți la norvegieni, ca și la Paris. Așa că uitam în stânga și-n dreapta cu vădită nelămurire. Ce se întâmplă aici? Au ajuns până aici. În nord, unde e frig și… frig?? Și dacă la francezi înțeleg pe ce ușă istorico-culturală au intrat, ei bine la neamul de vikingi nu prind.

Și am întrebat-o pe Ralu ce e cu ei? Ca nu par veniți în vacanță… par de-ai locului. Cetățeni norvegieni. Doar că nu se potrivesc tiparului de Ken și Barbie. Așa că Ralu m-a lămurit că da, toți arabii pe care eu îi văd și toți somalezii înveșmântați cu cearșafuri colorate din cap până-n picioare sunt de fapt norvegieni, că așa e la ei. Au venit acolo și nu au mai plecat. Bine, zic.

Am mers pe jos până la Ralu, prilej pentru mine sa walk off my pain și să obișnuiesc puțin cu mediul înconjurător. Fruuumos la Oslo. Un oraș micuț, intim. Micuț. Locuit de Ken și Barbie (vom face abstracție de popoarele invadatoare). Pentru că norvegienii atutentici, strănepoți ai vikingilor sunt absolut fermecători. Și ei și ele. Ei sunt toți înalți, bine făcuți, cu un corp sculptat în mod evident cu multe ore de sport, blonzi sau șaten-deschis, cu ochi verzi sau albaștrii, barbă și brațe puternice. Și tatuaje. Păi se putea altfel în patria mumă a black metalului? Ei, fii de vikingi sunt născuți cu satana în suflet și arată asta pe toate drumurile și pe toate gardurile. Tatuaje, piercinguri, magazine cu satana-satana, baruri de satane, festivale de black/death/doom/satana metal etc etc.

Desigur că eu simțeam ca un copil de 4 ani lăsat liber în magazinul cu jucării. La fiecare 2 m exclamam la Ralu dacă l-a văzut pe băiatu ăla care avea nu știu ce creastă? Dar pe celălalt care avea nu știu ce tatuaj cu nu știu ce copertă de la Iron Maiden? Dar pe fata de acolo care asculta COB a vazut-o?? Auzi Ralu, să nu uităm într-una din zile să intrăm aici. Și uite cum a descoperit Ralu, că pe colț, la ea este un magazin de satane. Anna, știi că eu până acum nu l-am văzut? Și uite cum stă el aici pe colț, dragu de el, cu tricouri cu AC/DC în vitrină.

Traversăm un mic părculeț pătrat, înconjurat pe 3 laturi de cafenele cochete și coborâm încetișor spre silozul lui Ralu. Pentru că ei vikingii, pe lângă faptul că-l au pe satana în suflet, sunt și ingenioși si se ghidează după principiul că nimic nu se pierde, totul se transformă. Și uite cum au „cosmetizat” ei un siloz și l-au transformat în bloc. Frumos la Ralu acasă. Un studio rotund-rotund-rotund cu geam spre parc și cu Marylin Monroe și James Dean alb/negru atârnați pe perete. Și o baie cu podea caldă pe care te poți întinde liniștit când vrei să scapi de durerea de ovare.

Am ieșit pe terasă/acoperișul silozului și ne-am lungit la soare (pentru că da, ironia ironiilor la Oslo, pe cer, strălucește soarele. La Paris plouă) Am mai citit o pagină, am mai povestit despre una despre alta, mi-a arătat Ralu de acolo de la înălțime că în dreapta e trambulina pentru săriturile cu schiurile, că undeva în spatele nostru e facultatea ei, că în față e centrul. Cum spuneam Oslo e un oraș micuț și intim și simpatic prin dimensiunile lui mignone.

Într-un final, am reușit să repun în funcțiune și am ieșit la plimbare. Să-mi arate Oslo. Doar pentru asta am venit, nu? Am mers noi pâș pâș pe jos de la Ralu până în centru. 20 de minute pe ceas. Am traversat cartierul arabilor/negrilor care este undeva nu departe de buricul târgului. Am ajuns în fața gării și Ralu întreabă unde vreau eu să merg? Nu știu, pisi, du- unde vrei tu. Așa că am mers la Operă. Pentru că începea să se însereze și nu mai era niciun pericol să rămân fără  vedere. Pentru că la Soare te poți uita, dar la Operă, ba, ea din marmură albă fiind și deci, cu capacitatea de a reflecta lumina. Oricum până și seara ai impresia că are un fel de halou în jurul ei.

De la operă am luat drumul portului și am trecut în revistă toate atracțiile tipice pentru turiști. Am făcut inventarul bărcuțelor, bărcilor și yachturilor „parcate” în apropiere. Am savurat un bine meritat și de mult jinduit milkshake, pe o băncuță în port – fața spre mare și bărcuțe, și spatele spre cartierul posh și rezidențial cu arhitectură pretențioasă și apartamente cu balcoane spre apă.

În drum spre casă, am găsit sediul primei bănci și așa a început să se dezvăluie de ce a venit Ana până la Oslo. Sau pentru ce. Ca să găsească de muncă. Pentru ea și/sau pentru Ralu.

Iulie 27, 2011

Înainte

Posted in Hai-hui, Out, vacanta tagged , la 11:13 pm de anagreudeexplicat

Fix acum 2 săptămâni mă pregăteam pentru Oslo. Dam, dam. Am fost la Oslo înainte de atac. Înainte de explozie. Înainte de masacrul de pe insulă. M-am întors în Franța cu puține zile înaintea grozăviei. Și cine știe, dacă găseam un viking poate rămâneam acolo. Că doar, este prima bancă și la Oslo? Este. Caută prima bancă oameni să lucreze „pe risc”? Caută.

Eu am fost la Oslo înainte. Înainte să-l înțeleg pe Fabien când a zis a doua oară că a fost o explozie în centrul Oslo. Înainte să întorc spre el strângând din ochi a neînțelegere și înainte să-mi dau jos singura cască de la Zen care atârna, lipsită de vlagă, de urechea mea. Înainte ca Patricia să facă mișto de el că ce-mi zice mie despre Oslo, că doar sunt român. Și înainte să îi răspundă Fabien, da, dar Ana are o prietenă la Oslo. Și înainte să se lase tăcerea în tot biroul.

Înainte să fie sparte geamurile de la unul din multele magazine de satană din Oslo. Înainte să apară un câmp de flori și lumânări peste drum de H&M-ul de unde mi-am cumpărat pantalonii scurți. Înainte să închidă strada pietonală ce duce la palatul regal și pe care am umblat-o cu Ralu de vreo 100 de ori. Înainte să spulbere clădirea la care m-am uitat ciudat și am întrebat-o pe Ralu „Și acolo ce e??”

Înainte de toate astea.

Înainte de toate astea, după ce am dormit 3 ore, am plecat în creierii dimineții, cu primul metrou spre Porte Maillot. Să iau minunăție de navetă spre Beauvais. Eu aveam avionul la 9, naveta la6h15 și eu am plecat de acasă în jur de 5h30. Era timp pentru toți și pentru toate.

Metroul era plin de oameni cu bagaje. Pliiiin. Pentru că tot francezul profită de w/e prelungit și fuge din Paris. Fuge departe. Până la Oslo. Schimb 2 metrouri, străbat tot tunelul îmbârligat de sub Palais des Congres și, iată- că ies în vântul zilei de 14 iulie. Era trecut de 6, era deja lumină cum trebuie. Și friguț. Iar eu – lejer, de vară. Fustă, tricou, bagaj.

Dau colțul palatului și arunc privirea spre parcarea cu naveta. Să înțepenesc și nimic mai mult. O coadă lată de vreo 4-5 oameni și lungă de vreo 30m. Până în stradă, la propriu. Până pe trecerea de pietoni. Mă uit la ceas 6h20. Degeaba îl întreb pe un individ de acolo, dacă toți trebuie să stăm la coadă (nu de alta, dar vorbeau unii lângă mine despre avionul lor care pleca la 10h30… Ei aveau tot timpul din lume). Nu mi-a răspuns. Nici nu știu dacă m-a auzit.

Și am început să fac calcule probabilistice. Deci, dacă drumul până la aeroport durează în jur de o oră – o oră jumătate și check inul se face până la 8h30, undeva cel târziu la 7 trebuie să fiu într-un autobuz. Oricare.

Înaintăm. 25 de minute mai târziu aveam doar un individ în fața mea la coadă. Pe care ulterior l-am înjurat de tot neamul lui. Și-al lu ma-să. Și-al lu ta-su. Pentru că respectivul a plătit cu monede. 15 euro în monede. De toate felurile. De la 2 euro până la 10 cenți. Și erau multe monede. Și tipul de la casă a trebuit să stea să le numere. Și noi în spatele trogloditului, agonizam privind busurile cum pleacă fără noi.

Ajung eu la coadă. Plătesc biletul. N-aveam fix. Mi-a dat rest. Monede. Muuuulte monede. Pe care nu mai apucam să le strâng odată și să fug, pentru că am fugit la propriu spre un bus. Era deja aproape de 7. Nenea, nenea, mai ai loc și de mine, te rog? Avionul meu pleacă în 2 ore. A avut loc.

Nu știu pe ce drum de costișă a luat-o respectivul, pentru că nu recunoșteam deloc peisajul. Dar deloc. Și am făcut drumul Beauvais-Paris-Beauvais de multe ori. Pe unde dracu’, ne duce nefericitu’ astă? N-am aflat. Cert este că undeva în jur de 8 și un pic am ajuns la aeroport.

Îmi zic, numai bine. Măcar am ajuns la aeroport. avânt pe drumul cunoscut și intru în aeroport. Și uit la toate check-in-urile. Maroc, Spania, Cehia doar de Norvegia nu dădeai. duc și întreb. Tanti, unde se face check in pentru Oslo? Terminalul 2. …??? Unde?? Terminalul 2 – Clădirea de vizavi. ???

Și ies din, ceea ce am aflat atunci că era, Terminalul 1. Și uit în stânga, în dreapta – peisajul cunoscut, nici urmă de clădire. uit în față, undeva de partea cealaltă a câmpului, un alt hangar. Terminalul 2, pot eu să presupun. Și dă-i fuguța, fuguța spre nou apărutul Terminal.

2 cozi pentru Oslo. Eu m-am așezat la aia cu oameni speciali. Primul om special a fost un american care n-a știu să-și scrie numele pe bilet. Și deci, ce avea el în pașaport și ce era pe ticketul de îmbarcare era oarecum diferit. Și dă-i și așteaptă. Să vină, să verifice, să-l trimită în altă parte. Haideți puișori că se face de 8 giumate și suntem încă destul de departe.

În fața mea 2 egipteni. Unul din ei nu-și făcuse check-in online și n-aveam cu el ticketul, n-avea cu el nr de rezervare, n-avea cu el. N-avea. Acum dacă nu avea, nu avea. Și stai să-l caute. să-l găsească, să-l trimită, să-i explice, să-i drege.

De bine ce am ajuns eu la ghișeu se întoarce prietenul meu, americanul, cu toate treburile în ordine. Desigur că-l bagă pe el în seamă și 3 minute mai târziu îi pune totuși o stampilă cum că este totul în ordine. Minunat. În sfârșit trec și eu val-vârtej.

Între timp pentru controlul de securitate se făcuse o coadă cât China. Cum ziceam, tot francezu pleacă de 14 iulie din Franța. Tot francezu, și Ana, desigur. Din fericire, noi ăștia pentru Oslo eram atât de întârziați încât ne-au băgat peste rând. Au desfăcut rândurile și au zis „drept înainte oștenii mei”. Am trecut de partea cu pipăiala și verificatul în bagaje.

Si iată-ne, într-un final scăpați de orice măsură de control. Maaaaare mai este Terminalul 2. Mai mare și mai fain, decât Terminalul 1. Și intru eu agale într-unul din magazinele de acolo. Ralu ceruse clar, alcool și macarons. Deci să îi ducem fetei alcool și macarons. Întâi m-am oprit la raionul cu băuturi spirtuase, cântărind din priviri oferta. Și văd o sticlă care-mi face cu ochiul. Îmi zic, a mea ești. O iau de pe raft și mai învârt puțin după macarons și doar ce aud „Mlle Ana Popescu este rugată să se prezinte la urcatu în avion!” (Mă rog nu au zis chiar așa, dar pe acolo)

Merde. Am lăsat acolo alcoolul și am dat fuguța (toată dimineața a fost pe bază de sprint. Eu oricum doar sprint știu) la tăiat bilet. Eu sunt de așteptați, eu eram. Deși în urma mea au mai apărut vreo 2-3 întârziați și pe ei nu i-a strigat. Nu am înțeles cum au vrut ei fix de mine facă de râs în fața clasei, dar rog. Și încă nu era atât de târziu. 9 fără 10.

Mi-am găsit loc lângă o pereche de bătrânei. Că nah, la pensie tot francezu se plimbă. Și m-am culcat. Și ce bine am dormit eu. Așa, doar când mai mutam de pe o parte pe alta, îl mai auzeam pe franțuz făcând câte-o glumă. Și râdeam și eu în somn. M-am trezit fix înainte de aterizare, ca de obicei. Bătrâneii de lângă mine, erau din ce în ce mai agitați, tot frângând ghidul Michelin pe care-l frunzăriseră până atunci.

Aterizăm. Franțuzul se pune pe aplaudat. Singurul de altfel, din tot avionul. Apoi mai spune ceva gen aplaud pentru viața mea. Oricum eu râdeam cu sughițuri. La fel și unul din cei doi egipteni care era dincolo de culoar. Ca să compenseze lipsa de aplauze, ne-au pus o trompetă care suna cam ca aia de dă trezirea de dimineață la armată. Iar am râs. După care stewardul șef (Am avut doar băieți. Doar băieți. Vikingi toți. Înalți, blonzi cu ochi verzi/albaștri, tatuați și/sau cu creastă) ne urează „Bun venit în Norvegia! Cea mai scumpă țară din lume!”. Minunat. S-a mai râs, dar nu ca mai devreme.

Primul loc pe care l-am vizitat, acum pe teritoriu norvegian, a fost gift shopul. Pentru vodcă. Am luat vodcă de viking. Doar Smirnof și Finlandia bem în fiecare zi. Vodcă de viking, mai rar. După care ies. La propriu. Nu era niciun fel de control de orice fel. Ce-ți e și cu spațiul Schengen. M-am întors contrariată. M-am uitat în stânga, în dreapta. Nimic. Nu vrea nimeni să se uite la pașaportul meu de satană?? (Am pașaport biometric) Nimeni? Deloc. Dar poate vreau eu să vi-l arăt? Nu. Doar dacă aveai ceva de declarat. Iar eu la ora aia din dimineață, nu aveam nimic de spus, nimănui.

În bus spre Oslo am dormit partea a 2 a. M-am trezit cu puțin timp înainte să ajungem în oraș, suficient cât să admir peisajul. Frumoooooos la Oslo. Un fel de Predeal la mare. Aici ai apa mării, puțin mai în zare ai dealu/muntele. Aici ai un fel de nisip cu pietriș mai fin, 5 metrii mai încolo se înalță falnic un conifer. Și era și cald. Și soare, și frumos. Nu ca la Paris.

Ralu m-a recuperat de la gară. Din centru. Foarte aproape de unde a fost explozia. Și ea era entuziasmată să mergem, să vedem, să îți arăt Ana acum că ai venit la Oslo. Da, dar acum trebuie să așez, altfel simt să o să-mi explodeze un ovar.

Iulie 24, 2011

F.A.R.

Posted in french, Hai-hui, Out, Paris la 4:35 am de anagreudeexplicat

Inițial îmi spusesem că nu ies din casă. Nu, nu, nu. Rămân acasă. Liniștit. Cu o carte. Cu un film. Cu ambele. Ceva cuminte. Da. Asta îmi doream cuminte. Și cu minte. Politicoasă cum m-a crescut mama, am zis să îi răspund totuși băiatului cu nume de înger, la mesaj. Băiatul cu nume de înger – personagiu nou și simpatic. Electricianul grupului –  adică a terminat BAC+5 în electronică. În prezent își face stagiul la EDF. Este înalt, blond, cu ochi albaștri și „acasă„ la el este în sudul Franței. La mare. Marea este la 5 km de casa părinților lui. Aici la Paris, stă la etajul 4 și pe aripa cealaltă. Iar fereastra de la el din cameră dă spre o curte interioară, ceva absolut oribil și deloc estetic. Nah, e unii care are… și alții care n-are… noroc în viață. Eu fac parte din cei care are, pentru că eu pot să te invit la mine „să-ți arăt Turnul” (păcat că nu sunt băiat, ar fi ieșit mult mai bine replica asta) Și pot să îți arăt ce turn vrei tu. Fix în față este turnul Eiffel – schela Parisului construită cu oțel de la Reșița. Puțin la dreapta este Tour Montparnasse – un falus de sticlă cu o vedere panoramică asupra city of love-city of light-capitala modei.

Și deci să-i răspund lui Rafael (nume de înger cum a sesizat Irina. Oricum cred că e singura care s-ar fi gândit la asta) Îi răspund pe fb pt că nu mai aveam credit. Îi zic că eu nu prea am chef să ies din casă, mi-e lene, nu am dispoziția necesară etc etc. Se pare că discursul meu a părut puțin dramatic pentru că el credea că eu vreau să stau acasă „să deprim„. Eventual să mut în baie să stau în întuneric pe gios, în duș. Și deci s-a dat cu curu de pământ  să ies cu el și prietenii lui. Am cedat. Și iată ce a urmat.

Planul era să mergem la un concert în buricul târgului, în fața primăriei. Deja, el nu prea știa să ajungă și voia să o luăm pe un drum super-ocolitor. Noroc că pe mine m-a născut mama cu harta Parisului în mână și cunoșteam drumul (oricum nu e mare filozofie să ajungi la primărie… Seriously now)

Am ajuns deci la primărie cu ceva întârziere. Din pricina mea, evident. Eu, până să plecăm, a trebuit să ocup de una-două trebușoare: să pun la spălat, să fac curat în cameră, să fac duș, să gândesc jumătate de oră cu ce îmbrac, că răzgândesc în ultima clipă, să-mi întind părul, să vorbesc cu Irina, cu Ionuț. Din astea. Important este că am ajuns la timp.

Nr: Între 21-24 iulie se petrec zilele Fnac. Cu alte cuvinte multe concerte gratuite în fața primăriei.

Primul lucru de care ne-am dat seama ajungând acolo a fost că nu avem alcool. Și asta pentru că toată lumea era cu cel puțin un pahar în mână. Dar era deja prea târziu ca să găsim orice deschis, așa că am compensat cu o înghețată de la McDo. Și uite cum stăteam noi la un concert punk-rock franțuzesc (era o fată care se producea pe scenă. Purta colanți din latex, bretele care îi treceau peste sfârcuri și îi țineau sânii ficși și o creastă roșie-ca-focu-să-i-surâdă-norocu de vreo 30 cm pe cap). Cu Notre-Dame întrevăzându-se în dreapta și cu Centrul Pompidou în stânga.

Ne-am reunit și cu prietenii lui Rafael. Unii mai treji, alții mai puțin. Cert este că ei aveau la purtător o sticlă din plastic la 1,5l plină cu vodcă. Pură. Și mai mult decât atât era și rece. Și încă o sticlă cu „multivitamine„. Pentru că este important să îți iei vitaminele, indiferent de context. Eram 3 fete și 6 băieți. Unul dintre băieți, după ce că a început să-mi vorbească în rusă după ce a aflat că sunt român (I wont got there now) a continuat prin a-mi povesti vacanța lui de 5 zile de la București. Culmea, a fost că a rămas mega impresionat. Și ce mult i-a plăcut lui acolo. Și că o să mai meargă.

Între timp, ca urmare a unor relatări mega entuziaste și metaforice s-a decis să mergem la Soukmarine. Un squat. În Saint Denis. I know, right?!?!?!?

Deja că ideea de squat nu tare cucerește, mersul în Saint Denis cu atât mai puțin. Dar raportul de sexe era de 1 la 2, asigurările că e ok și că nu e o zonă dubioasă curgeau gârlă, plus posibilitatea de a ne întoarce dacă  nu ne plăcea – era doar 23h, iar metrou aveam până la 02h. Deci să purcedem atunci.

Hop-țop în trap săltat până la Chatelet les Halles să luăm RER B până în Saint Denis. O experiență în sine. Chateles les Halles, deși este în buricul Parisului, la o aruncătură de băț de Ile de la Cité, colcăie de arabi și de negrii (să nu începem o discuție despre discriminare și rasism, pentru you will lose badly). Desigur, că într-o seară de sâmbătă erau și mai mulți negrii și arabi. Și poliție/jandarmerie cu câini. Mulți câini.

Ajungem pe peron. Noi cei 8 (un băiat ne abandonase) eram singurii albi de acolo. Singurii. Ne urcăm în RER și mergem 3 stații. Paris Nord, Saint Denis – Stade de France, Saint Denis și ne dăm jos. La prima stație am fost fericită pentru că tanti cu Bull Terrierul s-a dat jos. Bull Terrier care umbla liber (!!!!) ca pasărea cerului prin vagon. Iar mie îmi îngheța sângele în vene de fiecare dată când se așeza cu fundul pe piciorul meu. Nu am nimic cu Bull Terrieri, eu fiind fericita posesoare a 2 Rotweilleri cât vițeii, doar că sperie când umblă liberi. Deci a coborât tanti cu cuțu, doar ca să dea năvală poporul sărac și dubios, care locuiește în Saint Denis and beyond. Adică toată floarea cea vestită de negrii, arabi, pakistanezi, indieni și alte popoare colorate venite de departe și care prestează slujbe prost plătite. Și erau mulți.

La Saint Denis ne-am dat jos cu greu, îmbrâncindu-ne cu diverși și făcându-ne loc cu coatele, dar măcar am coborât. De bine ce-am coborât, un negru cât muntele s-a băgat în vorbă cu noi. Oh, joy. A început să dea mâna cu toți băieții și să vorbească cu ei de parcă erau pretenari de-o viață. De parcă primul joint l-ar fi rulat împreună. Mă înțelegi, mon frère? Wesh, aci în Saint Denis este pe distracție, mon frère, t’as vu? Hai, împarte cu fratele tău vodca, ca să nu ne supărăm. Și trage o dușcă zdravănă din sticlă duă care se face nevăzut.

Băiatul cel poliglot și umblat prin Ronia era considerat ghidul grupului, el având experiențe anterioare cu squatul din Saint Denis. Deci pe el îl urmam, cu toții, orbește. Într-o primă fază și fără știința noastră am dus-o în viteză pe una din fete pe peronul de vizavi ca să ia RER înapoi spre Paris, apoi ne-am făcut drum spre ieșire. Și când am ieșit…

Și când am ieșit eram în Saint Denis. Se vedea Sena la vreo 300 de m în fața noastră, precum și diverse lucrări de reamenajare. Șantier. Și plin de negrii. Peste tot. Găști. Ei și ele, până în 30 de ani cu aer și comportament de șmecherași. Buuuun. Primul drum îl facem până la Sena, pentru că băieții trebuiau să-și facă necesitățile. Apoi ne întoarcem și trecem râul, pe un pod provizoriu. De partea cealaltă… ei bine, de partea cealaltă era pustiu. O stradă lungă cu case neluminate pe o parte și Sena cu șantier pe cealaltă.

Pe aici o luăm, zise Pierre-Yves. Și noi am luat-o după el. După vreo 500 m începe să se audă muzica. Minunat. Ne apropiem. Și vedem squatul. De partea cealaltă a gârlei. Să facem cale întoarsă, deci, doar că Pierre-Yves se oprise să ceară indicații de la 2 negrii ce se încălzeau lângă un tomberon în care ardea ceva. Știu că probabil sună a scenă dintr-un film american cu gangsteri. Singura diferență e că aici era viața reală și cu dealeri „francezi”.

Ne explică băieții ce și cum, și ne întoarcem. Eu mai iute de picior eram prima. În față. Mi-am amintit că este ziua Lixandrei astăzi și am început să-mi caut telefonul prin geantă. Aparent căutam cu destul zel, pentru că un alt negru a crezut că sunt în căutarea de altceva. Și dintr-o dată trezesc cu un negru cât muntele în stânga mea care întreabă „Princesse, ça va?? Allé, ma princesse tu veux pas un peu de la coke?” Eu încercând să-mi amintesc ceva cuvinte în franceză, nu am izbutit să îi răspuns imediat așa că el a insistat. „Vas-y ma princesse. Fais moi confiance. J’ai de la bonne qualite moi, t’inquiete ma belle” Între timp, simțindu-l și pe Rafa apropiindu-se de mine, reușesc să glăsuiesc și să îi spun că e ok și că nu-mi trebuie nimic în seara aia. Dar el nu și nu. „Vas y, princesse. T‘es trop belle toi, je te jure. Allé, pour toi je te fais un bon prix. Seulement pour toi, car t‘es trop belle, putain”. I-am mulțumit la domnul traficant pentru compliment și i-am explicat că totuși nu-mi trebuie. Nu atunci, acolo. Eram bine. El a dispărut și eu m-am lipit de băiatul cu nume de înger.

Am trecut Sena în sens invers și ne-am regăsit în fata gării RER. După ce am mai întrebat în stânga și-n dreapta ni s-a spus că squatul nu e departe. În față și la dreapta. Bine. În față era un tunel atât de luminat încât ai fi avut impresia că este plină zi (explicația găsită de Rafa: ținând cont de zonă și de locuitori or fi fost atâtea violuri/jefuiri/crime în tunel încât au decis să mute toate becurile de pe Turnul Eiffel aici).

Am ieșit cu bine din tunel ca să luăm drumul altui șantier. L-am traversat și am ajuns la „strada principală”, daca-i pot spune așa. O stradă unde tot ce putea fi devalizat, fusese distrus și para-distrus. Semnul de la stația de autobuz era pe jos, toate geamurile erau sparte așa că pășeai pe cioburi șamd. Singurele semne care erau intacte erau cele către squatul nostru – Fabrique à rêves. Sau F.A.R. Iar de partea cealaltă, undeva în depărtare vedeai niște blocuri imense și fantomatice. Minunat. Dar muzica se auzea din ce în ce mai tare. Și ca o ironie tristă prima melodie pe care am deslușit-o clar și pe care am ascultat-o până am ajuns în mijlocul squatului a fost Back to black a lui Amy Winehouse.

Dar iaca, că am ajuns la squat. Într-o parcare enormă. În mijloc aveai o groapă cu nisip enormă, unde puseseră un fileu și lumea juca badminton în 6/8. La miezul nopții. Apoi cine nu voia să joace badminton se putea juca totuși în nisip. Pentru că aveai tot ce-ți trebuie la dispoziție: găletușă, lopățică, greblă, forme din plastic colorate. Asta era în mijloc.

Pe partea dreaptă și lipite de o hală enormă din prefabricate aveai mici terase. Adică câteva mese din plastic și/sau răchită și scaunele aferente, așezate în fața unor pseudo baruri-grătare. Adică puteai cumpăra una bucată sticlă de Heineken și/sau una bucată porumb copt.

Cum înaintai printre groapa de nisip și grătare ajungeai, în capăt spre dreapta, spre zona trance. O rulotă micuță și super colorată, pe acoperișul căreia erau montate 2 proiectoare și din care mixau 3 băieți. Iar în fața rulotei vreo 50 de oameni care dansau. Undeva în spatele rulotei se continua un pic parcarea și apoi era Sena.

De la rulotă spre stânga, era un o pasarelă din lemn, pe marginea căreai aveai răsaduri cu flori. Cârciumărese, floarea-soarelui, crizanteme etc etc. Pasarela urca încetișor, până ajungeai la „scena„ principală, din stânga groapei cu nisip. Scenă pe care era amenajat un super dance floor și unde erau alți 2 băieți care mixau. Doar că ei erau mai șmecheri: aveau și lasere și jocuri de lumini și bar adevărat în apropiere și mese și scaune și o altă pasarelă specială care cobora până în Sena și cu canapele de-o parte și de alta în caz că te plictiseai în drum spre apă.

Dar vorba lui Rafael, trebuie să ajungi destul de beat/drogat ca să make it work for you. Și eu nu eram niciuna din ele. Plus ideea că ar trebui să stăm acolo până la 5 jumate dimineața, când ar fi primul RER înapoi spre Paris. De taxi nici nu se putea problema, pentru că ne-ar fi luat și pielea după noi. Mersul pe jos ieșea din discuție, ținând cont cartierul și anturajul. Așa că eu mă gândeam serios să așez pe marginea groapei cu nisip și sa pun pe citit (iuhu!! Aveam cartea cu mine). Însă cuplul grupului a avut o mică ceartă pentru că fetei nu îi plăcea deloc acolo și voia să plece acasă. Music to my ears. Și eu vreau să plec acasă, pisi. Vin cu voi. Și Rafa cu mine.

Am plecat în pas alergător de la squat, la mai puțin de jumătate de oră de când ajunsesem acolo. Fuguța-fuguța înapoi la gara de la RER, sperând că încă nu l-am pierdut pe ultimul. Drumul trecea prin același tunel lung și super luminat de te dureau ochii. Undeva aproape de ieșire am dat de un grup compact de negrii și nu știu foarte bine ce s-a întâmplat pentru că eu eram prima (iar). Cert este că m-am întors pentru că am auzit-o pe franțuzoaică că țipă. Genul ăla de țipăt de groază. Plus ecoul din tunel. Încercaseră să-i fure geanta de pe umăr. Apoi pe măsură ce se îndepărtau au început să țipe ceva legat de fetele albe care vin la ei în cartier și care se îmbracă provocator și „apres elles veulent pas assumer”. Noi doo eram cu pantaloni scurți, dar mă rog.

Am ajuns la gară la RER fix când închideau și lăsau grilajele jos. Amestecul de disperare și dezamăgire, care au însoțit întrebarea mea de „și primul RER la ce oră este???” au determinat-o pe tanti de la securitatea de acolo să lase să intru în gară. Eu cu ea și câinele lup care stătea lipit de picioarele ei. Mi-a explicat frumos că avem metroul la vreo 15 min pe jos sau busurile de noapte la vreo 10 minute.  Dar că ea totuși ne sfătuiește să mergem la busurile de noapte, pentru că pe alea sigur le prindem. Busurile de noapte – alt trip și ăla, așa că am decis să mergem la metrou.

Treci iar gărla. Pe pod am dat peste 3 indivizi care se uitau lung spre apă și care erau costumați în vampiri/pirați, naiba știe. Rafa a întrebat dacă pe acolo este drumul spre metrou și fata care era cu ei ne-a explicat că da. Și iar fuguța, fuguța spre metroul care nu știam efectiv unde este. Ideea era că trebuia să ajungem până la 1h30 acolo ca să-l prindem și să nu fie cazul să facem cale întoarsă. Și fuguța fuguța sau pas alergător, pentru că franțuzoaica era pe tocuri.

Trecem de un parc, iar Rafa care era cu GPS pe telefon ne zice ca e ok ne apropiem. Încă 3 minute și iată semnul de metrou. Și cum am ajuns la capătul scărilor vedem grilajul care începe să coboare. Tăvălung în jos pe scări toți 4. Îndoaie-te de șale să intrii pe sub grilaj. 150 m sprint prin toate culoarele de la metrou până ajungi la barieră. Validează. Du-te Dică, du-te iar în jos pe scări cât de repede poți pentru că dacă ratezi metroul acolo rămâi. De ieșit nu poți să ieși. Și cum alergam noi pe scări eu mi-am pierdut un balerin pe-o treaptă. Mi-nu-nat!!! Din fericire franțuzoaica și gagica-su erau în urma mea și l-au recuperat. Am ajuns pe peron cât să vedem că mai aveam 8 minute până la ultimul metrou. Eu m-am încălțat și apoi ne-am inșirat toți 4 pe o strapontină, așteptând.

Până să vină metroul nostru, a trecut unul în sens invers, iar Rafa l-a remarcat pe un arab care fixa cu privirea. Și care după ce-a stat el să se gândească și-a dat seama că ar vrea să se dea jos. Dar era prea târziu și ușile se închiseseră și metroul lui pleca în sens opus nouă. Dar asta nu l-a împiedicat să se lipească de geam și să facă tot felul de gesturi. Până și băiatul de nume de înger a rămas puțin contrariat.

Ne-am urcat în linia 13 la Saint Denis – Stade de France și a străbătut Parisul de la Nord la Sud, până la Pernety. 50 de minute mai târziu eram la mine în cameră.

O seară pe care pot să o includ în categoria de „să nu mori prost, dar totuși să nu mori”.

Iar Rafa cred că mi-a trimis vreo 5 mesaje de cerut iertare, plus un discurs lung pe fb plus alt monolog din metrou. E ok. N-a fost atât de rău. Nu?

Dicționar:

squat = casă/zonă/un ceva nelocuit/abandonat de proprietar și ocupat ilegal pentru locuit și/sau petrecut

Saint Denis = suburbie din nordul Parisului. Un fel de Sălăjean + Pantelimon + Rahova + orice alt cartier rău famat mai cunoști tu, toate la un loc. Iar ca să citez pe wiki „Saint-Denis is infamous in France for its crime rate. It has 150.71 criminal incidents per 1000 inhabitants, far higher than national average (83 per 1000) and even higher than the crime rate of the Seine-Saint-Denis department (95.67 per 1000). Police efficiency has been reported as very low with only 19.82% of crimes solved by the police” Sau even better „Elle tient aussi le triste record du plus haut taux de violence en France et en Europe (31,27% alors que la moyenne nationale est de 6 ) avec notamment 1899 vols violents et 1031 agressions par ans en 2010 (ce qui équivaut à une moyenne de 6 larcins et 3 agressions par jours )”

P.S.: Scuze pentru postul enorm de lung. Chiar dacă eu l-am scris dintr-o suflare. De îndată ce am terminat de vorbit cu Ionuț.

Iunie 6, 2011

Vrei să pleci dar nu mă, nu mă iei. Nu mă, nu mă iei. Nu mă, nu mă, nu mă iei

Posted in Out, Paris, reflechir, sex tagged la 9:50 pm de anagreudeexplicat

Ça t’est déjà arrivé de vouloir faire le vide dans ta tête ? Simplement chasser toute pensée, toute idée, toute envie, toute personne qui pourrait y habiter à force ?  Enlever toute pression, tout besoin. Se débarrasser de toute règle,  toute norme. Pour te retrouver seul avec toi-même au moins pour quelques instants. Jamais?

Ton esprit n’a jamais été tourmenté par une envie si forte, que tu sois divisé entre le désir d’arriver chez toi pour t’abandonner au délire et le besoin de retrouver l’équilibre et le calme?

Tu sais que je n’arrive pas faire la différence entre l’envie, le désir et la manque? Et je me dis qu’il doit en avoir une, sinon pourquoi inventer 3 mots pour exprimer un même sentiment.

Alors je cherche le moyen pour calmer le trouble de mes sens. Sans succès. Car tu ne peux pas détruire quelque chose à quoi tu te raccroches. Et évidemment tu finis par t’épuiser et en plus, sans avoir rien accompli.

Dès que j’ai cinq minutes de libre, j‘en profite à fond même si les conditions ne sont pas propices,  et je viens te chercher dans ton monde. C’est pour ça que j’aimerais rester chez moi, pour laisser libre court à mon imagination. Car tu roules déjà sans cesse dans ma tête. Et ça m’étouffe.

J’aimerais enlever le poids de mes habits. Simplement les laisser tomber derrière moi, pour retrouver la caresse d’un bain à mousse. J’aimerais laisser mon dos aller dans l’eau douce et ma tête en arrière et rêver de l’amour mais le temps s’écoule dans ma tête et bientôt je vais me reveiller dans les bras puissants des mes fantasmes.

J’aimerais me déshabiller, car ces vêtements me font mal. Ils me serrent et m’enferment dans leur cliché. Et en plus il fait tellement chaud. Tu ne sens pas ? Ma peau me brûle et j’ai chaud. Très chaud. L’air est lourd et je le sens toucher tout mon corps et j’aimerais lui évader. Il fait chaud et je trouve plus mon souffle. Je ne peux pas respirer et ma poitrine bouge dans un rythme qui n’est pas le sien.

J’aimerais que tu sois ici. Avec moi. J’aimerais allonger mon corps sur le tien, pour mettre une fin à tout. J’aimerais coller ma peau à la tienne pour absorber ton odeur. J’aimerais me tiédir à ta chaleur. Car même quant tu es chaud tu restes de glace.

Pagina următoare