Februarie 2, 2012

My Paris

Posted in ana, french, Paris, reflechir tagged la 12:49 pm de anagreudeexplicat

M-a rugat Elena sa scriu despre Paris… Dupa 2 saptamani de chinuri am izbutit. Am scris. Insa ar mai fi atatea de spus, vorba lui El Primo.

Ce pot sa spun? Va urma 🙂

Anunțuri

Noiembrie 8, 2011

Ana și liniile

Posted in french, reflechir la 8:38 am de anagreudeexplicat

Precum gayi, prefer compania băieților/bărbaților, decât a propriului gen. E muuuuult mai simplu cu băieții. Fetele au mereu tendința să fie răutăcioase și enervante, totul învăluit într-un comportament „roz și pufos” în care insultele sunt spuse pe un ton pisicit, fluturând din gene și neapărat „pe la spate” (ca să vezi ipocrizie și ironie…)  Și dacă sunt mai mult de doo și cu ceva nevoie patologică pentru atenție, c`est fini la comedie. Dar, revenind, faptul că eu am o părere incredibil de proastă despre fete nu m-a împiedicat să am prietene bune și foarte bune. Desigur, au fost momente când we would get on each other`s nerves, dar nu e nimic ce nu poate fi îndreptat prin dresaj. De ambele părți.

Iar de-a lungul hErasmului am întâlnit mai toate națiile pământului. Evident, fiind vorba de facultăți cu profil economic și/sau socio-uman, majoritatea hErasmușilor străini erau defapt, hErasmuse. Care mai de care mai drăguțe și mai simpatice și cu care am colindat Franța de la nord la sud și de la est la vest, totul într-un șirag de întâmplări demne de „do you remember that time when…” Spanioloaice, americance, irlandeze, cehoaice, poloneze, suedeze, nemțoaice, italience… + Ana = love story.  Dar ca orice adevărată poveste de dragoste, ele s-au întors în țara de origine. Și eu am rămas pe cap cu … băștinașele.

Treaba nu e atât de sumbră pe cât pare. Am reușit în cele din urmă să am 2 achiziții de valoare: Jessie J (Jessica, fosta colegă de master) și mai nou, pe Camille (sister from another mother – născută pe 8 septembrie 1987, 17h00 undeva prin Bretagne. O mână de om).

Cât despre restul franțuzoaicelor, snoavele ce urmează vor fi elucidante. Am stabilit deja că relația roncăfranțuzoaică nu pornește de la 0 (vezi una bucată piece of Ana`s mind aici). Și știm despre eul liric că este un reprezentant de seamă al genului. Adică cu o predilecție pentru ironie, batjocură și un simț al umorului cel puțin acid, toate peste medie.

Totul a pornit de la Liliane și o seară în Pub St Germain. Ieșisem cu ea să fumeze – era pe la începuturile relației noastre, când încă făceam cunoștință și când eu încă depuneam un efort să nu-mi bat joc de toți și toate. Dar asta era înainte. Înainte ca Liliane să întrebe dacă Transilvania chiar există? Și dacă e o țară separată sau ce este ea de fapt, Transilvania? (Aș putea spune că e un progres. Mai bine No man`s land decât la unguri, right?) Și dacă arată ca în desenele cu dr. Nu-mai-știu-cum-îl-cheamă?

Am tras aer adânc în piept și i-am explicat unde e așezată Transilvania și cu cine votează ea. Apoi i-am reamintit că nu împărtășim aceleași referințe culturale despre desenele animate ale copilăriei. Și m-a lămurit. Surpriza emisiunii: un tărâm undeva nu-se-știe-unde, foarte întunecat și friguros, cu un relief compus doar din stânci pleșuve de-a lungul cărora șerpuiesc poteci strâmte la capătul cărora, la înălțimi amețitoare își avea castelul vestitul personaj sus-menționat. Lux.

Desigur, descrierea a fost mai cuprinzătoare decât atât, incluzând și ceva ceață, sunete ciudate, creaturi ale nopții (oricum era doar noapte, Soarele nu străluce în Transilvania) și sate cu „un fel de oameni”. Inițial mi-am zis că ea glumește/bate joc/orice altceva, pentru că refuzam să o iau în serios. 30 de secunde mai târziu, am înțeles că era cât se poate de serioasă. Așa că i-am explicat că totuși apare și Soarele acolo în vârful stâncii și că nici atât de frig nu este. Mai e nevoie de multe ieșiri simpatice ca să-și spele păcatele și să mai crească puțin în ochii mei.

Însă neghiobia ei m-a determinat să trag o linie. Prima linie. Deci mi se rupe, din toate punctele de vedere. Ținând cont de diversitatea și multitudinea de surse de informație care sunt la dispoziția oricui în zilele noastre, genul de întrebări de mai sus nu mai reprezintă decât un apel la bătaie de joc. Și fabulație. Eu sunt de profesie geek într-ale statisticii, d-aia m-a trimis mama să fac carte peste mări și țări, nu ca să țin ore de Istoria civilizației și culturii românești.

Și am mai tras o linie. Deci iar mi se rupe, când întrebi ce fac. Am avut bunăvoința, timp de câteva luni, să explic cât mai simplu ce fac – calcul de risc. Desigur, era genul de răspuns care atrăgea după sine alte întrebări, la care degeaba răspundeam pentru că respectivul devenea din ce în ce mai nelămurit. My bad, nu e nimic obligat să știe ce înseamnă credit scoring și/sau cu ce se ocupă Comitetul de la Basel. Așa că mi-am modificat răspunsul la „lucrez în bancă”. Doar că pentru 99,99% dintre bipezii dotați cu darul vorbirii asta înseamnă că lucrezi într-o agenție, la tejghea și în secunda 2 te întreabă ce credit să-și ia sau dacă nu poți să-i ajuți cu nu știu ce rate. Apoi, ca să închei totuși seria inepții, bag un „back office” ca să scutească de orice alte lămuriri, dar urmează lovitura de grație, pentru că ceva, cumva, undeva a sinapsat și-mi lansează cu mândrie și siguranța că face o glumă bună „Aaaa. În Bancă!!! Voi ăștia din Bănci sunteți de vină pentru că se duce totul de râpă. Cum conduceți voi lumea de acolo de la birourile voastre. Deci dacă dă X faliment să știu cine e de vină. Hăhăhăhăhăhăhă!!!”

Cu tot cu cele 2 linii ale mele, am mers sâmbăta trecută la o petrecere de casă nouă. La Camille. Am mers împreună cu băieții – Lionel, Quentin și băiatul cu nume de înger. Odată ajunși acolo, am descoperit că nu am venit bine pregătiți. Noi adusesem bere, vodkă, Cola Cherry și Maltesers. Doar ca să găsim 4 fete, pe scaune în jurul unei mese rotunde, povestind și jucându-se cu părul mai ceva ca la o șezătoare. Nu-i nimic. Ne-am așezat și noi în jurul aceleiași mese, ne-am scris numele pe un pahar de plastic și am început să bem. Ce altceva era de făcut? Între timp, cercul s-a lărgit cu încă vreo 4 fete. La fel de calme, tăcute și de franțuzoaice toate. Și actrițe în devenire. Pentru că 98% din oamenii de acolo erau artiști, viitori actori. Și mai rămâneam eu cu Quentin și cu blondul, tocilarii de profesie.

O oră mai târziu, timp în care artiștii au avut timp să dezbată despre cursurile pe care le-au luat, portofoliile pe care și le-au făcut, filmele preferate, actorii și actrițele cel mai aproape de inimă, și-au adus aminte și de noi 3. Noi 3 care tot beam – eu aveam ceva de împărțit cu sticla de rom, îngerul se lipise de whisky, iar Quentin termina bere după bere.

„Și voi cu ce vă ocupați?”

Printre ghicotelile mele, Quentin a bălmăjit ceva cu energia și dezvoltarea durabilă și îngerul a zis că el e electrician. Și nu mai rămâneam decât singură eu. Anticipasem deja momentul într-un mesaj trimis din timp lui Manu. Așa că mi-am permis s-o citez „în general în bancă, însă ocazional și prin baruri, sus pe mese”. Desigur, grupul fetelor de la Căpâlna s-a blocat și și-a mărit ochii înclinându-se înspre mine, pe fundalul sonor de râsete ale băieților + Camille. Nimeni nu a mai îndrăznit să-mi pună vreo întrebare lămuritoare și s-a revenit la flori, filme, fete și băieți.

Următoarea intervenție a fost în același stil. Lionel și cu o ilustră necunoscută discutau pasional despre Dakota Fanning. El susținea sus și tare că „Moamă, în War of the worlds i-a furat the spot light lui Cruise”. Ea nu era de acord. Eu eram la mijloc, din punct de vedere geografic și am simțit nevoia să exprim: urlă. Tot filmul. Urlă 2 ore. M-a obosit. Mi-a plăcut mult în I am Sam, l-ați văzut? Silenzio stampa, nu știau filmul, le-am dat temă pentru acasă. Apoi cineva m-a întrebat cine e actrița mea preferată și recunosc că aici am exagerat, dar era păcat să stric un început așa de frumos.

Am răspuns cu Sasha Grey. Și iar s-a lăsat liniștea, pentru că nimeni de la șezătoare nu știa cine este. Mă rog, în afară de înger și de Lionel, care zâmbeau pe sub mustăți. O fată m-a întrebat în ce a jucat și i-am zis Entourage, altă temă pentru acasă. Apoi Lionel, dragul de el a venit cu lămuriri, despre renumele de Regină a xXx al Sashei.

Am început să joc cu paharul, zâmbind larg pentru alte replici spuse în sinea mea și când mi-am ridicat privirea am dat de ochii îngerului, care a mimat, la fel de amuzat un „Serieusement?!”

Noiembrie 3, 2011

Stillness

Posted in ana, reflechir la 5:30 am de anagreudeexplicat

Îmi place la mare. Îmi place marea. Toată imensitatea ei albastră și adâncă. Mă liniștește. Stau și o privesc și un sentiment de calm mă cuprinde. Și o văd atât de bine, de aici de sus. Trebuie să fie un fel de faleză, cu ierburi care-mi ajung până la șold. Cât calm e aici. Și e atâta spațiu.

Mă uit în jos de pe faleza mea. Mă uit spre plaja lată. Sunt oameni acolo și … lucruri, nu pot să-mi dau seama exact ce lucruri. Dar un sentiment de „avuție” mă încearcă. Ceva de al meu trebuie să fie pe plajă.

Îmi place contrastul din nisip. Și-mi place cum devine din ce în ce mai închis la culoare cu cât sunt mai multe valuri care-l spală. Hum, parcă rămâne din ce în ce mai puțin nisip deschis.

Scutur din cap pentru că vântul îmi zburlește părul în ochi și nu mai văd. Trebuie să văd ce se întâmplă cu plaja mea. Și parcă nu bătea vântul mai devreme, nu? Ridic privirea spre cer și nori gri și grași trec repede dintr-o parte-n cealaltă, parc-ar fi trași pe sfoară. Hum, ce aproape de pământ par… Parc-ar vrea să te apese, dar eu nu-i simt. Ce ciudat… De ce nu-i simt, grei și asfixianti? Nimic. Dar îmi place cât de repede îi aleargă vântul. Din ce în ce mai repede, pentru că acum părul nu vrea să-mi stea în niciun fel, iar de pe plaja mea zboară lucruri. Ceva, înăuntru, îmi spune că ar trebui să cobor, să mă grăbesc, pentru că e ceva al meu acolo jos care ar putea fi zburat de vânt. Dar nu mă clintesc, e atât de liniște aici sus.

Aproape că am uitat de mare. Și ea ca și vântul s-a supărat și se agită înspre mine și plaja mea și faleza mea. Și-a schimbat culoarea. E mai mult gri, poate chiar un albastru închis-închis și e vâscoasă. Oricum s-ar ondula și oriunde ar ajunge e ca un bloc.

Și are valuri. Din ce în ce mai mari. Și mai mari. Și care se sparg de fiecare dată mai puternic și mai departe pe plajă. Nu am văzut niciodată valuri atât de mari. De înalte. Sunt atât de înalte. Și parcă devin și mai mari când ajung pe nisipul deschis. Fac dinadins să-l îngroape. Și apoi vine următorul, mai puternic. Trimis și mai din spatele orizontului și mai înalt și mai flămând și se prăbușește aproape de baza falezei. Te-ai aștepta să facă un zgomot, dar nu e nimic. E liniște. Atât de liniște.

E ciudat că după fiecare val, marea mea nu se retrage. Rămâne acolo și crește. Dar eu am ceva acolo, în marea supărată. Nu știu de ce e atât de supărată, dar nu mă sperie. Nu am mai văzut vreodată ceva atât de frumos. Același interior mă îndeamnă să cobor după ce este al meu, acolo jos în apă. Dar e în regulă, pentru că nu mi-e teamă. E al meu și-mi place marea. Care e atât de frumoasă.

Nici nu știu când am ajuns aici jos. Simt apa până la genunchi. O simt pentru că o văd, dar nu am senzația de ud. Da, trebuie să recuperez ce este al meu, până „nu mi-l ia marea” … Ce folos ar avea marea cu ce este al meu…? Și uite câtă apă este aici jos, îmi trece de genunchi. Parc-ar vrea să umple tot locul, până sus la faleză. Hah, ce chestie.

Mă întorc cu fața spre mare. E la fel de supărată și de agitată și de închisă. Și ce repede se mișcă, o simt în nisipul de sub tălpi. Dar cu toate astea e atât de frumoasă și nu mă sperie, cu toată furia ei. Ridic privirea și-mi văd valul, fix deasupra creștetului undeva sus de tot. Oare e mai înalt decât faleza? Nu am mai văzut vreodată ceva așa de frumos. Iar spuma pe care o face e atât de albă. Și câtă liniște este aici „la umbra” valului. Mă întreb, oare când o să cadă peste mine, o să-mi facă rău?

Dar ceva mă trage în sus, pe peretele fărâmițos al falezei. Îl simt speriat. Foarte speriat. Și mă ține strâns și mă trage după el în sus. Nu înțeleg, de ce trebuie să fug? De cine îi e frică? Chiar trebuie să să mă agăț de toate rădăcinile astea și să mă trag în sus? De cine ți-e frică? Cu ce te-am speriat? Nu înțeleg… Dar nici nu mă pot opri. Vrea să fiu departe de apă, să nu mă cuprindă apa. Câtă spaimă…

Poftim, suntem sus, printre buruieni. M-ai epuizat. Și nici nu pot să-mi dau seama cine ești… Sau de ce ți-era atât de teamă pentru mine. Mă ridic și mă uit spre plaja pe care mi-a înghițit-o marea toată. Hah, dacă mă aplec peste buza asta de pământ și întind mâna ajung la apă.

Măcar am ce e al meu, nu? Și era atât de calm aici sus. Și de liniște. Înainte să apari tu și teama ta de furtună. E atâta liniște în furtună.

Când m-am trezit mă dureau brațele, omoplații și mijlocul… de parcă m-aș fi urcat pe ceva…

August 31, 2011

August

Posted in internship, Out, Paris, reflechir tagged la 12:43 am de anagreudeexplicat

Sau cea de-a 8 a fiică a anului, iar dintre toate cele 12 surate, cea mai liniștită. În august toată lumea pleacă, își ia o pauză, fuge, se ascunde, se duce încotro vede cu ochii, abandonează și spre sfârșit își ține respirația pentru că vine septembrie. Iar septembrie… este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, masculul Alfa al oricărei haite, fulgerul din pumnul strâns al lui Zeus, săgeata din arcul lui Artemis, amenințarea subînțeleasă din mână dreaptă a Atenei alături de multe alte elemente cheie din diverse statui împrăștiate prin Luvru.

Revenind la august. Ziceam să toată lumea pleacă. Păi, la mine biroul s-a golit. 3/4 dintre colegi au plecat în vacanță, pe unde au văzut cu ochii.

Prin FranțaBiarritz, Bordeaux, Perpignan, Cannes, Monaco și alte orașe urâte, îmbâcsite și deloc atrăgătoare din sudul întunecat al celor două coaste de care țara fonfăniților dispune – una la Atlantic și alta la Mediterană. Oricum e urât acolo și plictisitor și frig și mai ales urât. În special vara. Nu există niciun motiv întemeiat ca să îți dorești să ajungi acolo. Exclus.

Înapoi în RomânicaManu a primit bilet de voie și și-a luat zborul spre Cluuuuuj, Mediaș, Rebra, Reșița, Zalău, Târgu Mureș, Sebeș, Sibiu și alte orașe de prin Transilvania. Parcă ar fi plecat într-un fel de turneu de tămăduire. Cu toate acestea, 2 săptămâni mai târziu a sositără înapoi la Paname cu amandină și covrigi, special pentru subsemnata.

AngliaEu. Desigur. Într-un final. Ce-a de 4 a încercare. Și cât pe ce să o ratez și pe asta pentru că s-au gândit unii să arunce cu piatra-n geam. Daaar, după principiul „Zoe fii bărbată”, înainte cu tupeu pe sub apă eu m-am dus.

Algeria, Belgia etc etc.

Teorema este reciprocă – Andreea a venit să vadă schela din mijlocul orașului. Am profitat de ocazie și l-am inclus în ofertă și pe corsicanul cel frumos și uite cum am obținut un fel de Omo/Dero 2 în 1. (Nu. Nu Ariel. Ariel cere exigența și noi/eu sunt precum o pictură veche – de la depărtare e perfectă, însă cu cât te apropii mai mult… Dacă exigenței nu îi facem față, în schimb la capitolul fidelitate suntem în prima bancă de la geam. Fetele este de la Unilever. Deci Unilever all the way and no way Jose, Ariel)

Cum ziceam, și eu mi-am luat tălpășița pe sub apă, peste gârlă, și am luat o pauză de la prima bancă, de la stagiu, de la SAS și mi-am pus creierul pe „stand by”.  Am să gândesc la cele 168 de modele pt scorul financiar (la momentul plecării, între timp am ajuns la 198) și cele 57 pentru modelul general (mai apoi, 78) când întorc. În tren eventual, dacă nu adorm între timp.

Partea cu fugitul este puțin mai complexă. Poate fi privită fie în sensul propriu al cuvântului – eu cu Manu fugim sau mai bine zis țopăim pe bandă cu zecile de minute. Însă nu asta te interesează, nu pentru asta „” citești tu acum. La figurat și eu fug de aceleași lucruri de care fugi tu, +/- 5% marja de risc. Așa că derulează lista, în minte și o să ne întâlnim, probabil, pe la jumătate.

Desigur, mai este un al 3lea tip de fugit, care se întrepătrunde cu un anumit tip de ascuns, de parcă ar fi 2 piese de puzzle. Fugitul și ascunsul de foc. Acum fix o săptămână, a fost un incendiu la prima bancă. Fix la turnul de control din sticlă și de la Esplanade de la Défense, unde se desfășoară stagiul Anei. Și fix la etajul 7. Cum ar veni, mi-a luat foc capul, eu având birou la 6. Se temeau ei galii să  nu le pice ceru-n cap, afirmație la care eu aș veni cu următoarea completare. Să nu îți cadă cerul/tavanul în cap pentru că arde. Pe scurt, am agiuns dimineață la stagiu, m-am strecurat printre diverși indivizi care se învârteau alertați și am luat liftu până la 6. Am ieșit din lift, am făcut stângă, întrebându- ce dracu pute în halul ăla?! Am deschis ușa, de la aripa B și iaca… prăpăd. Pe jos, praf alb, spumă, apă, bucăți de tavan fals și de fier. Ce dracu? Agiung în bucata noastră de open space, doar ca să văd cum curge apă din tavan. Acolo unde era tavan.

Apoi se apropie pufoșenia (responsabilul meu de stagiu, pe numele lui de cod) de mine și-mi spune „Anna (cu 2 de n, pentru că e pe franceză), să nu te sperii. Nu e decât un mic incendiu. A trecut, l-au stins e totul în regulă, ne-au inundat puțin și pe noi, dar nu-ți face probleme. Verifică totuși, dacă nu ți s-a udat calculatorul. Sinon, ça va?”

Nu, nu-mi udaseră calculatorul, ca prin minune. 2 zile am avut o gaură deasupra capului și puteam comunica în direct și în exclusivitate cu etajul 7. Din fericire, între timp gaura a fost acoperită în totalitate, cu plăci noi și curate de tavan fals. Pe cele arse, ude și înnegrite le-au aruncat. Cu timpul m-am obișnuit și cu mirosul. Cât despre etajul 7, încă lucrează să-l scoată la lumină, pentru că toată aripa B a ars și nu a mai rămas nimic acolo. Totul s-a făcut scrum. Dam.

În spiritul acestei întâmplări, care vine în urma atacului de la Oslo, (pe care l-am ratat cu 2 zile), a revoltelor de la Londra pe care le-am prins fix la sfârșit, îmi spun că, dacă reușesc să trec de ziua mea, semne bune anul are.

Abandonul. Da, cam pompos. Abandon prin neprezentare. Câștigi meciul la masa verde. 3-0. Deși aici nu prea sunt convinsă că iese cineva câștigător. La Londra fiind, încercând să scap de un indian care se lipise de mine ca marca de scrisoare, am inițiat un schimb de mesaje cu Grég. Old loves, they die hard, old lies, they die harder. Plus că multă vreme juca în rolul principal de Făt-Frumos pe calul alb și de fiecare dată când apărea câte un dubios care încerca să se bage în seamă cu mine, era de ajuns să uit înspre el și să-i spun „ajută-” (în română) și el apărea hop-țop, își trecea mâna peste umerii mei, zâmbea și individul dispărea. Am aplicat strategia și peste mări și țări și mereu a dat rezultate. Simpla pomenire a numelui lui și așa numiți „pretendenți” fugeau mâncând pământul. Așa că mi-am zis că o să meargă și de data asta, ei bine nu. Undeva, cândva, într-un fel amândoi am abandonat ceva, pe cineva. Acum nu mai e nimic de zis.

Dar ca să prezint totul sub formă de sandwich – una bună, una rea, încă una bună. Deci încă una bună, înainte de marele final. De vreo 2 luni așa, Parisul a fost luat cu asalt de nebunia Post it-urilor. Totul a pornit de la geekșii primei bănci, adicătelea departamentul de IT de la BNP Paribas. Și cum ei se plictiseau nevoie mare într-o zi, s-au apucat să facă diverse forme, figurine din post it-uri pe care le lipeau pe geam. Și uite cum, peste noapte, geekșii din clădirea de peste drum le-au răspuns. Și tot așa. Au început să țină scorul – desigur prima bancă a caștigat, ca întotdeauna. Și acum că trendul a fost lansat, toate clădirile de sticlă ale corporațiilor au fost umplute cu desene colorate, făcute cu post it-uri. Long live, pixel corporate art.

Și am făcut și noi desene. Pe Twetty (cliculeț), un Game boy, un dinozaur (cliculeț). Iar Manu, la GE, a făcut sigla (cliculeț nr 3).

Cam atât despre august. Să trecem la septembrie. Miemi place septembrie. Desigur, sunt subiectivă. Dar totul se întâmplă în septembrie. Totul reîncepe, renaște, se decide, se cântărește. So spring, totally overrated.

E al 3 lea septembrie în Franța, care prevestește aceeași graniță, între a fost și urmează. Când lumea așa cum o cunoști tu va fi lăsată în urmă și tot ceea ce ți-ai dorit te așteaptă cu brațele deschise, cu un rânjet de Jocker.

Septembrie e luna în care, între 8 și 9, ți se cântărește sufletul. Nu degeaba i se zice și răpciune, nu?

Iulie 11, 2011

Nişte proşti

Posted in ana, reflechir la 10:26 pm de anagreudeexplicat

Deci buei frate, am văzut faza cu bacu. Cât de prost să fi mă să nu şti să copi?? Da chiar aşa îngrămădit să te fi făcut măta?? Să nu fi în stare să copi acolo să treci bacu?!! Păi pe vremea nu se exista asha ceva, frătzie. Da shi la noi a fost nashpa profii. Că a dat aia cu intelectualu. Că e Moromete k nu e Moromete k e moaşă-sa pe gheatza. Io am scăpat ieftinache. L-am făcut pe altu nu Moromete, era ceva dintr-o poveste cu ceva fete. Da a fost bine, le-a placut la profi. Am picat pe subiect, adică stateam cu curu pe foaia cu rezumatu din carte. Pai ce frate, io nu-s ca ashtea, nishte fraeri si niste proshti. Eu stiu cum se face treaba. Si-am trecut bacu. Lux. Tâtză de mâtză, nu alta.

Si ma uitam asha in ziar, de la servici. Cand nu e patronu pe langa mine, bag repede pe un sait ceva, sa vad shi io ce se intampla akasa. Ca nah, a trebuit sa plec. Ce sa-i fac, asta e viatza. Da i-am facut pe fraeri aici in Frantza. Sunt mama shi tata lor. Toti asculta de mine. Tre sa shti cum sa vorbeshti cu oamenii. Ca ei te intzelege. Da daca nu shti cum sa ii iei, asha la sentiment nu rezolvi nimika. Dar eu shtiu. Shi nu poate sa-mi zica nimika k nu-mi fac treaba sau ceva. Toata treaba e sa nu te prinda, k porma pici de fraer shi e nashpa. Tre sa-l iei sa-l pupi in cur porma, faze din astea ashea de curve shi mie nu-mi place.

Da n-are cum sa ma prinda prostu pe mine, ce io am venit degeaba in Frantza?? Mantelică si mă uitam şi io pe-un ziar din ăsta pe net. Gându îi zice. Special l-am ales k dak mă întreabă ăştia cum se cheamă să le traduc repede. Şi ascultă la mine că o să se ude nu alta. Şi-o să zică, firi-aş al lu Gicu gornistu ce tare-i!!

Îmi place de ăştia la gându că are multe ştiri. Şi au şi poye cu gagicile astea care sunt la teveu de dimineaţă. Şi-s bune rău. Aia blondă  a lu Bote. Şi bote ăla un fraer. Ce ăsta e nume de bărbat? Bote. Cred şi eu că s-a duc muierea să se fută cu altu. Nici nu se uda când îi zicea pe nume. bună blonda, ce-aş lovi-o. I-aş arăta io ce-i aia bărbat, nu homo ăla. Un labagiu. Sa-mi bag pula, cum se îmbracă, l-ai vazut?! Ăla nu e bărbat. Curvă masculină, cine ştie ce muie ia şi el. Bleah, şi borăsc dacă mă mai gândesc mult.

Şi-arată aşa gagicuţe din astea de-s acum prin România şi prin ce club de fiţe şi-au făcut ele ziua. Păi băi fraere dacă le aduc io aici la Paris într-un club leşină astea la intrare. N-au văzut neam de neamul lor aşa fiţă. Cu şampanie, separeu, doar al tău. Canapele din pele. Să stai să te uiţi la gagicuţe cum dă din buci. Da parcă tot la România îi mai bun futaiu. Părerea mea.

Băi coae şi citeam aşa pe net cu ce se întâmplă în ţară. Că cică vinde Băsescu ţara la unguri. Ceva cu zonele nu tare-am înţeles cum vine treaba asta cu zonele. Ce vrea să facă. O lepră şi ăsta cu cine l-a votat. O să vândă ţara bucată cu bucată cum a făcut şi cu flota. Ascultă la mine, bă labagiule, ca io am un tovarăş, mi-e ca un frate şi el ştie. A făcut nişte afaceri imediat după Ceaşcă la Constanţa prin port acolo. Nu ca găinarii aştia de acuma, de i-a prins. Nişte proşti, nişte găozari, Cum să te prindă mă?? Ce eşti prost?!?! Da tovarăşu ăsta al meu bazat, avea pile la gardă acolo, toata Constanţa tremura când auzea de el. Şi ştie el cum a fost afacerile acolo şi câţi dolărei şi-a tras ochiosu. Pfuai că urât mai e. Spurcat aşa. Visezi urât noaptea când te uiţi la el.

Şi e şi prost. Auzi la el să se înjure cu ruşii!!! Occidentalistu dracu!! Cum să scuipi mă mâna care te-a crescut?? Niciun câine nu face aşa. Păi vine acum Putin în 2 zile îl scoate pe Stalin din curte de la Mogoşoaia şi-l pune în faţa la universitate. Ce crezi că sta să se joace cu nimicuri ca de-alde marinaru pulii??? Ăsta e bărbat adevărat. Îţi intră chiloţii la apă doar când îl vezi.

Moamă şi mai e şi blonda lui. De-o tot bagă-n faţă de zici c-o fute capră. Udrea aia, imediat apare. Peste tot. Nu ştiu ce dracu face ea politică că la muie s-ar pricepe mai bine. Are o gura, mamă şti cum i-aş da-o!! Peste tot e. Unde e băsescu hop şi ea ca ciuma.

Băi da ce-mi place mie e comentariile. Bă e câte unii, să-mi bag pula în cristelniţă că te caci pe tine de râs. Bă scrie ăia tot ce vrea pula lor. Anunţuri la 89 89. Se înjură între ei. Pe jurnalişti. Pe toţi îi iau la pulă de zici că  e pornache pe viu. Bă da râd, ca mi-s simpatici. Cum şi-o trag ei aşa acolo ei între ei.

Aşa ce mă mai distrez şi aflu ce se întâmplă pe acasă. Sau măcar încerc. Dacă citeşti 2 ziare diferite acelaşi eveniment este prezentat într-o manieră antagonistă. Iar comentariile adiacente, fac ca textul de mai sus să se pleoştească mai repede ca un sufletu scos din cuptor înainte de vreme.

Subiectele de cancan abundă: interviuri cu de-alde Daniela Crudu şi alte manechinuite cu buze muncite; cum se plimbă Moni cu un orezar prin State, cum poţi să măsori dimensiunea penisului în funcţie de degetele de la mână etc etc.

Plus o poftă pentru macabru. Nu ştiu câte articole despre „crima din Primăverii”, redeschiderea dosarului Mădălinei Manole etc, care nu fac altceva decât să sporească grotescul prin dezvăluirea unor detalii sordide. Asta pentru că noi se pare că avem un cult pentru extraordinar. Orice veste oricât de banală sau trivială ar fi trebuie spoită şi pervertită până o asculţi pe Esca spunându-ţi la ora 7 după o zi de lucru că „un american a pozat cu telefonul său iPhone4 trecerea navetei prin atmosferă”.

Aşa că, eu, din postura mea de personaj camilpetrescian (din text dramatic sau nu), depun armele. Este peste puterile mele de simţire. Prefer să trăiesc în ignoranţă.

Sau aş putea să trăiesc în mâini. Aşa o să mi se pară şi mie normal tot ce e cu susu-n jos.

Iulie 2, 2011

Despre uluială

Posted in french, reflechir la 4:41 pm de anagreudeexplicat

Stăteam de vorba cu un francez. În vremuri de mult apuse, în Orlinz city. În Castan fiind.

Francezu‘: Care e treaba cu mirosu’?

Ana: … pardon? Treaba cu mirosu’? Ce miros?

Francezu‘: Da, da. Votre trip cu mirosu’. Să miroasă frumos.

Ana, luând drumul unei uluirii crescânde. Genul de uimire şi neînţelegere care te fac să-ţi întizi gâtul, aplecându-ţi capul într-o parte şi încruntând din sprâncene, încercând să înţelegi: Ce? Cine să miroasă frumos? Sau cum? Te referi la parfum? … What?

Francezu‘: Voi româncele aveţi o obsesie să miroasă frumos

Ana: …huh? O obsesie să miroasă frumos? Adică? Foloseşte-ţi cuvintele, pentru că tot nu mă prind.

Francezu‘: Toate aveţi în cameră des produits să miroasă frumos.

Ana: … aşaaaaaaaa şi?!?!?!?…

Francezu‘: Nu ştiu câte lumânări aromate, parfumate. Şi odorizant de cameră. În cameră, în baie. Şi 2-3 parfumuri. Şi detergent de nu-ştiu-de-care. Şi balsam de rufe care miroase a levănţică!!!! Care e problema voastră cu mirosu’?!?!

Ana: … whaaaa’?!?! I still don’t get it… Şi dacă le avem pe toate astea, ce? Nu văd unde e problema… Sau mă rog, subiectul de dezbatere…

Francezu‘: Da’ şi ţie de ce-ţi trebuie 2 parfumuri?

Ana: … tu vorbeşti serios?! I am at a loss. Ce nu înţelegi? Cu româncele şi mirositul frumos?

Francezu‘: De ce sunteţi aşa disperate să miroasă frumos?

Ana: Nu cred că suntem disperate să miroasă frumos. Dar de ce să nu miroasă frumos? Nu ştiu ce vrei să-ţi răspund… Până acum nu mi-am pus niciodată problema despre… mirositul frumos. Şi tot nu văd de ce te-ar deranja faptul că am avea „o obsesie” să miroasă frumos. De când a devenit mirositul frumos o problemă… sau un subiect de dezbatere

Francezu‘: Mais quand meme…. je trouve que c’est abuse…

Ana: Eu renunţ. Te aud vorbind, îţi ascult cuvintele, le cunosc sensul în ro, dar tot nu te înţeleg…

Francezu‘: Voi româncele sunteţi ciudate!

Pagina următoare