Octombrie 15, 2013

Nu pot să cred că – La metrou

Posted in Uncategorized tagged , la 11:45 pm de anagreudeexplicat

Vorbisem cu Octa să ne vedem la un suc după ce ies de la serviciu. Era în trecere prin Paris, în vizită la sor-sa. Care şi ea era în trecere prin Paris pentru un semestru. Ne-am întâlnit la Place Monge şi am mers să mâncăm. Clătite, parcă. Şi mie îmi era incredibil de poftă de macarons. Incredibil de poftă. Am umblat prin toate patiseriile şi magazinele de dulciuri din Place Monge, doar-doar mi-oi ostoi pofta. 

Am stat şi am povestit pe rând, fiecare despre viaţa lui până s-a făcut târziu. Era în iulie aşa că ne puteam permite să mai întârziem pe afară. Într-un final ne-am spus că, totuşi, orele sunt înaintate şi a doua zi lucruri măreţe ne aşteptau. Pe mine banca mea cu rapoartele ei, iar pe ei împachetatul/vizitatul/plecatul din Paris.

Ne-am despărţit în faţa gurii de metrou. Felicia trăgea de Octa (puţin dezorientat) în partea opusă. Ne-am urat toate cele cu zâmbetul pe buze şi am intrat la metrou surâzând cu gândul la seara foarte plăcută pe care o petrecusem.

Ajunsă pe peron m-am aşezat pe un scaun. Încă 7 minute până vine metroul. Mai răruţ seara târziu în timpul săptămânii. Pfff, şi trebuie să mai şi schimb pe urmă, abia pe la 12 am să fiu acasă. Mă uit la telefon şi văd că primisem un mesaj de la Raf. întreba cum a fost cu prietenii din România. apuc să îi povestesc cu beţia-mi de cuvinte caracteristică. Ridic capul preţ de o secundă să uit la tabelă. În 2 minute vine metroul. Hai, că a trecut repede timpul.

Termin de scris mesajul, bag telefonul în buzunar şi rămân aşa pe scaun, prea leneşă să ridic din timp pentru metrou. O să aştept să se oprească în staţie şi pe urmă.

Oricum după zgomot se aude că se apropie. Pe tabelă clipocea „0” la timpul de aşteptare. Privirea mi se încrucişează cu cea a băiatului aşezat în stânga mea. Are ochii negrii şi o căutătură apăsătoare, părul şi el negru şi foarte creţ. Pare foarte tânăr. 18-19 ani să aibă? Să ne fi privit 2 fracţiuni de secundă şi ţâşneşte de pe scaun şi merge apăsat şi hotărât de-a lungul peronului, spre celălalt capăt. M-a şi surprins cât de energic şi de brusc s-a mişcat. Îl urmăresc cu privirea, mirându- şi întrebându- de unde atâta grabă să se urce primul în metrou? E pustiu la ora asta.

Între timp metroul intrase în staţie. Cum altceva de făcut nu aveam, îl urmăresc pe băiat cu privirea. Parcă s-ar lua la întrecere cu metroul. Ridic din sprâncene a nelămurire. Cum merge el aşa hotărât şi dintr-un pas se zmuceşte în afara peronului şi înaintea metroului care-l urma la mai puţin de 2 metrii şi nu-l mai văd.

O femeie ţipă şi se aude un scrâşnet. Eu uit în continuare tâmpită de-a lungul peronului în dreptul unde era băiatul cu ochi negrii şi păr cârlionţat. Nu înţeleg ce s-a întâmplat?! Doar era acolo. L-am văzut eu cu ochii mei. Purta pantaloni albi de trening. Şi avea un ghiozdan gri în spate. Din alea cu o singură toartă, de le porţi în diagonală. 

Dar nu e pe peron. E doar o doamnă care plânge, plimbându-şi mâinile peste piept şi obraji. Metroul e intrat doar pe trei sferturi în staţie. Conductorul anunţă ceva, dar nu pot înţelege din cauta vuietului. Îmi vuieşte tot capul şi-mi pulsează ca ă venă. Am impresia că nu aud nimic, toate sunetele ajung la mine înfundate şi de foarte departe. Puţinii oameni din vagoane se ridică şi se uită pe geam. Uşile se deschid într-un final, iar conductororul coboară şi se uită în faţa metroului. Intră în cabină şi-l văd că vorbeşte prin staţie. Între timp alti agenţi RATP vin alergând pe scări. 

Simt că nu pot să respir… de parcă aş avea o piatră pe piept. Parcă a trecut o eternitate.  Încerc să mişc de pe scaunul meu, dar îmi simt mâinile şi picioarele foarte grele. Şi nu pot să respir. Nu simt decât cum îmi iese aerul din plămâni, într-un spasm sacadat. Aş vrea să respir. 

Agenţii RATP ne îndeamnă pe toţi să părăsim peronul. Au chemat pompierii şi poliţia. Apuc să ridic, dar am capul tot un vuiet şi simt că totul se învârte cu mine.  Trebuie să ies de aici. Nu vreau să fiu aici! Nu e pic de aer aici!!! Nu pot să respir!!

Nu-mi amintesc foarte clar cum am ieşit de la metrou, dar odată afară îmi dau seama că tremur şi că aş vrea să plâng. uit dezorientată în toate părţile, până reuşesc să regăsesc şi să-mi dau seama unde sunt. Pornesc spre jos spre casă.

Nu mai văzusem până atunci un om să moară sub ochii mei.

 

Anunțuri

Iulie 21, 2011

And it’s coming closer

Posted in Uncategorized la 12:14 am de anagreudeexplicat

Deci am o problemă. Nu pot să mi-o mai scot din cap. Deloc. Orice aş face, tot la ea mă întorc. Din nou şi din nou şi din nou. Nu mi s-a mai întâmplat asta de la … În fine nu contează de cât de mult timp sau cât de puţin.  Mă intrigă că îmi solicită atenţia chiar şi în lipsă.

La urma urmelor ăsta e farmecul aventurilor de o noapte – a doua zi ea o să fie plecată. În cel mai bun caz o să merite efortul să o menţionez seara la bere. Altfel, să fie primit. Dar fata asta… fata asta. Pe fata asta n-am uitat-o. Deşi a fost cea mai pasageră dintre toate. Nici măcar nu locuim în acelaşi oraş. Nici nu ştiu de unde a venit şi încotro se ducea. Dar am văzut-o acolo, urmărind cu ochii mari lumea din jur. Nu părea să vrea nimic şi pe nimeni. Pur şi simplu era acolo. Cu ceva prieteni, cunoştinţe. Nu prea am fost atent la ei. Se ivise ocazia să mă bag în seamă, elegant şi subtil. Totul ţine de intrarea în scenă. Secretul e să ştii să laşi impresia că eşti exact ce are ea nevoie atunci, acolo. Şi o să fie a ta. Cel puţin pentru noaptea care urmează. Mai departe nu mă interesează.

Cum ziceam, ocazia perfectă. Un oarecare negru, beat şi dezgustător se apropiase de ea şi îşi încerca şi el norocul. După ce-i răspunde la orice replică de 2 lei pe care i-a aruncat-o, o văd cum se uită în jur, căutând sprijin. Dar toţi prietenii ei sunt prea ademeniţi de planuri asemănătoare cu ale mele ca să o bage în seamă. Rămăsese singură să urmărească lumea cu ochii ei mari.

Aşa că mă apropii de ea şi îmi pun mână după gâtul ei, sorb molcom din paharul cu bere şi ridic din sprâncene la negrul de lângă ea. El se scuză, bâlbâindu-se, că nu ştia că venise cu prietenul. Cât de prost este! Îl privesc cu un zâmbet snob în colţul gurii.

Acum că el a plecat, ea se întoarce la mine. Mă măsoară de sus până jos. Am impresia că până şi sufletul mi-l cântăreşte din priviri. O văd că deschide gura să-mi zică ceva, dar sunt mai rapid şi o întreb ce vrea să bea. Rom, whiskey, lime şi cola. Cu gheaţă. Bine. Dacă ei asta îi place.

Îmi plăcea de ea pentru că mă făcea să râd. Chiar să râd. Și acum, treaz, tot mă pufnește râsul amintindu-mi de replicile ei sarcastice. Și-mi plăcea de ea pentru că părea foarte… foarte calmă. Nu voia nimic de la mine. Sau nu simțeam asta, ca și cu alte fete. Nu-mi lăsa impresia ca și cum s-ar aștepta să o mint frumos cu un pomelnic de complimente sau să pretind că este altceva. Nu voia nimic. Și nu oferea nimic în schimb. Probabil oricine altcineva ar fi fost în locul meu ar fi fost tratat la fel. Dar eu voiam mai mult. Da, tu vii cu mine acasă în seara asta.

La 3 ne-au dat afară. Prietenii ei s-au precipitat să propună tot felul de alte baruri unde să mergem. Am profitat de faptul că rămăsese ușor în urmă (slavă cerului că există tocurile foarte înalte. Și consumul de alcool. Și astea împreună n-o lăsau să fugă de mine pe cât de repede și-ar fi propus). M-am apropiat de ea și m-am aplecat peste umărul ei stâng. I-am șoptit, că dacă vrea, ar putea trece pe la mine, în drum spre casă. Și stau aproape. Și din balcon se vede marea. Dar doar dacă vrea. Altfel o condus până acasă.

Am rămas lipit de spatele ei, așteptând să-mi răspundă. O simțeam cum ezită. Își plimba greutatea de pe un toc pe altul. După  vreun minut, în care prietenii ei o tot strigau, s-a întors pe jumătate spre bine și-a zâmbit. Bine, fie. Cum vrei tu. Ce ciudat a sunat. Cum vreau eu. Parcă ar fi fost de acord cu un capriciu absurd al meu. Desigur, capriciul meu în seara aia era ea. Dar nu era nimic absurd în tot ce-mi doream de la ea.

În drum spre casă, încercam să-mi dau seama a câta fată de-o noapte este… în zadar. De la o vreme ajungi să confunzi trupuri și nume. Și toate arată la fel, toate îmi lăsau același sentiment teatral dimineața. De prea puține îmi amintesc clar și reușesc să le disting. Și asta doar pentru că, s-au dovedit a fi prea curve.

Deja începuse să fie lumină, deși încă nu trecuse de 4. Ajungem la mine. Urcăm, și ea este atât de senină, încât am impresia că am scos-o la o plimbare și că nu este nimic mai natural decât tot ce facem noi. O invit înăuntru. Aceeași ochi mari se plimbă peste tot apartamentul. Și iar o simt cum îmi pune în balanță toată viața. O văd cum plutește de colo, până colo ca să privească îndeaproape ceva ce i-a atras atenția pentru câteva clipe. Ai putea crede că e o formă de nervozitate, de nerăbdare, dar toate gesturile ei sunt domoale și nu trădeaza nestăpânire de sine. Doar râsul, îmi amintește că suntem amândoi destul de beți.

Mă întreabă de mare. Îi arat din ochi ușa de la dormitor. Se dă jos de pe colțul de masă, unde se urcase și se duce spre dormitor. Se descaltă și mă privește peste umăr zâmbind. Sunt prea obișnuit cu seri ca asta ca să o urmez imediat. Să mă aștepte puțin. Să-mi termin paharul. Să aibă timp să se întrebe ce face aici, cu mine, un necunoscut, într-un oraș care nu este al ei și în care până nici noaptea nu este noapte cu adevărat.

Mă ridic și mă duc după ea. Mă așteptam să o găsesc goală în pat. Dar este cât se poate de îmbrăcată. Și cocoțată pe balustrada de la balcon. Mă privește zâmbind. Bun. Deci și ea știe. Mă așteaptă să vin la ea. Să fiu eu cel care cedează. O privesc și îmi amintește de un musafir cuminte, care face orice i-ar spune gazda. Păi să vedem atunci.

Ajung pe balcon, dar rămând în prag. Sunt doi pași între noi. Iar mă privește dintr-o parte. De jos în sus. Părul îi cade peste ochii acum alungiți spre tâmple. Are sprâncenele ușor încruntate și gura întredeschisă. Nu se grăbește, așa că mă privește încet. Acum că suntem aproape, se uită la mine de jos și așteaptă. Doar mă privește. O privire sălbatică, înfrânată, stăpânită. Dar chiar și așa, nu face nimic.

Mă aplec peste ea și-mi așez mâinile pe balustrada de piatră. E rece. Trebuie să fi înghețat. Îi ating măinile cu degetele. Fără să vreau încep s-o mângâi ușor. Atât cât îmi pot mișca degetul mare peste încheietura mâinii. Dar ea nu s-a clintit. Fără să-mi dau seama mă apropii și mai mult. Mă uit spre marea atât de calmă la ora aia, și îi spun la ureche că nu vreau să plece. Și rămân așa. Cu buzele lipite de creștetul ei.

Mă întreabă unde mă uit. Și îi răspund că spre mare. Se dă încet jos și se întoarce cu spatele. Își așează palmele peste ale mele și-mi strânge mâinile în pumnul ei. Își întinde brațele și se lipește de mine. Se lasă pe spate și mă privește din nou. Instinctiv îmi mut greutatea pe ea și o împing în față, până când atinge piatra cu șoldurile. Ea-și încordează umerii și brațele și o simt rigidă la mișcarea mea. Își arcuiește spinarea spre mine și-și lasă capul într-o parte.

O apuc de gât cu mâna stângă și o sărut. Îmi place. Așa că o apuc mai bine. Acum o țin strâns lipită de mine. E ceva în sărutul ei ce mă incită mai mult decât faptul că stă cu spatele. Mă lasă fără suflare, dar când vreau să mă opresc mă mușcă de buza de jos. O văd cum rânjește de satisfacție, văzându-mi grimasa de durere.

Mă depărtez jumătate de pas s-o privesc. Mă urmărește de peste umăr. Mă excită teribil. O strâng de umeri și o trag spre mine, trebuie să fie mai aproape de atât. Dar ea se țintuiește în bara de piatră. Bine, aici. Îi strâng măinile peste piatra rece și mă las iar peste ea. Drept răspuns își împinge fundul în spate și se adâncește în bazinul meu.

Îmi place să-i simt șoldurile în mâini. Îmi place să o așez. Așa că o salt puțin și îi depărtez picioarele. Și acum își arcuiește iar spatele, iar eu pot să îi văd omoplații cum se ating. Își lasă capul adânc pe spate și mă așteaptă. I-aș putea strivi bazinul în strânsoare, atât de apăsat vreau să mă simtă.

As I slide in she moans. Intru în ea până la capăt și geme din nou. Îmi trec podul palmei peste toata coloana, și-mi afund pumnul în păr și o trag înspre mine. Vreau s-o văd cum gâfâie. Vreau să văd cum la fiecare mișcare închide ochii și respiră atât de profund încât îi dansează o șuviță ce-i atârnă peste obraz.

M-am trezit din cauza zgomotului. mă așteptam să fie lângă mine în pat. Poate la duș? Pe balcon fumează? În bucătărie? A plecat. Tot ce mi-a mai rămas de la ea este melodia care m-a trezit. Și refrenul pe care mi-l repet obsesiv.

And it’s coming closer…

Iulie 13, 2011

Simon dit

Posted in Uncategorized la 1:01 am de anagreudeexplicat

Ana întreabă: Ştii insula aia din New York, unde e Wall Street şi sediul de la ONU. Unde sunt filmate GG şi SATC? E şi un cocktail cu numele ăsta.

Simon dit: Manatan

Harry oftează: Manhattan

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ana întreabă: Ştii genul ăla de super promoţii cu reduceri masive. Cu solduri de 70-80%?

Simon dit: ard discun

Harry oftează: Hard discount

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ana întreabă: Ştii melodia aia de la Inna cu versuri absolut ilogice şi pe care dansează tot trogloditul?

Simon dit: Ot

Harry oftează: Hot

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ana întreabă: Ştii filmul ăla cu Bradley Cooper, când se trezesc ei mahmuri în Las Vegas şi nu mai ţin minte ce au făcut cu o zi înainte? Şi râzi de te pişi pe tine?

Simon dit: Very bad trip

Harry oftează: ?!?!?!?… The Hangover

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ana întreabă: Ştii dealul ăla de la Los Angeles, unde sunt literele alea mari şi albe şi apar în toate filmele?

Simon dit: Oliud

Harry oftează: Hollywood

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ana întreabă: Ştii că a apărut o serie nouă la HBO, The Game of Thrones? În genul Lord of the Rings. Tare faină.

Simon dit: Quoi? De quoi tu parles????

Ana repetă: uhm…. un canal american… Le tron de fer… Le seigneur des anneaux??

Simon dit: Da, da, da. Ştiu despre ce e vorba.

Harry oftează şi-şi ia capul în mâini

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ana întreabă: Ştii unde s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de vară din 2008?

Simon dit: Pekin

Harry oftează: Beijing

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ana întreabă: Ştii cum îl cheamă pe italianul care a pictat capela Sixtină? Care l-a sculptat pe David şi ai cărui sclavi se înşiruiesc la Luvru?

Simon dit: Michel Ange

Harry oftează: Michelangelo

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ana întreabă: Ştii cum îl cheamă pe italianul care a pictat tabloul pentru care vine un glob întreg până la Luvru şi străbate 2 km de „traseu cultural” până la el?

Simon dit: Deo Vansi

Harry oftează: Da Vinci

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ana says: Stupid french people. They don’t even have a language, Just a stupid accent. When you’re talking to them, half the time you are under the impression they are going go spit their soul out, and the other half that even the air their are breathing is not worthy of them.

Ianuarie 12, 2011

Open wide

Posted in Uncategorized la 11:55 pm de anagreudeexplicat

Fear
And panic in the air
I want to be free
From desolation and despair
And I feel
Like everything I saw
Is being swept away
When I refuse to let you go

I can’t get it right
Get it right
Since I met you

Loneliness be over
When will this loneliness be over?

Life
Will flash before my eyes
So scattered and lost
I want to touch the other side
And no one
Thinks they are to blame
Why can’t we see
That when we bleed we bleed the same?

I can’t get it right
Get it right
Since I met you

Loneliness be over
When will this Loneliness be over?

Loneliness be over
When will this Loneliness be over?

 

 

 

Sau eliberarea în gama Do

O goană nebună în care tălpile se succed mai repede pe pământ decât bătăile inimii

Mai repede şi mai repede şi mai repede şi mai repede şi mai repede şi mai repede

şi mai repede şi mai repede şi mai repede şi mai repede mai repede

mai repede mai repede mai repede mai repede

mai repede mai repede mai repede

mai repede mai repede

mai repede

şi te desprinzi de pe un vârf de stâncă, în aer

şi-ţi deschizi braţele într-un gest atât de amplu

şi de violent

încât coloana ţi se arcuieşte în faţă

şi capul ţi se lasă pe spate

…şi coastele ţi se deschid.

Larg

Septembrie 13, 2009

Drumul

Posted in Uncategorized tagged la 6:57 pm de anagreudeexplicat

S-a întâmplat să plec. Am făcut ce am făcut şi mi-am luatără zborul. Chestiunile organizatorice nu contează şi plictisesc pe toată lumea, drept urmare nu merită să fie menţionate. Revenind, am plecatără. Desigur, cu toată agitaţia de rigoare înainte. Fugi de colo-colo după acte, carduri de toate culorile/tipurile/naţiile, chestii mai mult sau mai puţin folositoare. În final ajunsesem ca o curcă rătăcită, dar a trecut…

Am zis să plec cu autocarul, pentru că deh! Eurolines are rută directă Bucureşti-Orleans (şi factorul financiar a cântărit greu) şi puteam să iau mai mult bagaj. Zis şi făcut. Şi uite-mă pe 1 septembrie la 4:30 a.m. la piaţă la Buzeşti cu băgăjoiul şi cu ai mei părinţi. A venit şi Măria Sa (doar îl rugasem). După îmbrăţişările şi pupăturile de rigoare am plecat. Eu voiam să dorm, pt că era prea devreme pentru mine, dar vecinul meu era de altă părere. Însă după ce l-a ignorat cu obstinenţă vreo juma de oră m-a lăsat în pace. Şi dăi tâgâdâm-tâgâdâm prin prerie. Mai opreşte ici-colea se mai urcă lume. Până pe la Deva nu ştiu ce s-a petrecut, dormeam. Dar la Deva m-am trezit (din nefericire) şi am văzut cum se urcă 3,5,7 ba nu 12!!! compatrioţi mai coloraţi (din rasa celor iubiţi de Mădana). Unde mergeau ei?! Păi nu e evident?! La Paris, mon cher, la Paris! Aveau şi un bebeluş cu ei, care a tot plâns, cu zecile de minute. Noroc că ei erau în spatele autocarului şi eu în faţă, altfel era grav. Ajugem la graniţă. Şoferii ne sfătuiesc să facem o mică „chetă” pentru domnii vameşi unguri că „să nu stăm 3 ore să ne verifice toate bagajele”. Şi uite cum sar 5 euro/pers. Vâjâim prin Ungaria în 3 ore. Austria nici n-o simţi şi iată-ne la nemţi deja, dar scăpăm repede şi de ei. Et voila! La France în toată splendoarea ei. Între timp unul dintre şoferi murea de plictiseală şi ne punea filme în prostie. 8h de comedii americane ieftine.

Uite că ajungem şi la Paris şi sus-numiţii coboară. Dar nu toţi, pentru că era dubios. Mai rămân vreo 6. Următoarea oprire era Orleans. Aleluia! În nici 2 ore mă găseam, înconjurată de 5 bagaje, undeva într-o parcare alături de cei 6. Mi-am cărat pe rând bagajele, 2 câte 2, lângă o braserie. Noroc că era miercuri şi se lucra.

Să sun la taxi. Aveam 2 numere, mi le trimisese Kia. Şi incerc să sun. O dată. De 2 ori. O sun pe mama, să imi dea alte numere de taxi din Orleans, poate Kia a mâncat o cifră, ceva… Mi le trimite pe aceleaşi. Mut bagajele 2 căte 2 în braserie. Îi explic unui franţuz mai răsărit situaţia şi îl rog să îmi cheme un taxi. El îmi dă telefonul fix şi ultima ediţie din Pagini Aurii. Noroc că între timp oprisem o negresă şi îmi dăduse o carte de vizită de la taxiul din Orleans. Sun. Chem un taxi, dar apare un Volkswagen cu interior din piele. Domnul şofer se supără pe mine pentru că am prea multe bagaje. În drum spre hotel citesc că au tarif de noapte şi adaos pentru bagaje. În final m-a costat 30 de euro.

Mută bagajele în holul hotelului, unde recepţia era închisă (Hotel Formule1. Sunt „mai speciali” ei din fire.). Am încercat să negociez cu duduia recepţioneră (prin uşă), să iasă, să imi dea camera pe care o rezervasem. A refuzat, căci programul ei se terminase deja. În cele din urmă am descoperit automatul de la intrare şi mi-am luat camera în primire. Un franţuz micuţ şi amabil m-a ajutat să mut bagajele până la etajul 1. Next day, am mai parlamentat puţin cu recepţionera ca să pot lăsa bagajele la ei, până îmi iau camera de cămin. A cedat, în cele din urmă. Când am revenit după ora 5, am dat peste acelaşi franţuz micuţ şi amabil, care s-a oferit să mă ducă cu maşina până la cămin. Am acceptat, dar just in case aveam la îndemână o sticlă de 1 litru de Vittel să îl pălesc în cap, în caz că ar fi încercat ceva. Mi-a explicat că ce draguţă sunt şi că vai! ce bine vorbesc franceză. Mi-a dat adresa de mail şi apoi mi-a povestit cum o să plece în Brazilia la logodnica lui. A fost un drum lung până la cămin.

Concluzii:

1. Mersul cu autocarul pe distanţe atât de lungi se practică când eşti tânăr şi în vână. În liceu cu tineri teribilişti, când timpul trece repede şi nu realizezi că ai spatele înţepenit sau că vecinul de lângă miroase a transpiraţie. Una peste alta nu mai fac în viaţa mea aşa ceva. Acum pot spune că am făcut Franţa/Germania pe autocar (nu la fel de glorios ca pe TIR, dar impune respect)

2. Paporniţă-fantasy not so fantastic.

3. Români/rromani sunt peste tot, aşa că nu poţi afirma niciodată că ai plecat de acasă.