Iunie 1, 2011

Despre… te iubesc

Posted in ana, Ha, reflechir tagged , la 10:25 pm de anagreudeexplicat

După cele două pseudo surprinzătoare, inopinate şi repetitive cereri în căsătorie, stăteam de vorbă cu mama mea

Mama: pai şi tu îl placi?
Ana: nu
Ana: adică e simpatic and all
Ana: dar, nu
Ana: hell no
Mama: o fată se cere şi se caută
Ana: aprob
Ana: confirm
Mama: o scoţi şi dintr-o sală cu 300 de oameni
Mama: dacă o vrei
Mama: cum a făcut tatăl tău
Ana: hopa

(N.R.: Povestea cu sala, mama şi tata:

Tata a terminat Institutul de Marină, drept care a fost mariner pe mările şi oceanele planetei. Cu alte cuvinte el pleca în voiaj. Cu lunile. Câte 4, câte 8, după posibilităţi. Se făcea că trebuia să plece în voiaj – în Angola, dacă nu înşel. Şi să schimbe echipajul de pe vasul de acolo, pricină cu care plecau cu avionul din Ronia. Au intervenit una, alta şi plecarea a fost avansată cu vreo câteva zile. Aşa că tata a venit la magnificul ASE – unde era mama student eminent-şef de serie/promoţie-preferata profilor-geek-etc etc cu gânduri măreţe. S-a interesat tata unde anume avea mama curs, a bătut frumos la uşă, a intrat în amfiteatru, în mijlocul cursului, i-a explicat profesorului că el este marinar şi că în câteva ore trebuie să fie la Otopeni să plece în voiaj şi că el vrea să o vadă pe mama, şi că nu-i aşa c-o lasă să plece de la curs? Aryana, unde eşti? Da, Aryana, hai grăbeşte-te nu vezi că băiatu n-are timp? zise profesoru’ zâmbind spre cei doi

Iaca cum se scoate o fată dintr-o sală cu 300 de oameni. Dacă o vrei)

Ana: dar tatăl cum te-a cerut?
Ana: a avut inel cu el?
Ana: sau inelu a venit pe urmă?
Mama: nu a avut inel săracu
Mama: în parc
Mama: seara
Mama: în genunchi
Mama: de acolo i se trage de îl dor
Ana: pai l-ai ţinut mult în genunchi până să accepţi?
Ana: în care parc?
Mama: de la moxa
Mama: nu mai ştiu
Mama: câteva minute bune tot au fost
Ana: ăla acolo care are ieşire pe victoriei?
Mama: da
Ana: hehe
Ana: aşa brusc?
Mama: nu brusc
Ana: s-a aşezat în genunchi şi ţi-a zis „vrei să fii soţia mea?”

Mama: da

Ana: dar discutaserăţi înainte despre posibilitatea asta?
Ana: sau a fost spontan?
Mama: a fost spontan
Ana: şi nu te-ai speriat?
Mama: suprinzător
Mama: ba da puţin
Ana: păi şi cum i-ai zis că da?
Ana: ţi-a promis ceva? sau doar te-a cerut?
Mama: aşa m-am emoţionat şi am zis da
Ana: ioi
Mama: nu mi-a promis nimic – decât pe el şi iubirea lui
Ana: aşa trebuie lumea să se ia
Mama: da
Ana: frumos
Mama: nu aveam nevoie de nimic
Mama: nici unul dintre noi
Mama: decât de noi doi
Ana: şi i-ai zis atunci pe moment, nu?
Mama: da
Mama: dacă aşa am simţit

Ana: şi pe părinţi când i-aţi anunţat?
Ana: sau cui ai zis primu/prima?
Mama: când am fost gata
Ana: ce trist
Mama: după vreo 1 an şi ceva
Ana: pardon?
Ana: stai aşa
Ana: tata te-a cerut şi părinţilor le-aţi zis după vreun an şi ceva?
Mama: pai mi-a zis mie întâi
Mama: şi apoi când am terminat faculta gata

Ana: adică voi aţi fost „logodiţi” în tăcere un an şi ceva?
Mama: „tăcere” era evident intenţia lui
Ana: şi timp de un an nu a ştiut nimeni?
Ana: în afară de voi 2?
Mama: noi doi
Ana: serios?
Mama: da
Ana: păi de ce ?
Ana: eu nu cred că aş rezista să ascund un an
Mama: păi el a plecat în voiaj
Mama: vreo 4 luni
Mama: eu aveam de terminat o şcoală
Ana: bine, bine
Ana: dar puteaţi să anunţaţi lumea
Ana: că aveţi planuri
Mama: aşa că urmează… da, le-am zis
Mama: şi apoi când a venit tata din voiaj a venit şi m-a cerut la ai mei
Ana: şi tata-tata ce a zis?
Mama: a zis da
Ana: dar i-ai prevenit înainte?
Mama: da puţin
Ana: şi dacă zicea nu?
Mama: oricum căsătoream cu el

Later edit:

Că să evităm confuziile… Nu, nu Grégoire m-a cerut. A fost altcineva

Anunțuri

Martie 5, 2011

Acasă

Posted in ana, Hai-hui, Out, vacanta tagged la 10:35 pm de anagreudeexplicat

Tramvai, tren, RER, navetă, avion, Ronia. Ăsta era traseul de urmat. Vite fait quoi?

În navetă în faţa mea era un cuplu. De roni i-am bănuit eu după port. Confirmaţi şi după vorbă de îndată ce mi-am dat jos căştile de la Zen şi am fost atentă la conversaţia dintre ei doi. Ea era o fostă blondă cu rădăcini pana corbului crecute cât vreo 3 degete. El îmi amintea de un zugrav de pe vremea când ne jucam de-a Ana şi Manole. Tot drumul s-au întins. Reciproc. Pe scaune, pe geam. S-au mângâiat, pipăit, lins şi câte şi mai câte. Doar nu te poţi împotrivi pasiunii, nu?! Şi când te apucă… te apucă şi gata. După care suviţele ei blonde au dispărut de peste linia spătarului. Şi am sperat cu ardoare în sinea mea că nu s-a apucat să-l feleze. Atunci, acolo. Din fericire, doar recupera ceva scăpat pe jos. Apoi într-o continuare naturală a activităţilor lor ea s-a apucat să-i stoarcă lui coşurile de pe ceafă… Iar eu mi-am zis că sunt în drum spre casă.

La aeroport, în ciuda faptului că mai erau şi alte zboruri în acelaşi timp cu noi, doar pentru check-in-ul de Bucureşti nu puteai diferenţia coada. Era aşa un fel de dop de oameni disperaţi să ajungă repede-repede în faţă. La coadă, doar lume bună. Indivizi îmbrăcaţi în cel mai lucios trening al lor şi cu geantă LV pe care o ţineau în braţe ca să nu se uzeze/murdărească. Găşti de „băieţaşi de cartier” gravitând în jurul unuia mai şmecheraş. care se amuza porcăind o franţuzoaică care se chinuia cu cele 3 progenituri de-o şchioapă şi bagajele. Dar era crunt de comic să vorbească în română şi să îşi bată joc de ea.

Alţii erau veniţi cu familia. Cu naşii, cu soacrele şi cumnatele. Tot neamul. Iar ginerică, vrând să se facă remarcat în rândul cucoanelor din clan a mers şi şi-a aşezat valiza „barieră” pe mijlocul intrării spre controlul paşapoartelor. Că nu vrea să i se întâmple ca la „dus”. El nu e prostu’ nimănui! Şi a plecat să-şi cumpere o cafea de la tonomat. Între timp un domn mai tuciuriu s-a strecurat pe lângă valiză şi s-a dus la control. A fost urmat îndeaproape de hoardă.

La „coada” pentru controlul paşapoartelor trece un nene val-vârtej fluturând o foaie în mână şi ţipând între 3 înghionturi, un împins şi-un călcat pe picior că el are priority. Şi deci să treacă în faţa noastră a tuturor pentru că el are priority, iar noi muritorii de rând nu avem nimic. Ajuns în faţă la ghişeu, frauzu îi explică că are priority doar pentru îmbarcare şi că să stea la coadă. Şi l-a mai ţinut acolo ceva vreme.

La îmbarcare i-a luat întâi pe cei cu priority. După ei potopul. În avion m-am năpustit pe primul loc liber lângă o fereastră cu vedere bună. Din fericire lângă mine nu s-a mai aşezat decât un domn, la un loc distanţă. Super.

Am Zen-uit eu cât am Zen-uit, dar de la o vreme am cedat nervos şi l-am oprit. Prilej pentru nenea de lângă mine să mă întrebe de vorbă. Şi am povestit cu el. În engleză. Pentru că era englez. De vreo 6 ani la Paris. Şi mergea să îşi vadă iubita din Ronia. Şi ce mult o iubeşte el pe ea. Şi ce dor îi e de ea. Şi mi-a povestit toată viaţa lor. Ce face el, ce face ea, cum vrea să o ia cu el în Franţa. Şi ce minunată este ea.

Cât am discutat eu cu englezu, din spate îi vedeam pe nişte unii cum îşi lungeau capele peste scaune să vadă şi ei. Păi, se poate? Să vadă şi ei, cine cum vorbeşte. Să se uite la noi cu luare-aminte. Apoi s-au pus pe comentat epuizând toate cele 5 cuvinte din toate limbile străine pe care le cunoşteau ei. Asta nu a durat foarte mult, maxim 30 de secunde. După care iar şi-au mai iţit capetele deasupra noastră, să se asigure că suntem acolo. Apoi şmecheraşul cu aere de Capo di tutti capi, a stat el şi s-a uitat dintr-o parte la mine, cum vedea el în diagonală, printre scaune şi şi-a zis că par interesantă şi că merit toată atenţia lui. Dar toată atenţia lui.

În ciuda eforturilor de a mă concentra la povestitul cu englezu îmi era foarte greu să nu îl aud şi pe trogloditul din spatele meu. Care după ce le-a mărturisit „tovarăşilor” lui că „e frumoasă mă fraere. Îmi plac, mai aşa cu ochelari” a mai avut câteva comentarii apreciative despre mine. Înţeleg că port ochelari, dar nu înseamnă că sunt şi surdă. Sau că după 2 ani de stat în Franţa nu mai înţeleg deloc limba ro. Dar omul-cavernelor din rândul din spate părea să trăiască cu această impresie. Mai mult decât atât, era ferm convins (dar poate era şi efectul amestecului de bere şi vodcă proaspăt consumate. Să vadă fraerii că el are bani), pentru că de la o vreme ajunsese să explice „băeţaşilor” lui cam cum am fi noi doi împreună în acelaşi pat. Preţ de o secundă am avut inteţia să mă întorc la el şi să-i explic că sunt şi eu prezentă atunci când fac sex cu cineva şi că am habar de cum decurg lucrurile şi nu e cazul să ţină prelegeri cu sfaturi tehnice. Şi mai mult decât atât toţi cei prezenţi vizionasem măcar odată în viaţa noastră un film porno ca să avem o minimă idee despre principiul ce stă la baza sexului. Iar de obicei bărbaţii care se laudă în gura mare că sunt în stare să provoace un orgasm cu ţipete şi zgârieturi nu ar fi capabili să găsească locul cu pricina nici dacă i-ai duce de mână.

Dar am preferat să tac şi să-i ignor pe toţi, inclusiv pe englezu care nu avea nicio vină. Am tăcut eu, a tăcut şi boul. Pesemne era gelos şi vroia atenţie.

După ce ne-am dat jos din avion şi am ajuns din nou la controlul de frontieră am avut o încercare eşuată de a scăpa de ei. Mi-am zis că dacă mă grăbesc să o iau înainte mă fac pierdută. Am nimerit fix după ei la coadă. Între timp eu revenisem la Zen, la maxim şi ajunsesem să mă amuz de încercările disperate ale cretinului de a se băga în seamă cu mine. Pentru că el tot vorbea cu/înspre mine. Ce zicea – doar el ştie. Nu am auzit un cuvinţel şi nu regret. Totul a culminat cu reverenţa pe care Imbecilitatea Sa a făcut-o, doar ca să privească în ochi… unde a găsit o întorsătură „prietenoasă”. Eu mă străduiam să dau de mama şi scriam de zor un mesaj plin de disperare şi rugăminţi să nu întârzie când am realizat că respectivul se aplecase atât de mult de şale doar ca să se uite la mine încât l-ai fi putut face capră.

După ce a înţeles toate ameninţările cu moartea prin castrare şi referirile la toate neamurile decedate ale lu mă-sa din ochii mei a abandonat lupta şi s-a cărat. Cu tot cu alaiul de encefalopaţi după el.

Primul meu gând ajunsă înapoi aca a fost „SĂ-MI BAG PULA ÎN EA DE ŢARĂ DE TOT RAHATUL!!!!

 

 

Mai 26, 2010

Multă multă multă …

Posted in erasmus, reflechir tagged , la 7:50 pm de anagreudeexplicat

Erasmusul este asemeni unei sarcini. La început ţi-e cam greu să te obişnuieşti cu gândul. Sau să îţi dai seama ce părere ai mai exact. Ţi-e frică, te bucuri… Apoi treptat de obişnuieşti cu ideea şi you make it work for you. Oricum e rodul unei intense munci de reproducere : de notiţe de curs absurde care nu îţi vor folosi vreodată în viaţă (dar indispensabile dacă eşti student la ASE), de dosare şi acte şi alte acte, de replici fumate şi clişee la interviuri şi prin scrisori de motivare, de motive absurde pentru oricine te întreabă unde? de ce? şi când pleci?

După 9 luni (Erasmusul de un semestru e ca şi cum nu ar fi. E prea repede. Nu ai vreme de nimic) te pricopseşti cu o minunăţie de fiinţă. Erasmusul e un ceva care pulsează, pe care l-ai crescut atâta amar de vreme, îţi seamănă din cap până-n picioare şi e doar al tău.

Şi te mândreşti cu el. Îl scoţi în lume. Arăţi poze tuturor. Vorbeşti doar în „glume de interior” şi râzi ca tontul amintindu-ţi diverse păţanii, care mai de care mai dubioşele.

Şi după 9 luni, trebuie să îi dai drumul în lume, pentru că deh! a venit acel moment al anului.

Şi acum începe altă isterie. Alergat după acte. Şters orice urmă de existenţă a ta prin ţara de Erasmus. Schisma făcutului bagajului. Plecatul în sine este un oximoron şi o nouă definire a bipolarului. Râsu’-plânsu’, vorba poetului.

În ordinea numerelor de pe tricouri ies din scenă: Alinuţa, Andreea şi Alexandra, Draga, Raluca, Radu şi Vlad şi Manu. Ei sunt cei cu care mi-am făcut Erasmusu. Ei sunt Erasmusu meu. Putem demonstra prin test ADN.

So câte un post despre Fiecare în parte. Pentru că îmi sunt dragi. Începem cu Alinuţa.

Februarie 22, 2010

Home, sweet home

Posted in reflechir tagged , la 10:01 pm de anagreudeexplicat

2 time it’s a charm. Am înfrânt şi am ajuns acasă într-un final cât se poate de glorios. Părinţii s-au lăsat puţin aşteptaţi, dar e în regulă şi eu am apărut cu 4 zile întârziere.

Iar acasă a fost ca acasă. Dar am apucat să fac mai toate treburile importante de pe listă. După principiul când ajungi în ţară trebuie să te ţesali în primul rând, am fost la Petre de m-a tuns. Scurt. Foarte scurt. Abia m-au recunoscut azi la facultate…

Dar în primul rând mi-am văzut oamenii. Oamenii mei dragi. Şi a fost tare bine. Şi frumos and all of that. I-am găsit mai accidentaţi decât mi-aş fi dorit… nah, dacă eu mă pot laudă cu una bucată paşaport uitat, Irina are una bucată mână ruptă iar Alina are una bucată răceala sau-ce-o-fi-aia-mai-exact-pentru-că-trebuie-să-facă-injecţii. Singur Mihai care era nevătămat.

Şi am ieşit. Şi am povestit (mai mult eu, pentru că toaaaaaaată lumea vrea să ştie cum e aici, iar noi aici, slavă divinităţii avem muuuuuuulte poveşti). Au povestit şi ei un pic. Aproape că suntem la zi cu tot ce e important.

Am avut şi absenţi… Adrian s-a fofilat. Aştept o explicaţie bună. Coucoun cu treabă acasă, iar Ionuţ s-a pierdut undeva pe drum… Dar las’ că vine ea vara.

Am descoperit empiric că Bucureştiul este un enooooorm crater. Am folosit toate înjurăturile din dotare, chiar cred că am inventat vreo doo noi. Am descoperit şi ultimul foarte maaaaaare templu al consumului, pe numele lui de cod mol/mall. Ce m-a contrariat pe mine a fost că, în ciuda apelativului de „mall din Cotroceni” este cât se poate de departe de orice ştiu eu că reprezintă Cotroceni. După mine e mai degrabă „bulevardul Timişoara Center or smth”, dar mă rog, nu m-a întrebat nimeni…

Sur ces mots, ne vedem la vară.

P.S.: am trecut repejor pe la Clubul Ţăranului Român, dar nu erau locuri şi pentru noi, dar poate data viitoare e cu loc şi oră fixă poate şi un număr de telefon. Zic eu