Aprilie 20, 2010

Marseille WESH! II

Posted in erasmus, Out tagged , , , la 12:46 am de anagreudeexplicat

E tare bine să dormi de unul singur în pat şi să te uiţi de la cucurigu la restul cum se chinuie pe jos sau câte 5 în pat. Noaptea a fugit repede spre zi şi iată Erasmusu’ faţă cu Prima Zi în Marseille. Care nu a fost lipsită de dramă. WESH!

Primul trip al zilei „Frate, da’ unde e Ana?”. Pe Vladimilian l-am regăsit repede. Şi totuşi unde e Ana? Unde eram? Şi mă caută onor Măria Sa Puiul Pădurii aka King aka Radoouuuuuuuuuuch pe la băieţi prin cameră, pe la celelalte fete prin cameră şi prin alte cotloane ale auberge-ului. Ros de remuşcări şi cu inima sfărâmată sub povara gândului ca sunt pierdută din a sa vină, o trezeşte pe Alejandrrrrrrra suspinându-i „WESH! Unde e Ana-mou?”. Ea – candidă ca o garofiţă scoate o mână silfidă de sub pătura obţinută cu sudoarea frunţii mele în Marea Luptă şi arată la 5 m în faţă şi vreo 2 deasupra solului „Uite Carioca„. (Carioca este o „minunăţie” de hanorac proprietate personală a lui Radouuuuuuuuuuch, verde-galben precum un marker sau o cariocă. Nu este un eufemism. Este crudul adevăr. Carioca este foarte populară deoarece este pufoasă şi ţine cald. Eu dormeam cu ea pentru a înfrunta frigul dormitului de una singură).

Mai târziu fac şi eu ochi, deoarece Vladimilian şi Radouuuuuch erau la duuuuuuuuş şi-şi spuneau ce au pe suflet. Unul dintr-un duuuuş, celălalt din alt duuuuş. Şi baia avea mult ecou. Auzeam eu de sub Cariocă despre ce parlamentau ei, la 2 uşi distanţă.

Mai ceva ca-n filmu’ cu Keanu Reeves strângem tot – din pricina grabei şi a faptului că eram marcată de înşelăciunea mârşavă de c-o seară-nainte – cu femeea mea, în camera mea, sub pătura mea şi pe muzica mea, mi-am rătăcit una bucată pereche şosete. Radouuuch nu te voi ierta cât trăiesc pt aceste 2 pierderi cumulate!!! Ducem pături şi cearşafuri, facem bagaje, luăm mic dejun de puşcăriaşi şi dăm să ne năpustim pe uşă afară câââââââând… Jesus ne anunţă că  il y a un petit souci şi că  Anais are ceva să  ne comunice. Şi ne strângem toţi 30 de inşi într-o sală frumu să aşteptăm să ni se facă observaţie. Şi vine ea Anais şi ne ţine o predică şi o morală de „câte a făcut ea pentru noi deşi nu ar fi trebuit să facă, de cum o să dormim sub cerul liber, de cum o sa ne pună pe lista roşie şi nu o să mai aveam voie în vreun auberge jamais de la vie amin dar că ne dă totuşi o ultimă şansă cu condiţia să  nu scoatem vreun sunet”. WESH!

Am plecat în oraş scrâşnind din dinţi şi bombănindu-l pe Radoooouch pt că nu a rezolvat problema seara dinainte. Fusese ales  în unanimitate cel mai arătos dintre noi toţi şi deci era responsabilitatea lui s-o fericească pe Anais. Dar nu, Batman-Batman.

WESH! Marseille sub soare e ceva mai frumu. Grupul nostru mare şi fericit a hotărât să meargă la Chateau d’If – reşedinţa lui Cristo. Monte Cristo. Iar dramă înainte să ne urcăm pe vaporaş, căci Radoooouch făcea pe cardiologul şi era cât pe ce să rateze plecarea.

Între timp am realizat că jumate dintre noi luaseră bilete pt cealaltă insulă… Nu-i nimic. Coborâm vite fait la Chateau d’If, unde de peste tot ne vorbeau pancarte mari anunţându-ne despre pescăruşii violenţi. Din fericire pt mine eram alături de 2 dive: Manouuuuuuch şi Radouuuuuuuuch, care dorea poze peste tot, în toate poziţiile şi în toate felurili. WESH! Poze cu marea, poze cu Cristo, poze din spirală direct în săritură. Am găsit Chateau d’If mai aproape decât mă aşteptam şi mai mică decât mă aşteptam, dar asta este, viaţa e crudă.

Următoarea oprire: insula cu restu’ lumii. Primul pas: căutăm îngheţată. N-avem noroc. Pasul următor: căutăm plaja. Mai mult noroc. După o plimbărică sub soare ajungem şi la un petic de plajă, unde ne-am bălăcit pe sfert. Important este că ne-am arătat cu toţii gleznele, iar alţii chiar mai mult de atât. Ne cocoţăm şi-n vârf de insulă – vedem, pozăm, râdem WESH! Drumul înapoi a fost un pic mai anevoios, ocazie cu care Alejandrrrrra aproape că a rămas de tot fără balerini.

Reîntorşi în Vieux Port căutăm un loc unde să luăm o masă caldă şi un acoperiş deasupra capului. Şi ne îndrumă un creştin către un loc „nu departe”. Şi dă-i dă-i dă-i dă-i dă-i Diiiiiiiiiiiiiică!!!!!!!!!! În sus pe străduţe înguste. Ocazie cu care am descoperit zona comercială: Zara, Womens Secret, H&M etc. Şi dă-i şi urcă şi urcă pe stradă, pe trepte şi urcă. Şi iată-ne într-o piaţetă micuţă şi colorată plină cu localuri micuţe de cartier. Jumate au rămas acolo, jumate ne-am întors la Macdo.

WESH! La Macdo am rememorat cum am cunoscut-o pe Raluuuu. Am făcut teoria suzetei şi am conluzionat că la Cluuuuuuuuj, nu e scurt, e luuuuuung şi pe îndelete.

Odată urniţi am vrut să vedem Notre Dame a lor, dar deja se întunecase şi trebuia să gonim înapoi spre auberge pe un alt traseu, căci trecuse de 21h. Între timp eu cu Raluuuuuu aveam micul nostru moment principial, care însoţeşte fiecare ieşire de anvergură din Orleans. Instituţiile le-am lăsat la Strasbourg, dar la Marseille ne întrebăm dacă ne sinucidem sau nu?

Şi ne chinuim să ajungem la un alt autobuz, moment în care aflăm că are întârziere şi cât l-am aştepta şi cât am face pân’ la auberge am întârzia şi ne-ar da Anais afară. Aşa că am luat-o pe jos, în sus. Vreo 15 cetăţeni aşa. Şi urcă, şi te uită pe hartă şi tot aşa. Am ajuns cu onoare la 22h20.

Repartizaţi în alte camere, eu am apucat loc la băieţi. Pas grave. După o zi lungă de umblat prin soare şi puţin vânt duşurile fură luate cu asalt. Radouuuuuuch şi Vladimilian le-au ales pe cele mai la îndemână, unde cuierul era nepăzit. Amintindu-mi de poveştile lui Nică şi a lui copilărie, am vrut să fac un spirit, şi-am plecat cu hainili şi prosoapele lor. Dimpreună cu Alejandrrrra. WESH! Şi am aşteptat pe hol râzând de cei doi cum parlamentează:

„Mă, astea-au înnebunit la cap să plece cu hainele noastre?

Alejandrrrrraa?! Unde eşti dragă?!

Jesus…ăăă pardon, Matthieu, j’ai un petit souci… spune-i Alejandrrrrrei, care-i pe hol aci să-ţi dea prosopu’ / Cum? Vrei să-ţi dau prosopu’ meu?…”

Le-am înapoiat toate cele, urmarea nu o relatez căci a fost abuz de putere şi total necavaleresc.

Seara s-a terminat cu puţină dramă şi cu Jesus care ne şşşşşşşşşşşşşşşşşşşşâşşşşâia la fiecare 3 cuvinte. Până şi zâmbetul trebuia făcut în linişte. Am adormit tot cu Carioca şi cu Vladimilian care când se întorcea pe parte-ailaltă mă plimba cu tot patul.

WESH!

Anunțuri

Martie 27, 2010

Complotul din Ulmi

Posted in Cămin tagged , , la 4:53 pm de anagreudeexplicat

Fiecare etaj dispune de 6 duşuri. Teoretic vorbind.

Etajul 1 dispune şi el de 6 duşuri – prin natura construcţiei. 3 dintre ele nu au fost vreodată date în folosul comunităţii. Cel puţin nu de când sunt şi eu un locuitor al Ulmilor.

Drept urmare au mai rămas 3 duşuri. Unul din ele a fost anihilat după ce am rămas blocată. Întâi ne-au lăsat aşa cu uşa spartă vreo doo săptămâni. Pe urmă au scos uşa cu totul şi după alte doo săptămâni au considerat de cuviinţă să pună una noo în loc.

Apoi din senin, pe uşa unui alt duş, apare un frumos anunţ că „hors de service”. Great.

Aseară am vrut să merg să fac un duş – că aşa e obiceiul la noi. Dar universul nu a conspirat la îndeplinirea legendei personale. Scoseseră clanţele de la toate cele 3 duşuri de care dispuneam. De la toate. Motivul rămâne un mister, pentru mine cel puţin. Şi du-te Dică, în prosop, cu buretele şi cheile în stânga, şamponul şi gelul de duş în dreapta, sus la 2 (etaj pe care oricum îl frecventam deja pentru toalete. La ei e mereu curat şi dispun şi de hârtie inginerică.) Şi refă drumul iniţiatic  (dar în sens invers), precum un Gheorghiţă contemporan, cu apa curgând şiroaie de pe tine.

Eu cred că este un complot al lor să ne transforme în francezi.

Primul pas: nespălarea şi cale spre putoare.

Next: un simţ al umorului de 2 bani şi o incapacitate de a sesiza ironia nici măcar dacă te-ar lovi în cap cu Baltagul.

Dixit!

Septembrie 27, 2009

Ana şi duşul

Posted in Cămin tagged , , la 2:53 pm de anagreudeexplicat

Joi a fost o zi foarte încărcată. Dimineaţă am fost la facultate apoi la Ingrid apoi mi-am umplut timpul învăţând să folosesc spălătoria căminului (am supravieţuit şi eu şi hainele mele – au aceleaşi culori şi dimensiuni).

Seara era programat să mergem la patinoar. De pe la 8-9 aşa. Am mâncat împreună cu Alexandra: eu pui, ea pizza. Mi-am zis să fac un duş rapid şi să vorbesc cu mama până plecăm, doar mai era atâta timp. Zis şi făcut. Am început cu duşul. Între timp îi dau mamei un mesaj „hai pe net în vreo 20 de minute” – aveam timp suficient.

Mie îmi plăcea duşul din dreapta pentru că avea cel mai mare spaţiu de manevră între uşa de intrare şi uşa de la cabină. Ajung la duş şi constat cu plăcere că era proaspăt curăţat (mă scutea de un efort suplimentar). Închid cu greu uşa de la intrare, ca deh! s-a mai umflat puţin lemnul de la atâta apă şi trebuie să te opinteşti puţin în uşă ca să se închidă cât de cât (măcar să pui siguranţa respectivă). Termin cu duşul în timp record. Când să ies din cabina de duş, îmi dau seama că între timp Lore şi Mădă au venit şi ele cu acelaşi obicei sănătos. Mădă fix în duşul de lângă mine. Ne salutăm pentru că aşa este politicos. Eu încerc uşa să ies. N-a vrut. Mădă foarte amabilă se îmbracă şi iese din partea cealaltă să încerce sa deschidă uşa (avusese o experienţă similară). Dar uşa nu se mişca. O rog să îl cheme pe Vlad.

Vine Vlad, care la rândul lui încearcă să deschidă uşa. O dată, de două ori, de trei ori.

Ana, dă-te la o parte să nu te lovesc cu uşa, că-mi iau avânt”. Mă lipesc de peretele din spate. Şi POC! şi POC! lovea  Vlad în uşă şi degeaba.

Ana, e încuiată uşa?!”

„Nu, nu este.”

„Eşti sigură??!?!?”

„Daaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!”

„Bine. Auzi, dar de ce curge apă pe sub uşă????!!!”

„M-am spălat şi pe păr Vlad… şi picură…”

„Aaaa…. bine… ţine clanţa aşa apăsată şi stai deoparte, ok?” Şi iar se izbeşte în uşă. Şi tot degeaba. Nici măcar un milimetru nu se mişcase, însă după sunet începuse puţin să crape. Între timp din cauza zgomotului apăruse şi Simona care întreba ce se întâmplă. A aflat. A rămas să vorbească cu mine prin uşă *click*

Între timp Vlad plecase să cheme pe cineva de jos de la recepţie să ne ajute. Evident nu era nimeni. Se întoarce „Ana, nu e nimeni jos. Merg în Hetres” (Hetres – căminul vecin. La vreo 200 m vizavi de noi).

Cât timp a fost Vlad plecat s-a mai strâns lume intrigată de tot zgomotul şi hărmălaia de la duşuri. Pe rând şi-au încercat puterile cu uşa de la duş: Memine – vecinul din Mauritania, Ragueh – vecinul din Djibouti, un francez pe care nu ştiu cum îl cheamă, apoi toţi 3 împreună. Memine m-a sfătuit să reintru în cabină ca să nu lovească cu uşa. Şi uite cum stăteam în cabină ascultând izbirile în uşă şi meditând la structura zidurilor. Erau mai mari şansele să se spargă peretele cu totul decât să cedeze uşa.

Din când în când se opreau să analizeze situaţia, să conceapă o abordare mai bună de dărâmat uşa. Deja începuse să se crape pe partea cu balamalele.

Reapare Vlad: „Ana, nu era nimeni la Hetres. M-am întors singur.”

„Aaaa… ok”

„Stai aşa, că te scoatem de acolo” Şi iar se opinteşte în uşa deja slabită şi aproape spartă şi după încă vreo 5 încercări cedează şi se deschide. Ies şi eu de la duş după vreo 45 de minute. Toată lumea era pe hol şi aştepta. Lore a imortalizat momentul. Se râdea în hohote printre urmele de îngrijorare.

M-am grăbit să mă schimb şi să vorbesc cu mama. Evident netul picase aşa că o sun, dar mă expediază repede.

Până m-am aranjat şi îmbrăcat şi machiat şi toate cele am întârziat. Alexandra a venit după mine gâfâind să mă anunţe că am pierdut deja tramvaiul şi să mă întrebe ce s-a întâmplat cu duşul???!

Cu chiu cu vai ajungem în staţia de tramvai. Tseng îmi surâde şi mă întreabă cum a fost duşul. Apoi Adriana realizează că bubuiturile pe care le auzea/simţea sub ea când a făcut duş la 2 proveneau de la operaţiunea de salvare a mea. După ce ne reunim şi cu fetele din Castani, una din ele întreabă „aţi auzit că a rămas cineva blocat în duş?!”. Veştile bune chiar circulă repede.

Din 6 duşuri câte erau pe etaj, doar 3 erau date spre folosinţă. Acum 2 au rămas cu uşă.

Vlad este şi va rămâne eroul meu pour toujours. Şi cred că am atins maximul de popularitate: 4 băieţi care să se străduiască în halul astă să ajungă la mine?! Uhu.

Varianta pentru presă/administraţia căminului: „Doamnă, dar fata este claustrofobă!!! I se făcuse rău. Nu puteam să o lăsăm acolo. Cum să platim uşa?! Era deja stricată. Nu plătim nimic!!”

Acum dacă vă gândiţi puţin, cui altcuiva cunoscut vouă i s-ar fi putut întâmpla? Sincer? Vedeţi :))

Sincere mulţumiri tuturor celor implicaţi. Sper să nu fie cazul să plătim/plătesc uşa.