Iunie 8, 2011

13 1 1 13

Posted in ana, french, Hai-hui, Paris tagged , , , la 1:25 am de anagreudeexplicat

Iar am plecat puţin mai târziu de acasă. Eh, lasă, e ok, câtă vreme nu depăşesc pragul de 09h40 e ok. Mâine promit să trezesc mai devreme. Avantajul de a pleca mai târziu de acasă este că metroul este mai liber. Şi ai loc să respiri, să te întorci, să te aşezi. De aşezat m-am aşezat şi eu, pe unul din scaunele pliante. În faţa mea lângă bară, un bărbat. Pare puţin dezorientat. Ca şi mine de altfel. Am avut nevoie de 5 minute să îmi dau seama ce este. Este evreu. Pentru că are un palton din stofă albastră lung peste genunchi. Poartă o pălărie, trasă bine pe cap, de sub care îi ies în dreptul tâmplelor, 2 cărlionţi grizonaţi. Tot de undeva de sub pălărie i se continuă din perciuni, o barbă deasă şi creaţă lungă de vreo 4 degete.  Poartă şi ochelari. Şi are şi mustaţă. Şi este foarte înalt. Atinge cu pălăria tavanul vagonului. Are şi o valiză mare după el. Mânerul e stricat şi l-a lipit cu scotch… Nah, doar e evreu. Nu pot să-mi iau ochii de la el. simt ca într-un documentar despre Holocaust. Pentru că el pare desprins dintr-o imagine alb-negru dintr-un film cu deportări. Doar că imaginea e colorată artificial iar acum trenul are altă înfăţişare. Dar el pare foarte calm. Coboară cu o staţie înaintea mea. Încerc să-l zăresc mergând spre ieşire şi întreb cum e să ai lumea împărţită în două. Să ştii că tu eşti un stigmat ambulant şi că toată lumea are o părere despre tine. Şi că de îndată ce te văd, în mintea fiecăruia alegerea e făcută: te gazez. Sau nu.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Am plecat ceva mai târziu de la birou. Mă întreb dacă are rost să grăbesc să prind cina. Parcă totuşi nu am chef. Nici de cină, nici de oameni, nici de lume în general. Azi nu-mi trebuie.  Dar azi schimb ruta. Vin pe partea cealaltă. Şi aşa nu grăbeşte nimeni. Şi am timp să mă gândesc. Ce agitată e mereu lumea la metrou. Şi câte intrări, câte ieşiri, câte conexiuni. Unde zoresc toţi? Şi pentru ce? Îmi ridic privirea ca să văd în faţa mea, puţin spre dreapta, o pereche de orezari. El poartă pe umărul stâng, două pungi de la Chanel. Mari. Le-as recunoaşte dintr-o mie. Acele pungi negre lucioase, având scris cu alb la mijloc, într-o manieră inconfundabilă, Chanel. Şi cu toartele prinse cu o panglică cu fundă. Panglică albă pe care scrie cu negru Chanel. Merge sictirit în faţa mea. Ea cară o pungă cu Gap şi sunt atât de şlampeţi amândoi, că-mi vine să minunez. Aşa că apropii. Să uit. În pungi desigur. Sunt atât de mari, că pot vedea cu lejeritate în ele. Cutii cu pantofi. Într-una din ele. Cea de-a doua este strâns presată la subsoara orezarului. Şi el se plimbă cu ele prin metrou. Şi fix atunci se închid uşile în urma mea. Şi trezesc. uit în jur şi-mi dau seama că nu ştiu în ce metrou m-am urcat şi încotro merg.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Am răcit. Totuşi am să merg la stagiu azi. Nu e atât de grav. Desigur, am plecat puţin mai târziu decât în mod normal. Am tras puţin de mine. Aşa că am ajuns la metrou la 9. E alt metrou, cu alte poveşti. O recunosc. Nu e prima oară când o văd. Mi-a atras atenţia de prima oară când am văzut-o acum vreo 2 săptămâni. Şi atunci am stat şi m-am uitat la ea. Dar mi-am zis că poate doar mi se pare mie. Trebuie să aibă în jur de 40 de ani. Nu depăşeşte 40 de ani. E un pic mai înaltă decât mine şi foarte subţire. Blondă, vopsită. Are şi câteva şuviţe. Tunsoare clasică de franţuzoaică. Până la bărbie şi cu breton drept peste frunte. Şi trăsături foarte … dulci. Are gesturi foarte delicate şi molcome. uit la ea cum îşi scoate telefonul, cum îşi caută căştile. Are gesturi fine. Şi mâini delicate cu degete lungi. Iar încheietura mâinii e atât de subţire, încât îi distingi oasele. Aveam dreptate. De prima dată de când am văzut-o. Din cauza asta mi-a fost atât de uşor s-o recunosc. Sub ochiul drept, are un semn. Sunt destul de aproape de ea ca să-l remarc, în ciuda fondului de ten şi a pudrei. Ca atunci când te juleşti şi după câteva zile bune îţi apare un strat de crustă. Nu e mare. Cam cât o unghie. Pe interiorul arcadei stângi are un plasture. De sub sprânceană până puţin mai jos de colţul ochiului. E atât de migălos aşezat, încât nici nu l-ai vedea. Mai ales că nici nu poţi să îi vezi ochiul stâng. L-a ascuns sub breton. Se uită la mine cu o expresie încordată. Are dinţii încleştaţi şi îşi aduce buzele în faţă, strângând puţin din ele. Aveam dreptate. O bate. Şi ea nu e decât un pumn de om. uit totuşi în altă parte, pentru că simt că la rândul meu o abuzez.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Am răcit. Iar ochii mei au o voinţă proprie. Când vor ei încep să lăcrimeze. Şi se opresc doar când vor ei. obişnuisem deja cu fenomenul, încă de la Orleans. Într-o perioadă devenise ceva zilnic, până şi fetele se obişnuiseră. Că pur şi simplu îmi lăcrimează ochii şi că nu plâng. Şi că da, poate să dureze ceva vreme. O jumătate de oră, o oră. Dar e ok. În cele din urmă se opreşte. Dar eu sunt ok. Îmi pare rău că am ratat conferinţa de dimineaţă, dar nu eram în stare să trezesc aşa de devreme. Şi nici să merg singură nu mi-ar fi plăcut. Ar fi fost mai interesant cu Manu… Dar cineva apucă de braţ. întorc brusc şi văd un bărbat străin care ţine de braţul drept. întreabă dacă îmi e bine şi îndeamnă să aşez pe un scaun liber. E mult mai înalt decât mine şi s-a aplecat aşa deasupra mea şi-mi zâmbeşte. E ceva foarte protector şi reconfortant în gestul lui. Abia atunci îmi amintesc că miemi lăcrimează ochii de când am plecat de acasă. Iar eu m-am obişnuit atât de mult, încât nici nu-mi mai şterg obrajii. Oricum nu ştiu ce atrage mai mult atenţia. O fată care-şi tot şterge obrajii de lacrimi. Sau o fată cu ochii umezi şi lacrimi pe obraji. Degeabă îi zâmbesc şi îi explic că eu sunt bine. Eu sunt bine. Am răcit. Din fericire nasul înfundat şi vocea fonfănită sunt dovada vie. Eu sunt bine. Dar el mă priveşte cu neîncredere, scutură puţin din cap, îmi zâmbeşte şi mai întreabă încă odată dacă sigur sunt bine. Dar eu sunt bine. Şi sufletul meu este bine. Suntem bine. Doar că am răcit. Dar măcar se pare că nu sunt singura care este atentă la oameni în metrou.

Mai 8, 2011

If I were a boy

Posted in ana, french, reflechir, sex tagged , la 3:04 am de anagreudeexplicat

Sunt 2 lucruri pe care doresc să le fac, băiat fiind: să regulez o tipă şi să mă iau la bătaie. Manifestările cele mai brute şi mai primare de care poate da dovadă un posesor de … Dar pentru cei mai sensibili,  am să încerc şi o transpunere ceva mai puţin vulgară şi dură. De dragul metaforei şi sub forma unui eufemism exhaustiv, aş spune în felul următor:

„Câteodată mă gândesc cum ar fi să mă transform în baiat. Cam ca în filmele americane, când peste noapte te trezeşti în pielea altcuiva. Mi-ar plăcea să fiu băiat. Pe o perioadă îndelungată. Până când mi-aş satisface şi ultima fantezie. Pentru că lumea şi viaţa sunt mult mai simple pentru un băiat. Aşa că simplul fapt de a pune la un loc logica şi claritatea unei minţi masculine cu perversitate şi parşivitatea tipic feminine (Da, da, da. Lots of people talk and few of them know, Soul of a woman was created below), ar crea ceva foarte aproape de fiinţa perfectă.

Trup de bărbat – atletic, suficient de armonios dezvoltat cât să atrag ochii pentru o clipă. E de ajuns. Curiozitatea feminină, se va ocupa de rest. Mentalitate masculină, mustind de testosteron, dar cu toate experienţele de fată.

S-o luăm de la începuturi. Cam de când începe fiecare să aibă cu adevărat conştiinţă de sine. Din liceu. Atunci ne naştem cu toţii, cu adevărat.

Aş fi genul ăla de adolosecent semi-troubeld, care te intrigă pe tine fată fiind. Genul de băiat care se înţelege bine cu toate fetele şi asta te-ar pune pe gânduri. Te-ai întreba cu mintea ta de fată, dacă nu cumva aş fi gay sau asexuat, din moment ce reuşesc să împac atâtea prezenţe feminine în jurul meu. Singurul lucru care te-ar reconforta şi ţi-ar readuce încrederea în tine că tu şi doar tu eşti potrivită pentru mine, ar fi modul de socializare cu ceilalţi băieţi. Mod de socializare universal şi invariabil indiferent de vârstă, ţară sau rasă. Atât de simplu şi de genial în forma lui încât mi-ar asigura locul într-o gaşcă. Şi nu orice fel de gaşcă, the cool boys. Iar tu le-ai spune prietenelor tale, vorbindu-le despre mine că „nu este ca Ceilalţi băieţi. Este diferit.”

Toate astea pentru că eu ţi-aş oferi dreptul la 5 minute de glorie pe zi. În pauză. Când plictiseala este la cote maxime. Când, cocoţat pe o bancă sau sprijinit de vreun pervaz, ţi-aş zâmbi complice când tu treci pe culoar „din întâmplare” şi mă saluţi entuziasmată. Desigur, tu o să vezi mult mai multe în grimasa mea, iar prietenele tale îţi vor încuraja delirul. Deşi tu nu reprezinţi nimic altceva decât o oglindă a mea. Mă aşez în fiecare zi să-ţi urmăresc spectacolul de „băgare în seamă” pentru că mă face să mă simt bine. În plus, nici nu ştiu, cum te cheamă?

Anii ar trece, şi eu aş fi mereu înconjurat de acelaşi cârd de gâşte, bune doar la a-mi hrăni egoul. Singura persoană pentru care m-aş trezi dimineaţa aş fi eu. În tot timpul ăsta, m-aş fi preocupat să-mi construiesc o viaţă. Desigur, pentru tine ca fată ar fi genul Ăla de viaţa. Care iar te-ar face să visezi. Din păcate doar, te-ar face să visezi. Tu ţi-ai apropia poziţia mea, profesia mea şi bunurile mele doar ca să-ţi poţi lipi de spinare o etichetă mai cunoscută. Din păcate. Nu ai înţelege că nu este nimic mai desăvârşit, mai erotic şi mai impulsiv decât puterea unui bărbat. Din păcate ai înţelege prea puţin din autoritatea mea, din capacitatea de a-ţi oferi tot ce îţi doreşti, din priceperea mea de a te domina, din puterea mea de a reprezenta tot ce ai tu nevoie.

Drept urmare m-ai plictisi. M-aş plictisi. Aş agonisi o cârcă de relaţii. De durată, stabile – cum le numiţi voi fetele. Proiecte, pariuri cu mine însumi – ce-ar reprezenta pentru mine. Aş alege-o mereu pe aia mai răsărită. Mereu frumoasă şi cu un sâmbure de creier. Pe lângă senzualitatea-i evidentă, ar fi în stare să facă faţă unor contexte sociale ceva mai aristocrate. Ar fi detaliul care i-ar face pe ceilalţi să mă privească cu invidie şi să mă considere împlinit cu ea de braţ.

Aş curta-o şi aş cuceri-o. Dar nu mânat de sentimente amoroase, cât mai degrabă de o foame proprie după înfăptuire. Tot ritualul de seducţie voi l-aţi percepe ca şi ireproşabil. Toată gama de pedanterii, galanterii şi evenimente fireşti ale vieţii, pe care tu, cea Aleasă, te vei amuza să le mistifici şi mai mult decât atât să ţi le însuşeşti. Din nou, crezând total eronat că este vorba despre tine. Că toate gesturile mele au drept unic scop să te impresionez, să te seduc. Greşit. Dacă aleg să îţi arăt lumea, să-ţi plătesc mese şi spectacole, o fac pentru că nu pot aştepta nimic mai puţin de la mine. Oricare alta să fi fost în locul tău şi aş fi făcut la fel.

În mod normal clişeele cu flori, ciocolată şi cine în oraş, îţi vor fi de ajuns să-mi pici la picioare şi să faci tot ce-mi doresc. Da, tot ce-mi doresc. Pentru că Eu sunt Făt-Frumos din visurile tale Nu pentru că eu îmi doresc asta sau pentru că asta am vrut să fiu, ci pentru că tu mi-ai dat acest rol. Rolul perfect de altfel şi cel mai simplu de jucat. Şi cum orice fel de mască te face să-ţi scuturi din inhibiţiile de pe umeri, fac din tine starul porno din visurile mele. Mult mai satisfăcător şi realizabil decât orice alt personaj din basme. Şi da, ai fi cu adevărat starul meu porno. Pentru că ştiu deja ce îţi doreşti, ce îţi place.

Curând m-aş plictisi de tine, ca de orice alt proiect finalizat. Te-aş lăsa. Mi-ai reproşa toate cele de mai sus. Pentru că e doar vina mea că tu încă trăieşti în lumea creată de măica-tă ca să te adoarmă, când aveai 5 ani.

Altfel, sunt un tip al dracului de arogant şi de tăios.  Un ticălos. Găsesc plăcere în a pune pe oricine în dificultate.  Trăiesc pentru provocare şi incitare. Mai ales profesional. Cu o inteligenţă peste medie şi cu aura de fermecător, m-ai tolera, pentru că te fascinez. Şi pierdut în fascinaţie îmi eşti de cel mai mare folos. Eşti mai uşor de manipulat aşa, deşi nu reprezinţi cu adevărat o provocare. Aşa că toată parşivenia mea, toată claritatea mea de planificare s-ar eroda stinghere, fapt ce nu mă împiedică să ajung acolo unde-mi este locul. Sus. Poziţia de putere, de influenţă, de autoritate, de drept asupra ta şi a altora ca tine. Iar tu… tu nu poţi face nimic în privinţa asta.”

Acestea fiind spuse, nu tare cred că ţi-ar plăcea de mine, băiat fiind.

În final doresc să mulţumesc Muzei mele. Pentru că mi-a umplut gândurile, doar pentru a mă aduce cu un pas mai aproape de confuzie.

Aprilie 26, 2011

Meet me halfway

Posted in ana, Hai-hui, Out tagged , , , la 8:02 pm de anagreudeexplicat

Ca în versurile de la cântecel:

Meet me halfway, right at the boarderline
That’s where i’m gonna wait, for you
I’ll be lookin out, night n’day
Took my heart to the limit, and this is where i’ll stay

Pentru că există poveşti de dragoste la tot pasul. De genul celor pe care le vezi în filme şi care te enervează. Care te fac să vrei să arunci cu castronul de popcorn/găleata de îngheţată în televizor. Singurul lucru care te înfrânează e preţul teveului. A costat bani. Şi parcă ţi-ar fi milă de el. Dar, revenind. Genul ăla de poveste de dragoste, la finele căruia exclami cu răutate şi gelozie „Nu există, frate aşa ceva. O prostie. Uite cu ce mi-am irosit 2 ore din viaţă. Poveşti cu Feţi-Frumoşi care vin după tine jumătate de glob. Nu există”

Aşa credeam şi eu până nu demult. Dar s-a dovedit să mă înşel.

Despre el bănuiam că iubeşte, aşa mai cu sincope şi într-un stalker way, mai de vreo 2 ani. Simpatic el de felul lui. Treptat am ajuns să ne întâlnim din ce în ce mai des, în tot felul de contexte sociale, prilej cu care perspectiva din care eu îl priveam s-a schimbat. Şi-a ajuns să-mi fie drag de el. Un fel Zmeul Zmeilor, a fost ceva mai greu de îmblânzit, dar într-un final a cedat şi şi-a dat arama pe faţă.

Am uitat să menţionez elementul de dramă din poveste: eu, draga de mine într-o ţară, el în altă ţară. Eu cu treabă, el cu treabă. Eu salvam lumea, el salva lumea. Eu pe-un fus orar, el pe altul. Pentru că nu-i aşa, după facultate am plecat care încotro mai departe/aproape cu gânduri măreţe. Dar Universul a conspirat la îndeplinirea legendei personale, planetele s-au aliniat, plăcile tectonice s-au mişcat şi s-a creat un culoar unic întru vederea noastră. Acum realizez că dacă nu aş fi fost în Franţa, care este atât de aproape de multe mări, ţări, oceane şi alte forme de relief, nu am fi avut ocazia asta să ne întâlnim.

Pe scurt, am zis să ne întâlnim la jumătate de drum. Şi de la Paris, poţi ajunge în atâtea locuri minunate în doar 2 ore… aşa că mai greu a fost să alegem locul cu pricina. Am ales oraşul, locul şi ora, nu lipsea decât să treacă noaptea şi urma să ne vedem.

Am să anticipez puţin gândul din spatele privirii: „Şi dacă zicea doar aşa? Dacă nu vine? Dacă i se face frică?”

Toate astea sunt întrebări care nu îşi au rostul. El care să nu vină, El care să-ţi spună să vă vedeţi across Europe şi apoi să te abandoneze… aşa ceva nu există decât la Hollywood. În filmele cu Annette Bening şi Warren Beatty. Sau în episoadele din Gossip Girl. Mai mult decât atât, elementul comun şi cauzator de dramă, din exemplele menţionate, este locul. Empire State Building, NY. Dacă din start nu ştiţi să alegeţi locul prielnic, unde energiile sunt favorabile, orice năpastă vă poate nenoroci.

Deci aşa ceva nu există decât în filme, El care nu vine. Pentru că ştie că dacă nu ar veni/spune ceva ai avea un moment Boris Vian. Şi nu la modul „Spuma zilelor”. La modul propriu de „Arache coeur” (Smulgător de inimi). Pentru că el ştie că dacă ar juca rolul ăsta, data viitoare în care providenţa şi-ar bate joc de el şi ţi l-ar scoate în cale, l-ai privi cald în ochii şi dintr-un singur gest i-ai sfărâma coastele şi i-ai prinde inima în pumn. Şi-ai strânge-o, înfingându-ţi unghiile în ea până când ar plesni. Apoi ai lăsa-o să cadă între voi, ai zâmbi, te-ai răsuci pe călcâie şi ai pleca. Oricum s-ar fi născut cu ea în plus şi mai mult l-ar fi împiedicat să respire şi i-ar fi atârnat greu, ca o povară. Aşa că până la urmă i-ai face un bine.

În viaţa reală el vine. Şi vă vedeţi. Doar voi doi. Şi restul lumii nu mai contează. Nu contează că nu sunt decât câteva ore furate timpului universal. Astea sunt detalii. Important este că sunteţi împreună şi vă vedeţi şi vorbiţi despre nimicuri plimbându-vă de mână pe nişte străduţe obscure. Şi vă trăiţi povestea până la capăt. Aşa cum trebuie.

Ce pot spune… este mai mult decât minunat să ştii că ai pe cineva care e dispus să vină după/pentru tine peste mări şi ţări. Recunosc că este un sentiment unic. Cred că mă pot considera norocoasă într-un fel, cu Zmeul meu, care a venit într-un suflu să ne întâlnim noi doi amândoi.

La final un mic sfat. Dacă cumva şi vouă vă este dat să se pună de acord ursitoarele, nu recurgeţi la gesturi măreţe decât dacă aveţi certitudinea că sunteţi îndrăgostiţi până peste cap. Pentru că este un moment pe care vrei şi trebuie să-l trăieşti epidermic. Întâi de toate trebuie să-l trăieşti. Să-l simţi în toată fiinţa ta. De la neastâmpărul cu care îţi doreşti să treacă noaptea, până la pulsul accelerat când îţi îndrepţi paşii spre locul de întâlnire. Pentru că, oricum s-ar sfârşi bine sau rău, tu trebuie să simţi asta din plin. Să ai impresia că o să-ţi explodeze inima de cât de repede bate, atunci când te îndrepţi spre el. Să ţi se înmuaie genunchii la un pas în faţa lui şi să i te arunci în braţe. Să-l strângi  în braţe ca şi cum ai vrea să-l vlăguieşti, doar ca să-l respiri tu. Să nu fiţi decât voi doi în toată lumea.

Iar dacă cumva nu vine, disperarea şi uluirea să nu îţi dea pace să stai locului. Să te învârţi peste tot, scrutând orice orizont. Să-l cauţi în orice bărbat care se apropie de tine şi să-ţi murmuri fără încetare „nu se poate, nu se poate. Nu are cum să nu vină. Trebuie să vină. Nu, nu, NU. Refuz să cred”. Şi când toţuşi nu îţi rămâne decât să te împaci cu ideea că nu vine, să poţi să plângi. Să fie atât de al tău, încât să ţi se pună un nod în gât care să te împiedice să respiri şi să începi să plângi.

Oricum ar fi, trebuit trăit. Altfel, e o irosire. Şi unul din voi s-ar putea regăsi regăsi absent şi amnezic în faţa un peisaj de primăvară, readus la viaţă de un chelner amabil: „Aşteptaţi pe cineva?”

Septembrie 18, 2009

The world is not enough…

Posted in Ha tagged , , la 5:09 pm de anagreudeexplicat

Şi cineva ne-a dat Facebook-ul… şi uite aşa am descoperit că lumea e mică.

Par exemple: eu o ştiu pe Kia, care îl ştie pe Cosmin care îi ştie pe Amalia, Marius şi Ştefan din Shlomo family alături de Tudor al meu, care este fratele Alinuţei, care o ştie pe Chloe pe care a plăcut-o Brow, care acum e cu Laura, care a făcut liceul cu Tudor şi este prietenă cu Sandra, care îl ştie pe Adrian, care o ştie pe Ruxi, care îl ştie pe Laur, care o ştie pe Andreea Burciu, care o ştie pe Iolanda de la ASERţiunea care o ştie pe Ela, care o ştie pe una din Andreele de aici care este prietenă cu Adriana, care o cunoaşte pe Ana Elefterescu cu care am lucrat mai la începuturi, care îl ştie pe Ionuţ Tunaru care o ştie pe Corina, care îl ştie pe Dragoş cu care am fost în generală, care îl ştie pe Sergiu cu care Radu (şi Kia) a(u) fost în Rusia, care o ştie pe Laura care a fost în senatul studenţesc de unde o ştie Alina care a fost la Madonna, unde m-am întâlnit cu Maria care este sora lui Mihai care a avut licenţa cu profa de demografie, care e mama lui Radu care a venit sâmbătă.

Seriously!!!