Februarie 26, 2011

Casablanca

Posted in ana, Hai-hui, Out tagged , , la 8:44 pm de anagreudeexplicat

Cum ziceam, casele din Maroc nu dispun de încălzire. Adică ei nu are un calorifer pe care să îţi întinzi soşetele. Sau de care să îţi lipeşti fundul când îţi este frig… Ceea ce e puţin problematic când tu nu dispui de pijama şi te fâţâi în desuuri… şi lumea te strigă „Chiloţel”… Aşa că în casă era mai frig decât afară. Mult mai frig. Îţi clănţăneau toate extremităţile mobile.

Aveam o zi de pierdut în Casablanca. Mai ceva ca un miraj în mijlocul deşertului, eu eram hipnotizată de ideea de a vedea oceanul. Ce să-i faci. Aşa e cu oamenii ţinuţi în casă. Se entuziasmează pentru lucruri mărunte. Obiectivul meu era să văd multă apă rece şi sărată, care vine-pleacă-vine-pleacă.

Noi, toate cele 4 gagici eram gata. Într-un timp record. Pentru 4 gagici având la dispoziţie o singură baie. Şi eram gata cu toată găteala. Unde mai pui că făcusem şi câteva poze. Doar Hamza mai dormea ca un prunc. Şi Ramona se obstina să nu-l energizeze. Iar noi bâţâiam pe lângă ea să ia atitudine. Înţelegem că iese cu un arab şi că la ei tradiţia e alta şi că structura ierarhică are alte conotaţii, dar ea e plecată din Europa de Est, femee emancipată making a living în Franţa de 3 ani. De 3 ori femee. So man up! Dar, nu.

Ana: „Ramona… siteople („s’il te plait” cu aromă de Erasmus) vorbeşte tu cu Hamza să se trezească… Nu putem merge noi peste om în aşternut… Eşti prietena lui… Ia-l tu cu binişorul”

Ramona: „Nu, că i-am zis. Şi a zis că se trezeşte”

Ana (ha! Dont we all say that?!): „Dar totuşi, te rog. Mai mergi odată. E deja aproape 11. Futem ziua aiurea… şi aşa nu avem mult timp de pierdut…”

Ramona: „Dacă vrei, de ce nu îi spui tu?!”

Ana (atââât, pisi. Dare me): „Bine, fie (şi plec din camera noastră). Dar să ştii că eu nu îl iau cu frumosu’ şi uşurelu’ cum ai fi putut tu să faci” (între timp Ramona se ţinea după mine, la o distanţă de siguranţă)

Ana (din prag, către Hamza care dormea precum un pisoi): „Hamza! Te trezeşti odată?! Gen, acum?! Aţi insistat aseară să mergem împreună până la gârlă. Dacă nu mai ai chef, e ok, putem merge singure. Şi ne vedem mai târziu. Nicio problemă. Dar orice ai face zi-mi acum, pentru că eu una n-am timp de pierdut aiurea. Înţeleg că ţie ţi se rupe, că eşti la tine acasă şi toate ţi se par lipsite de interes, dar nu-mi fute şi mie programul. Vii sau nu?!” (Ramona rămăsese fără glas în spatele meu)

Hamza (ridicându-se): „Da, da, Ana. Acum, mergem, da. Gata, m-am trezit. E ok”

Noi nu şedeam tocmai în Casablanca. Ci într-un cartier/suburbie, undeva pe coastă. Nu foarte departe de Casablanca. Oricum zona în sine era superbă. Doar case de vacanţă/închiriat în stilul arhitectural local (care pe mine una m-a cucerit. Cel puţin din exterior). Am rătăcit vreo 10 minute cu maşina în sus şi-n jos, căutând ieşirea la apă şi unde să lăsăm maşina. Într-un final am izbutit.

Am ajuns la ocean. La Atlantic. Cu o plajă largă şi curată (!! Ştiu, inevitabila comparaţie cu treburile cu care eşti obişnuit) şi cu un ocean puţin agitat. Dar puţin de tot. În scena următoare, noi 4 alergam pe plajă înspre apă ca pentru un casting la Baywatch, în timp ce Hamza şi Abdel rămăseseră pironiţi locului, scărpinându-se tare nedumeriţi.

Abdel: „Dar nu au şi ele acolo, o mare, ceva? Sau sunt eu pe din afară?”

Hamza: „Da, da, ba da. Au. E o mare. Da, da, absolut. Da!… nu ştiu ce să zic”

Îmi pare rău că nu ştiu cum se cheamă locul cu pricina, dar tare mult ce mi-a plăcut acolo. Dupa scurta şi călduţa bălăceală (oceanul s-a dovedit mai puţin rece decât ne aşteptam) am pornit spre Casablanca unde ne aştepta şi sora lui Hamza.

Am prânzit pe faleză. La KFC. Atât am găsit şi noi în sistemul nostru turbo şi zorit. Dar priveliştea… cam ca în filmele americane cu California şi ocean. Plaja lată şi curată. Din loc în loc câte 2 oameni aşezaţi pe nisip la 2 vorbe, părinţi cu copii ieşiţi la joacă, oameni care se plimbă, oameni care aleargă, alţii care pur şi simplu se pierd şi undeva în depărtare în dreapta creştea uşor şi liniştită Casablanca. Şi mai era şi soare şi un vânt uşurel. Puteai uita de tine, atunci acolo.

În drum spre următoarele atracţii, sora lui HamzaFati, ne-a arătat de la mare depărtare stânca cu vrajitoare. Nu e o glumă. Pe aceeaşi faleză, îndepărtându-te puţin de oraş, este o stâncă cu vrăjitoare. Loc care este recunoscut pentru… ineditul locuitorilor. În curiozitatea noastră nevinovată şi turistică, ne-am fi apropiat să căscăm gura, dar Fati ne-a spus un „nu” atât de categoric că am înghiţit în sec. „Sunteţi destul de aproape aici” Adică de pe trotuar. Ar fi trebuit să cobori pe plajă, să străbaţi un zig-zag de bolovani mai măricei şi să urci potecuţa către vrăjitoare. În 20 de minute le-ai fi bătut la uşE. Dar Fati a zis că nu, aşa că nu a rămas. Noi nu crâcnim la porunca ei.

Pe drum, ne-a explicat că este un loc renumit pentru calităţile mistice şi că oameni de toate categoriile vin acolo. Şi că nu e chiar un loc de promenadă. Şi că trebuie să vii cu materia primă pentru vraja cu pricina. Şi că ei nu pleacă de pe stânca lor de magie. Totul le este adus acolo, de către „clienţi” şi „fani”.

Ca şi la Marseinis, pe mine m-au apucat toate poftele. De fructe. Aflate la orice colţ de stradă. Aşa că am mers şi ne-am luat căpşuni, banane, mandarine/clementine. Şi ce ne-am mai ospătat.

Cu simţurile calmate şi liniştite am plecat spre medina. Oraşul vechi. La prima vedere ai avea impresia că este un fel de Obor. Un bazar mai mare şi pe pereţii căruia în loc de m%&e Steaua scrie ceva în arabă (oricum nu înţelegi ce scrie şi îl mai şi „citeşti” pe dos, dispre stânga, deci iese ceva în păsărească). Iar în loc de ţigani sau cerşetori sunt indivizi în cămeşE şi femei cu batic pe cap. Asta fiind o descriere simplistă şi cu veleităţi de conceptie americană.

Oricum la intrarea în medina puteai cumpăra tot ce-ţi dorea sufleţelul: Chanel, Louis Vuitton, Ray Ban etc etc. Originale, desigur. Iar medina… cu străduţe înguste şi tarabe de o parte şi de alta. Cu vânzători care te îmbie să le calci pragul. Dacă ridici privirea deasupra tarabelor descoperi casele. Cu ferestre micuţe şi pătrate, nu foarte înalte. 1 etaj, maxim două. Şi din cărămizi de culoarea nisipului.

O vânzoleală ameţitoare prin medina. Iar noi trebuia să mergem în grup. Hamza şi Abdel ne-au prevenit să nu ne pierdem. În stânga eşarfe, voaluri, şaluri şi alte baticuri. În dreapta la fel. Plus babuşi (papuci de-ai lor, cu varf uşor ascuţit şi răsucit. Încălţări de Alladin). Undeva într-un colţ, pe o străduţă care se alungea în spatele unei croitorese aşezată la muncă pe jos şi cu maşina de cusut în poale, am găsit o pielărie. Cu genţi, poşete de toate formele şi culorile. Şi ne sticleau ochii ca hipnotizate. Cât timp ne entuziasmam noi de una de alta prin prăvălia omului, a  fost vreme să realizeze că suntem ronce. Când să începem procesul de negociere, ne-a vorbit în ro. Fluent. Şi ne-a povestit cum a lucrat el prin anii ’80 în Românica şi cu nu-ştiu-cine-şi-ce de la RomAvia şi între timp l-a trimis pe ucenicul lui după ceai. „Luaţi fetelor o ceaşcă de ceai. E foarte bun” I-am cumpărat mai toate poşetele de acolo, ne-am tocmit pe roşi am plecat fuguţa-fuguţa.

Orele erau deja înaintate şi noi voiam să vizităm şi moscheea. Cu toate astea am mai hoinărit puţin prin medina, am găsit şi podoabe şi vânzători ambulanţi de dulciuri şi de melci.

La moschee am ajuns la ora rugăciunii. Întârziasem mult peste programul de vizită şi nu eram îmbrăcate adecvat pentru a intra în moschee. Trebuia să purtăm djalaba, să ne acopere mâinile peste coate şi picioarele peste genunchi. Chiar dacă, ianuarie fiind, eram îmbrăcate cu blugi şi pulovere, tot nu eram adecvate. Şi ne pusesem şi văl. Am profitat să putem admira moschee din afară.

Moscheea Hassan al II lea, nu departe de ocean. Pe drum de la maşină îl puteam chiar auzi aruncându-şi apele spre ţărm. Iar construcţia este impunătoare. Grandioasă prin dimensiuni –  a 3 a moschee din lume, după cea de la Mecca şi Medina, este înălţată în cel mai pur spirit al Coranului – jumătate din construcţie este deasupra Atlanticului, pe care-l şi poţi vedea prin podeaua de sticlă (este un verset în Coran despre cum tronul lui Allah a fost construit peste apă). Pentru ridicarea ei au contribuit toţi marocanii (a fost instituită o taxă specială). Mozaicurile sunt în tonuri de verde, iar în faţa moscheii este o bibliotecă, la fel de enormă. Are două intrări (normal) pentru bărbaţi şi pentru femei. Dacă pe poarta de la bărbaţi ar fi avut loc să intre 2 elefanţi aşezaţi unul peste altul însoţiţi de-o parte şi de alta de câte un hipopotam, pe la femei… intra o femeie – topmodel.

Aşa că am rămas afară. Doar Abdel a intrat la rugăciune. Singurul practicant din tot grupul. Iar noi, toate cele 4 ne-am înşirat în lungul lui Hamza să căscăm ochii. Din fericire, portarul (nu ştiu cum să îi spun altfel) ne-a remarcat şi ne-a făcut semn să ne apropiem. Am privit rugăciunea din prag, sprijinite de uşa enormă şi sub privirea lui Hamza, care ne şi traducea/explica. Treptat, sala de rugăciune pentru bărbaţi s-a umplut peste jumătate. Fiecare făcând acelaşi ritual înainte să intre – te speli pe picioare, pe mâini, te descalţi, pui pantofii într-o pungă şi te aşezi în genunchi în spatele altcuiva şi te prosternezi în faţa lui Allah cu oceanul care aleargă pe sub tine.

Seara am ieşit în oraş. Într-un fel de club, foarte simpatic, cu afişe cu Johnny Depp. La desert ne-am îndulcit cu cea mai bună îngheţată din Casablanca. Care pe bună dreptate era foarte bună.

În drum spre casă ne-am reîntâlnit cu un Ferrari (o fi fost acelaşi… nu se ştie).

Înainte de culcare au urmat alte parlamentări şi lupte de gherilă pe paturi, locuri şi camere. Şi ca să putem dormi cu bine am încheiat seara cu o polemică despre comportamentul european, diferenţe de cultură/religie/educaţie. Nu s-a lăsat cu vărsare de sânge. Am fost doar eu cu băieţii. Calm şi revelator.

Februarie 1, 2011

Jumătate Fez, jumătate Casablanca

Posted in ana, french, Hai-hui, Out, vacanta tagged , , , la 3:27 am de anagreudeexplicat

„Alo?!? Alo?? Auzi, Grigore, Ana s-a trezit? A plecat?? Că nu răspunde. O aşteptăm…”

„Da, da. Nu-ţi face griji”

Şi apar eu ca o Zână, din negura dimineţii friguroase de ianuarie, alergând spre casa de bilete de la Porte Maillot, aşteptată fiind, cu sufletul în batistă de restul de trupă, care alarmată de lejera mea întârziere şi de faptul că nu răspundeam la telefon, recursese la soluţii disperate – „sună-l, sufletu’ meu pe Grigore. Şi ce dacă e 6 dimineaţa?! Se culcă la loc”

Din pui de somn în pui de somn, m-am dezmeticit când eram deja deasupra Marocului. Am ratat marea. Dar s-a compensat cu impresia că zburam peste un mare voal din mătase verde, încreţit lin din loc în loc.

Iar la Fez, soare. Mult soarele. Tot soarele. Călduţ. Plăcut. Scria în arabă. Am făcut repede 2-3 poze, să imortalizăm momentul. Ajunsesem în Africa. Cu toatele, pentru prima oară. Ar fi trebuit să luăm şi-o piatră-n gură, să ne scuipăm în sân şi să ne punem  dorinţă, dar nu am fost atât de agere.

La coada de la controlul de paşapoarte am completat frumuşel o broşurică care se deschidea invers. Şi am spus acolo tot. Tot ce ştiam noi mai bine. De unde venim, de ce, cât stăm, cu cine, cât purtăm la pantofi, grupa sanguină, ce-am mâncat de dimineaţă, cum ne place cafeaua (mai tare, mai moale). Domnia Sa Regele era interesat şi noi nu-l puteam dezamăgi. Trecem cu bine de toate controalele. Următorul pas era să luăm maşina de-o închiriasem. Un Logan. Pentru toţi cei 6. Păi, nu? Cu ce altceva să se plimbe o mână de românce plecate la Master of puppets în Franţia şi venite în Maroc într-o escapadă,  decât cu primul simbol al magnificei relaţii de prietenie româno-franceze – (s)Loganul.

Aşteptând ca bărbaţii să pună ţara la cale – eram deja pe teritoriul lor, trebuia măcar să ne prefacem că îi lăsăm pe ei să ia deciziile, cel puţin din respect pentru avantajul lingvistic, eu m-am gândit să mai fac câteva poze. Îmi asumasem deja cu multă mândrie statutul de Chinez al grupului. Fotografiam tot ce-mi pica în obiectiv. Mulţumesc Diana, pentru aparat. Te-am purtat mereu de mână. Şi cum pozam eu acolo mozaicul lor cel blio, vine un nenea arabul de la pază şi îmi cere să se uite la pozele mele. Knock yourself out, pisi! Da, deci da. Deci nu aveţi voie să faceţi poze. Trebuie şterse. Şi încerca el, nemernicul să butoneze aparatul Dianei, dar nu izbutea. L-am calmat şi i-am zis că i le şterg şi să nu se mai agite ca un Pepsi pe lângă mine. Când am ieşit din aeroport şi am trecut prin dreptul lui, m-a atenţionat că „data viitoare să ceri voie, ai înţeles?!” Claaaaaar. De două ori. DOUĂ

Noi eram 6 – Ana, Oana, Cosmina, Ramona şi Hamza, Abdel. Deja problematic pentru Logan. Mai ales că de la aeroport a venit să ne recupereze cetăţeanul de la firma de la care o închiriam. Cu tot cu pancartă cu numele. Am decis să ne lepădăm de Ramona, Cosmina şi Abdel. Oricum ei nu erau interesanţi. Nu puteau conduce. Eu şi Oana aveam interese clare, întărite de promisiunile repetate ale lui Hamza, că vom conduce destinele în Maroc. Ne-am făcut că nu ne cunoaştem, ne-am urcat în Logan, iar pe ele le-am lăsat pe o bordură cu toţi arabii minunându-se la fetele din Europa. (Ce le sticlesc masculilor ochii când află ca suntem din Europa de Est, dar acum se lăsa deja cu orgasm multiplu)

Când am închiriat maşina, Hamza m-a drept luat organ anex ca să mă noteze drept al 2 lea şofeur. Cât am stat acolo musiu de ne închiria Loganul nici nu s-a uitat la mine. Nu am suferit. M-am holbat la toate pozele cu regele şi cu maşinile lui – un Ferrari aicişica, un Maserati acoloşa. Mai târziu am descoperit că peste tot există poză înrămată cu regele. În diverse ipostaze. Deobicei adaptate locului cu pricina. Dar oriunde am fost – aeroport, închiriat maşina, bancă, fast food etc. Mi-a amintit un pic de obiceiul similar cu poza lui Ceauşescu şi mi-am zis că s-ar putea să avem mai multe în comun decât mă aşteptam.

PE marginea drumului la ei cresc portocali (cu tot cu portocale), cum cresc la noi castani/plopi. Portocale care funcţionează după principiul cu leopardul. Afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru – leopardu (dedicaţie specială pentru Diana şi Manu, care aparent nu urmăresc tot timpul trimiterile mele. Subtile). Adică portocalele sunt frumoase şi mari şi portocalii, dar seci şi dacă încerci să le culegi ţi se destramă în pumn.

Am descoperit empiric că marocanii nu au nicio taină cu şofatul. Nici în clin, nici în mânecă. Nimic. Dar nimic. La ei e un fel de tărâm al mitocanilor din Bucureşti. Se merge pe 2 benzi, eventual şi jumătate de pe sensul opus. Depăşeşti pe unde apuci – stânga, dreapta sau îl iei pe sus. Cu traversatul la fel. O tai direct, în diagonală, desenezi o linie frântă închisă, peu importe, important e să ajungi pe partea cealaltă cu toate cele 4 membre. Un haos. Cu multe Loganuri. Multe. Cred că mai multe decât prin Bucureşti. (Nah, ce o să vândă francezii, fraţilor şi mai amărâţi din Africa? Maşini fabricate de fraţii puţin mai răsăriţi din Europa de Est)

Abdel se entuziasmase puternic la gândul că mergem în Maroc, a se vedea Fez. El de loc, din Fez. Şi uite cum ne-a invitat la un couscous la el acasă. Am ajuns acasă la Abdel, în urma fetelor, ce fuseseră recuperate de fratele mai mic al lui Abdel. O casă tipică, aş spune eu. Cu camere largi şi spaaaaaaaaaaţioase, cu multe canapele şi perne şi mozaic pe coloane. Şi un frig. Dar un frig. De-mi clănţăneau toţi dinţii. Eu nu ştiam că ei nu dispun de încălzire. Nici nu-mi pusesem vreodată problema. Degeaba era afară vreme superbă de început de vară, în casă aş fi stat cu şuba şi blana de urs pe mine.

Prânzul de la Abdel a fost o minunăţie. Totul ca la Maroc acasă. Cu couscous, cu salate de-ale lor, cu lipie, cu un pahar de apă pentru toată lumea, cu un pui cu sos la cuptor pentru care aş ucide în momentul astă. Cu program artistic în stradă. 3 înveşmântaţi din cap până-n picioare, cu turbane şi cu şarpele la buzunar. Le-a aruncat Abdel câteva dihănii (dirhan, moneda locală. Dihanie) şi le-a zis ceva în harabă şi imediat au venit sub fereastră. Cine bate la fereastra ta, oooooo, şi scoate un şarpe din buzunar, ooooooooo, şi începe să-i cânte, ooooo, şi dansează şarpele? Şarpele s-a intimidat puţin şi nu a dansat cine ştie ce, aşa că înveşmântatul şef, l-a luat, l-a strâns precum o curea/un şiret şi l-a băgat în buzunar  şi a plecat.

Ne-am rostogolit cu greu până la maşină să plecă spre Casablanca. Deja era târziu. Şi noi aveam gânduri de umblat creanga prin Casablanca. Oceanul. Sâmbătă seara. Adusesem pantofi şi rochii din Franţa/Ronia. Nu ne încurcam noi.

Am schimbat cu Hamza şi am pus stăpânire pe Logan. Până la ocean, al meu era. În spate erau înghesuiţi Oana, Cosmina, Abdel şi Ramona.

Mi-au plăcut autostrăzile lor. Fără gropi, cu palmieri şi levănţică pe margini. Aceleaşi obiceiuri barbare într-ale condusului le-am întâmpinat şi pe autostradă. Când Hamza m-a informat că Marocul are cea mai mare rată de mortalitate cauzată de accidentele rutiere. Mulţumesc, Hamza. 2 minute mai târziu, în depăşire fiind, îl văd pe imbecilul de pe banda din dreapta că trage stânga de volan. Gen p**a lui! Eu în stângea mea aveam doar palmieri. Îl dumnezeiesc de tot ce avea mai scump. Apoi de fiecare dată când depăşeam dădeam drumul la toate semnalele luminoase şi sonore din dotarea Loganului. Prima jumătate de drum a fost puţin dramatică pentru mine, pentru că mi se închideau ochii de somn şi era cald şi moleşeală şi aştia toţi dormeau pe capete.

În apropiere de Rabat, după vreo doo Red Bull, DOUĂ, am prins viaţă şi i-am gonit spre Casablanca. Am avut un mic moment de rătăceală, ocazie cu care am văzut un sfert din capitală. Iar oamenii de la capitală sunt neprietenoşi, ca mai toţi locuitorii de capitală. Dacă te simt că eşti străin şi pierdut, te îndrumă în direcţia opusă. Aşa am ajuns să vedem un sfert din Rabat. Noroc că aveam benzină. După alte câteva manevre smucite şi nesemnalizate în mijloc de intersecţii pe care le-am tăiat în diagonală, am regăsit drumul spre Casablanca. Ne-am strecurat tiptil şi printre filtrele jandarmeriei regale, care sigur nu ar fi văzut cu ochi buni 6-ntr-un Logan.

Ajunşi la Casablanca, l-am lăsat pe Hamza la loc. Oricum nu mai puteam fi atentă, iar la cum conduc marocanii… Şi ne-am mai învârtit şi prin Casablanca ca proştii încercând să găsim drumul spre sora lui Hamza. Dar am asistat la o scenă tipică de mitocanii de Bucureşti. Ăia cu fiţe şi bani. După ce ne-au depăşit pe rând, una prin dreapta şi alta prin stânga, s-au renit în faţa noastră, încălecând 3 benzi, un Ferrari, în colţ cu şort roşu să-i surâdă norocu şi un BMW X6, în colţ cu şort alb imaculat. Şi s-au pus la taclale băieţii, nu conta că era verde, că erau pe tot drumul. Tranquil quoi. Au mai făcut o întrecere mică şi s-au pierdut în negura nopţii.

Am luat drumul lung de costişă către sora lui Hamza şi casa închiriată. Undeva pe coasta Atlanticului, la vreo jumătate de oră de Casa. La 2 minute de plajă. Unde ne-am mai lungit un pic la poveşti, la pregătiri şi schimbări de ţinută, ca să ieşim în oraş. Totul s-a desumflat după ce am reajuns în Casablanca. Era prea târziu pentru club şi/sau bar, toate se închideau la maxim 2 noaptea. Era în jur de miezul nopţii. Cenuşăreasa pe dos. Am mâncat o şaorma tare proastă de la Alladin, făcând turul Casei în maşină, cu sora lui Hamza pe post de ghid. Eu şi Oana, am reabandonat grupul şi am mers cu sora lui Hamza. Într-o Corsuliţă neagră.

Întorşi la casa noastră mică, am retrăit schisma de la Marseille. Cine cu cine doarme, în ce pat, în ce cameră. Dar de ce tu acolo şi noi dincolo. Of, doamne. Mai rău ca la grădiniţă. Cosmina şi Oana fugeau de Abdel ca de dracu’ pentru că sforăie şi-şi cântă rugăciunea în creierii dimineţii şi nu ar fi dormit niciuna cu el. Eu simţeam că o să mă scurg după săptămâna pe care o avusesem, noaptea cu puţin somn şi ziua întreagă de alergat 4 ore pe autostrăzile pline de marocani debili. L-am lăsat pe Abdel singur într-o cameră cu două paturi. I-am forţat pe Ramona şi Hamza să apropie alte doo paturi din altă camera şi să se instaleze acolo. Noi ne-am însuşit toate 3 camera cu patul matrimonial, maaaaaare. Noi 3, eu fără pijama, în casa fără încălzire centrală şi îngheţată ca sufletul lui 47346473. Scenariu ideal pentru un film porno, dar nu.

Ianuarie 25, 2011

Maroc – Începutul

Posted in ana, Hai-hui, Out, vacanta tagged , , , la 4:07 am de anagreudeexplicat

Se făcea că era pe la sfârşitul lui noiembrie. Distracţie maximă pe cap de locuitor. Sfântu’ lu’ Andrei, Spania, Pompi, dezmăţ organizat.

Duminică de dimineaţă, adică mai spre un 16 aşa, ne-am strâns cu toatele fetele cucuiete, la onor 1023 pentru o şezătoare. Cu toatele, mai puţin Diana, care fugise-n lume cu Pompi al ei. Ne-am înghesuit în 9 m patraţi, pe un scaun şi un pat 5 fete – Manouuuch, Oana, Cosmina şi Ramona.

Eu la birou, cu ochii lipiţi de feisbuc, încă mă străduiam să mă dezmeticesc, iar ca amintire a serii (pe)trecute tronau sticlele de Smirnof Ice, pungi de stixuri goale iar încetişor încetişor reveneau şi fragmente din seara precedentă. Petrecere cu Erasmusele, multe Andree… acum totul este foarte vag. Nici măcar fetele nu ştiu cum de au ajuns toate la mine în cameră. Dar astea sunt detalii.

În căutarea unei melodii care să mă readucă tiptil la viaţă, s-au început poveştile. Aseară cum ce s-a întâmplat, acolo, dincolo.

Cum a aterizat Manooouch de la Valencia si Mediterană în mijlocul viscolului din Franţa.

Cum după ce am ieşit de la Auchan cu Cosmina cu mâinile lungite până la tălpi şi cu ninsoarea deasupră-ne  am dat nas în nas cu toţi amicii lui Grégoire şi eu i-am şoptit melancolic „Doar el mai lipseşte” pentru ca la trecerea de pietoni din faţa Auchan să auzim un claxon şi de sub o troiană să se întrevadă un Peugeot albastru, iar pe geam un chip cunoscut. Şi Cosmina care ţipă „Ana, Ana!! Ana, uite-l pe Grégoire acolo la stop. Ca un făcut, n-a trebuit decât să-ţi doreşti tu să fie şi hop! a şi apărut nemernicul!! Ce-ţi mai merge” Şi buluceşte-te cu toate cumpărăturile în maşină, repede până nu se schimbă stopul, dar degeaba pentru că el are 2 km de picioare şi scaunul lipit de bancheta din spate şi nu aveam loc să intru şi Cosmina care mă împingea cu sacoşa ei rece şi udă de la spate că să mă dau mai repede la o parte că e verde şi claxonează şi o ninge şi hai, Grigore pleacă odată! Uf!! Ca va, Grigore?!

Din noianul de poveşti, răsună clar şi uşor vocea Oanei:

Oana: „Vaaai, fetelor… Aţi văzut? Abdel şi-a luat bilet pentru acasă, în Maroc cu 20 de euro!!”

Cosmina: „Da, da şi eu am văzut. A pus pe facebook”

Ana, visând încă, aranjându-şi pijamaua pe ea şi cu mintea absentă şi spartă în o mie de momente: „Daaaaaaa. Şi eu îmi doresc să ajung în Maroc. Casablanca. Ocean. Frumos…”

Şi s-a lăsat liniştea. Calmul subit m-a dezmeticit şi m-am întors nelămurită, doar ca să găsesc tronând pe patul meu 4 expresii luminate de un surâs complice.

Ana: …. nu…. nu… adică nu avem cum… când? Biletul ca biletul, 20 de euro. Dar acolo – unde stai? unde mănânci? Costă… adică, nu… nu?

Corul fetelor de la Căpâlna: Haide Ana !!! Câteva zile, repede. După examene. Repede. Aşa o mini-vacanţă. Că merităm. Haide, nu se poate. 20 de euro. Mergem toate.

Şi uite cum s-au precipitat lucrurile. Şi consultam calendare cu date de examene, de proiecte, de întors de acasă, cu început-sfârşit semestru 1/2, cu mers la serviciu, cu alinierea stelelor etc.

De pe facebook, am ajuns pe site la Ryanair. Dus-întors Beauvais-Fez. Deci câţi suntem? Ana („Ioi, tu :)) Ne-am prostit cu toţii. Stai, dar Radou-mou? Şi Diana!!”), Oana („Stai-stai-stai, s-o întreb şi pe Sandrine, dacă vrea. Nu trimite încă!!”), Cosmina, Manu („Şi cu Iona!!! Şi cu Iona!!! O aduc şi pe Iona de la Cluj!!!), Ramona („Alo, Hamza?! Noi mergem în Maroc în ianuarie, vrei să vii cu noi? Spune, acum. Bine, urcă, suntem la Ana„).

Peste 5 minute am cumpărat 7 bilete pentru Maroc. În mai puţin de o oră de când Oana povestise de Abdeslam.

Şi s-a dat sfoară-n ţară. Româncele pleacă în Maroc. Care? Ana, Oana, Cosmina, Ramona, Manu şi cu Iona. Aşa că Abdeslam şi-a schimbar biletul ca să vină cu noi. Ismail şi-a cumpărat bilet ca să vină cu noi. Siham stătea pe gânduri daca îşi poate lua liber să vină cu noi. 15-18 ianuarie.

Au urmat plănuiri îndelungi. Cu cazarea, cu închiriatul maşinilor. Cu dormitul. Câte nopţi la Casablanca, câte la Fez. În ce ordine. Cine conduce. La un moment dat credeam că vom face turul Marocului în maşină FezCasablanca-Marrakech-Agadir-restul lumii. Ne-am limitat la Fez şi Casablanca.

Săptămâna cu plecatul a fost precum înainte de Paşte. Gaşca se spărgea pe zi ce trece. Într-o schismă perpetuă. Examenele fuseseră mutate mai târziu, alte proiecte apăruseră, paşapoartele nu aveau cum să ajungă din ţară (NU!! NU al meu. Al meu era cu MINE). Manu şi cu Iona renunţaseră. Diana nu a vrut să vină de la bun început. Eu mă răzgândisem. Cosmina nici ea nu mai era sigură. Dar într-o seară am luat decizia de a-mi băga picioarele. Prea îmi părea rău şi prea mă entuziasmasem. Fie ce-o fi!

Avionul era sâmbătă de dimineaţă, deci trebuia să rămânem în Paris. Iniţial trebuia hotel pentru 7. Apoi rămăseseră doar Ramona şi Hamza. Oana se ducea la o prietenă, Cosmina nu mai venea, iar Abdeslam stătea la un prieten. Eu îl anunţasem pe Grégoire că rămân la el. Dar Cosmina se suceşte, Oana nu mai şade la prietena ei şi iau toţi 5 cu asalt Etap.

Săptâmâna mea se scursese mult prea repede.

Luni am avut curs şi am învăţat pentru cele 3 examene, din care 2 fuseseră amânate amânate în ultimul moment de cu o săptămână înainte.

Marţi am avut examen după-masa până la 18, apoi am continuat studiul, pentru celelalte 2. Cu jumătate de oră înainte să plec la examen, directorul de master ne-a trimis mail că joi (între 2 examene) avem prezentarea de la proiectului lui. Asta după ce, joia ce trecuse, după examen îl întrebasem când are de gând să ne programeze. Mi-a răspuns calm că după examene, mai încoloşa.

Miercuri, alt examen, până spre un 17. Am pierdut seara cu prezentarea pentru proiectul vieţii. Reciteşte dosarul, reia codul în SAS, fă un powerpoint simpatic. Reciteşte teoria. Prezentare orală la Hurlin la Econometrie financiară, echivalează cu prezentarea Econometriei. Te putea întreba orice. Am izbăvit cu totul la 5. La 9h30 trebuia să prezint.

Joi, ajung val vârtej la facultate să aflu sala. La 9h30 fix, apare şi Hurlin. Noi 2, proiectorul, SAS şi sala de curs goală. Zi-le, Loredana şi ridică-mă la cer voi fi p_value tău!! Am ieşit onorabil. Am răspuns la întrebări. Observaţii minore, dar la final mi-a spus că e de părere că o să mă descurc la stagiu. În următoarea oră, sprâncenele mi s-au lipit de frunte, pe de o parte în încercarea disperată de a nu adormi, dar în principal din cauza bazaconiilor pe care colegii mei de proiect le debitau. În urma prezentării lor dezastruoase Hurlin, a decis să amâne oralul pentru mai târziu. L-am întrebat dacă şi eu trebuie să mai trec odată. Mi-a zis că nu e cazul, mă pricep la oral. Belea. După 3 ore de somn iepuresc, am încercat să-mi recompun creierul pentru ultimul examen, dar era în van. Între 3 pagini de curs şi 1 de exerciţii, am făcut curat şi am spălat pentru Maroc.

Vineri am petrecut dimineaţa redactând foaia cu care aveam voie la examen. Şi uite cum vreo 20 de pagini de curs încap pe o foaie A4 faţă-verso. Examenul se termină mai târziu decât prevăzut. La bibliotecă nu reuşesc să printez biletul, aşa că a trebuit să mai pierd timp şi cu mersul până la xerox. Îmi doream să ajung la Paris spre un 18h, să mai umblăm creanga – Oana şi Cosmina erau plecate de la prânz. De la 5 la 7 mi-am făcut duş, epilat,  unghiile, bagajul, îndreptat părul, văzut un film printre picături. Grégoire îmi dăduse mesaj să mă întrebe dacă mai vin şi să-l anunţ totuşi şi pe el. La 7 şi-un sfert am ieşit pe uşă. Nu aveam bilet de tramvai, şi cu 5 eurocenţi mai puţin. Nu mi-aş fi dorit o amendă. Noroc că l-am întâlnit pe André şi m-a salvat. Dar distributorul mi-a mâncat banii şi tramvaiul venea, dar am fugit pe partea cealaltă şi am reuşit să iau şi bilet. M-am dat jos la gară în centru, habar n-aveam de nicio oră de tren, doar îmi doream să ajung odată la Paris. Am ajuns la 19h57 în gară în fugă, cât să aud că naveta pentru Orleans Les Aubrais-Paris Austerlitz pleacă de la linia 15. Am zburat în ea, fără bilet. Iar trenul pe care l-am prins avea întârziere, trebuia să fi plecat deja. Biletul l-am cumpărat în tren de la controlor, care mi-a spus că m-a văzut sărind de pe peron în vagon şi că mă lasă să plătesc bilet cu tarif redus de student. La 9 şi un sfert eram la Austerlitz. „Mon Grég, ce facem? Ieşim? Mie mi-e foame rău, nu am apucat să mănânc azi.” „Hai, nu vii la mine?”

În Paris era frig şi vânt, aşa că străzile erau pustii şi era linişte. Nu eram decât eu cu trolerul alunecând în spatele meu, cu eşarfa fluturând pe umăr, mergând la el. Atât de simplu şi de firesc. Parcă o făceam de o viaţă. A coborât să-mi deschidă şi a apărut un pic fâstâcit în uşă, din păr curgându-i încă picături de după duş.

Acelaşi studio cu vedere asupra Parisului, cu aceeaşi ordine făcută în grabă. Cu urme de tălpi ude pe jos. Cu hainele făcute morman pe masă. Cu pahare mov înşirate peste tot. Cu bagajul meu lăsat în drum. A vrut să mă hrănească cu măsline şi somon, ridicând din umeri nedumerit, am găsit o soluţie de compromis care includea sirop de mentă şi Danette.

După ce am aflat toate tainele Macului lui, el a rămas într-un capăt de canapea jucându-se cu chitara, iar eu m-am întins pe restul, cu el pe post de pernă şi am adormit. „Ne culcăm?” „Hum? Da… da” şi adormeam la loc. El s-a ridicat să scoată pernele şi pilota, eu am rămas semi-adormită, urmărindu-l cum se plimbă prin prejur doar în boxeri şi întrebându-mă sincer dacă este prost sau doar de o cruzime dată dracului. „Dar, te rog acoperă-te!!!” era gândul meu disperat şi urlat… şi m-a ascultat şi a pus pijama pe el. Pfiuf!

După ce am întors bagajul cu susu-n-jos mi-am dat seama, că mi-am uitat pijamaua la Orléans pe pat. Şi telefonul de România la încărcat. Paşaportul, actele şi banii le aveam cu mine. „Ai o pereche de pantaloni de pijama în plus?” „Ce?! Nu…” „Ai mei au rămas la Orléans. Orice fel de pereche de pantaloni. Care să nu fie blugi” „N-am. Aştia de pe mine” „Hazliu, mai eşti tu aşa de felul tău. Nu vreau pijamaua de pe tine. Un short. De alergat?” „Ah, da… cred… stai”

Mi-am lăsat hainele peste mormanul de pe masă şi am alunecat sub pilotă. „La cât trebuie să pleci?” „Huuuum?… 5? 5h30?” „Pun ceasul să sune?” „Nu, nu e ok”. L-am prins de mână să nu-mi scape şi mi-am amintit din vară, cât de uşor doarme.

Pe la vreo 3 m-a sunat Kia. Am sărit ca electrocutaţi. „Doamne, Ana! Doar pe tine te poate suna cineva la 3 dimineaţa!”

La 5 fără un sfert, bântuiam deja pe întuneric să mă îmbrac. Mi s-a rupt şiretul de la o gheată, nu mai găseam cleştele de păr, iar parchetul lui cântă. L-am dezvelit şi l-am pupat de la revedere, iar la 5h10 mă reîntâlneam cu acelaşi Paris liniştit, dar rece.

 

Ianuarie 10, 2011

Mica publicitate

Posted in ana, vacanta tagged la 11:55 pm de anagreudeexplicat

4 tinere studente sociabile, deschise la nou, pricepute la limbi străine şi dornice de experienţe noi într-un mediu exotic şi aventuros caută URGENT companie de sâmbătă 15 ianuarie până marţi 18 ianuarie, pentru Maroc. Fez. Casablanca. Oceanul Atlantic. De preferinţă tânăr, fără angajamente, simpatic, amuzant, cu bun-gust în cumpăratul de cercei şi pricepere în negociatul raportului vând-fată-pentru-atâtea-cămile. Acceptăm şi fete.

Se caută 2 bucăţi pentru 4 zile şi 3 nopţi în tărâmul couscousului.

Rugăm seriozitate.

Relaţii la adresa redacţiei.