Ianuarie 21, 2011

Simţuri, dezvăluirea

Posted in ana, reflechir tagged la 4:07 pm de anagreudeexplicat

Rembeber the boy, the perfume şi momentul proustian? Azi umblând creanga prin Sephora mi-am amintit de mica mea dilemă senzorială şi am privit lung raionul şi mai lung cu parfumuri bărbăteşti. Simţindu-mi nelămurirea şi ezitarea o domnisoară m-a întrebat dacă mă poate agiuta „Da, desigur. Caut un parfum bărbătesc. Nu ştiu cum îl cheamă sau cu ce seamănă sau cum arată sticla, dar dacă îl miros îl recunosc şi eventual mi se înmoaie genunchii. Cam ce mi-aţi sugera? Chanel?”

Am refuzat-o politicos si m-am întors la raionul cu farduri şi alte culori sclipitoare. Fiind perioada de solduri, copilele din Sephora roiesc în jurul tău mai ceva ca nişte albine ameţite şi te întreabă de viaţă şi de familie. În acelaşi timp cu mine intrase o cucoană, stilul burghez, Chanel din cap până-n picioare care îi ceruse uneia dintre fete să „o surprindă” cu un parfum în timp ce ea  se plimba agale prin magazin. Ocazional o auzeam spunând câte un „Nu” urmat de paşii grăbiţi în căutarea unui nou parfum. „La naiba!! Uite că aş fi putut da glas cererii mele :))”

M-am reunit cu Madame Wintour 2 în faţă la Chanel, eu cântărind din priviri un Mademoiselle. Mi-a zâmbit şi mi-a spus că este alegerea perfectă pentru une jeune mademoiselle comme moi. I-am mulţumit şi m-am întors să plec.  Între timp copila de la Sephora se întorsese cu al 1000lea parfum. Pufăie de 2 ori în dreptul ei şi spre surpinderea mea Madame Wintour 2 spune „da”. La fel şi eu. This is it. Parfumul.

Ajung în faţa raionului. Parcă recunosc sticla de undeva. Îl iau, îl miros… and it all comes back to me.

And Karma is a bitch with a twisted sense of humor who likes to fuck with your mind and who must not be named.

 

Ianuarie 11, 2011

Simţuri

Posted in ana, french, reflechir tagged la 8:07 pm de anagreudeexplicat

Toate cele 5. Sau 6 şi nu mă refer la capacitatea de a vedea strigoi, ci la bun-simţ. Însă de mult prea multe ori niciunul.

Cu ochii stau cel mai bine. Aş putea fi rodul iubirii dintre o cârtiţă şi un liliac. Unu’ mai nevăzător ca celălalt. Dar legea compensaţiei există şi se aplică de unde şi noianul de glume de genul „Ce fac ochelariştii pe întuneric? Îşi dau ochelarii jos şi se fut ca chiorii”… No comment. Sau diversele fantezii legate de ramele mele… pentru că aparent ramele mele poate şi sunt all hot and kinky. Nenumărate au fost cererile de a împrumuta ochelarii pentru „una mică”… se pare că toată lumea uită că eu chiar nu văd în lipsa lor.

Din fragedă pruncie copilul Satanei şi ulterior aghiotant pe lângă Tunaru la toate concertele planetei am reuşit să-mi păstrez un auz fin, foarte fin. Aud tot şi prind până şi cel mai mic zgomot din colţul opus al camerei. La asta se adaugă o atenţie desăvârşită aşa că niciodată nu vei fi nevoit să te repeţi. Cu toate astea nu pricep de ce atunci când îmi dau ochelarii jos, aud mai prost?

Grégoire mi-a atras atenţia că, noi românii, am fi un popor foarte tactil. Eh… el este un estimator deplasat al acestei impresii. Nu m-a avut decât pe mine prin preajmă. Iar eu aud şi văd mult mai bine cu mâinile pe el. Nu de alta, dar trebuie să fiu sigură că am înţeles şi nu-mi place să las loc la neînţelegeri.

Despre gusturi nu se discută şi ajungem aşadar şi prin urmare la miros. Cum spuneam cu legea compensaţiei, dacă cu primele 2 stau de la prost în jos, compensez cu mirosul. Ceea ce nu e neapărat o fericire. E genul de sensibilitate care te scoate din multe situaţii cu mână la nas şi cu o senzaţie de greaţă cruntă.

De când în Franţa, l-am supus unui antrenament spartan. Nici până în acest moment nu am înţeles problema francezilor cu săpunul şi apa. În patria Chanel, Dior, Lancome şi restul parfumuri ei duhnesc mai ceva ca un sconcs. Dar cu timpul te căleşti. Aproape că nici nu te mai miri, iar firescul ajunge să te surprindă încât ţi se înmoaie genunchii.

Azi după examen, după ce le-am aşteptat în zadar pe fete, am plecat agale spre cămin cu gândul la proaspăta partidă de sex sălbatic. De când a început sesiunea ne ţin într-o m**e continuă. Şi nu se întrevede vreun moment de respiro. Măcar să înghiţi. Cu mintea rătăcind printre probabilităţi, am dat peste un băiat la intrarea în facultate… era şi întuneric. Dar ceea ce m-a adus la realitate şi pierdut în acelaşi timp nu a fost zdruncinătura sau culoarea ochilor (era chiar urâţel. Urâţel bine) ci parfumul.

Un parfum cunoscut, proaspăt care m-a năucit preţ de câteva secunde şi mi-a indus un sentiment de familiar şi de intim care m-a făcut să zâmbesc. Mai aveam puţin să mă întorc după urâţel să-l întreb dacă nu ne cunoaştem deja. Sau cu ce parfum s-a dat :)) Am încercat să prelungesc emoţia îndeajuns să-mi amintesc contextul şi … băiatul. Dar nu reuşesc. I-am fugărit pe toţi prin minte să văd dacă imaginea vreunuia se lipeşte de senzaţia de jind  trezită de parfum, în zadar însă. Nu avem cu toţii capacităţile lui Proust de aducere aminte şi desluşire a amintirilor sinestezice. Iar a mea, deşi intensă  cât să ţi se înmoaie genunchii, este destul de confuză.

Find the perfume, find the boy.