Februarie 14, 2010

Ana, Karma şi Aeroportul

Posted in erasmus, Ha tagged , , la 5:05 am de anagreudeexplicat

Dacă până acum nu credeaţi în Karma, nu-i nimic veţi începe acum.

And the story beggins. It’s epic…

Într-o prea frumoasă şi amuzantă seară de noiembrie, am decis împreună cu Alexandra să ne cumpărăm bilete pentru acasă. Pleacă omul cu Erasmusul prin lume, dar se mai şi întoarce. Ghidate de acest principiu am ales vacanţa din februarie ca propice pentru întoarcerile la origini. Zis şi făcut. Achiziţionat una bucată bilet dus-întors Paris – Beauvais / Bucureşti – Băneasa cu vestita companie aeriană Blue (H)Air. De vineri 12 februarie până duminică 21 februarie. Fruuumos.

Joi, isterici cu toţii cu bagajele. Ia-le îndeasă-le, cântăreşte-le, scoate din ele, mută dintr-o parte-n alta, uită-te după tren, după shuttle, vorbeşte cu părinţii… anyhow tot tăcâmul. Du-i Simonei toată mâncarea ce mai rămăsese, scoate frigiderul din priză, curăţă tot. Ia bagajele de-o toartă şi du-te precum Dică la Eindhoven. La propriu şi la figurat.

Vineri – 12 februarie. Plecam din les Ormes AMAVEA – Eu, Alex şi Vlad şi ne reuneam la Université Chateau cu Oana şi Irina. Iniţial am zis că plecăm cu trenul de 13h21, dar ulterior s-a transformat în 13h50. Când am ajuns la gară l-am prins pe cel de 14h06.

Trebuia să plecăm de la Indian cu tramvaiul de 12h55, dar l-am ratat. L-am luat pe următorul. Teoretic trebuia să ne întâlnim cu Irina şi cu Oana –  ele să se urce în tramvai de la Castani. Nu s-au urcat. Ne-am zis că l-au prins pe cel de dinainte.

Ajungem la gară. Cumpărăm bilete aproape la preţ dublu decât în mod normal cu toate reducerile de studenţi. De ce? Păi… pentru că era vineri într-un anumit interval orar. Şi noi l-am nimerit din plin. Cu trenul de mai devreme nu am fi reuşit. Dar ar fi fost păcat, nu?

Ieşim pe peron. Nici urmă de Irina. Sau de Oana. Te uită în stânga, te uită în dreapta. Nimic. Verifciă toată lumea telefoanele din dotare – niciun semn. Biiiine. Să nu ne neliniştim. E încă vreme. Vreo 10 minute aşa. Cu chiu cu vai ne urcăm în tren, găsim un compartiment şi ne aşezăm comfortabil. Cu coada ochiului o zăresc pe Irina gonind pe peron. Mă duc după ele din vagon în vagon şi le găsesc 3 mai încolo. Pe drum i-am găsit şi pe toţi spaniolii – mergeau şi ei la Paris. Ne reunim cu toţii într-un final în compartiment. Pleacă şi trenul şi ne punem pe bârfit. În treacăt cineva zice ceva despre rezervarea printată şi despre paşaport… Daaaa. Ei bine, daaaa. Eu uitasem paşaportul în cămin la Orléans. Buletinul era în România la mama („Lasă-l pe ăsta acasă. Dacă e să pierzi ceva să nu fie toate la un loc…”)

Dă-i, dă-i, dă-i, dă-i !!! Ajungem la Austerlitz. Urcă scări, coboară scări cu câte 2 trolere după tine. 2 metrouri mai târziu eram la Porte Maillot. Traversează toooaaată intersecţia pâşa-pâş până la billeterie pentru Beauvais. Biletul pentru bus 14 euro. Eu mai aveam mărunt 12 euro. Întreb dacă pot să plătesc cu cardul. Mi se răspunde că nu. Îi întreb pe ai mei de 2 euro mărunt. Şi încep să se scotocească prin buzunare. Tipul de la casă se enervează şi-mi zice „Bine, hai, plăteşte cu cardul!!” („Ooo, Paşă ce darnic eşti!!” în gândul meu…) Plătesc cu cardul, timp în care tipul mă tot bombănea „Uite cât timp am pierdut ca să plăteşti tu cu cardul. Uite cât am stat. Uite, vezi ce m-ai pus să fac?!”. Just! 1 minut pierdut din viaţă, nu stiu cum am să supravieţuiesc cu acest gând.

Până când pleca shuttle-ul pentru avionul de Bucureşti mai aveam de aşteptat o oră. Am încercat să mergem cu cel pentru Madrid, dar şoferul nu ne-a primit. Mai avea puţin şi se dădea jos la mine şi mă bătea când l-am întrebat dacă am putea merge cu el. Şi l-am întrebat frumos. Am şi zâmbit. După 5 minute, vine o tanti şi ne zice să ne urcăm într-un alt shuttle care pleca mai devreme. Şi duşi am fost spre Beauvais.

În bus toată lumea era cu Zenul, cu Satana. Pe drum, undeva la ieşirea din Paris, Alex a avut bunăvoinţa să-mi arate un cabinet de osteopatie. Nu din alt motiv, dar îi era teamă că l-aş putea uita şi nu am vrea asta.

Ajungem la Beauvais. Ne încolonăm la check-in. Evident că din toate cele 3 cozi a noastră mergea cel mai greu. Ajung şi eu la ghişeu şi prezint permisul de conducere, singurul act de care dispuneam. Tanti îmi zice să aştept într-o parte până îşi cheamă supervizorul. Aştept. Între timp toţi ai mei rezolvă cu bagajele, cu beletul.

Vine supervizorul. O frantuzoaică tipică la vreun metru ş-un ştrudel. De cum a venit la mine i-am citit pe faţă că n-am nicio şansă, dar hai să-ncercăm. Îi explic frumos, în franceză elevată că am rătăcit buletinul ieri şi că aşa şi pe dincolo, dar că am rezervarea şi copie după buletin şi permisul şi că sunt aceleaşi date ca în buletin. Răspunsul deloc surprinzător: „Nu este un act oficial. Are nevoie de un document oficial – paşaport sau buletin, altfel nu mă poate lăsa să trec. Ea trebuie să respecte prevederile companiei aeriene – Blue (H)Air… Dar dacă ar depinde doar de ea, m-ar lăsa să plec. Şi că dacă ar avea acordul telefonic al unui reprezentant Blue (H)Air ar fi totul în regulă”. La acea oră nu mai era niciun reprezentant Blue (H)Air în aeroport…

Biiiine. Sunăm la Blue (H)Air în Românica. După 10 minute de robot îmi răspunde o duduie. Îi explic ce şi cum, mă pune pe hold, pe urmă îmi spune că ei în Call Center nu mă pot ajuta şi să sun la Poliţia de Frontieră din România. Îmi dă numărul de telefon, dar nu a mers, pentru că era număr scurt.

Între timp pe lângă mine Oana şi Vlad se agitau cu duduile de la check in. Oana se interesa de supervizoarea româncă, care din păcate era în ziua ei liberă. Vlad purta muncă de lămurire cu buletinul şi permisul lui şi al meu în mână, explicând că sunt aceleaşi date şi că este autentic. Alex şi Irina care fuseseră până la toilette îi informau pe agenţii de pază că este o cutie neagră uitată acolo. Drept urmare în următoarele 5 minute s-a închis baia. Au pus cordon roşu şi 2 namile şi jumate la intrare. Apoi au chemat poliţia şi organele competente să investigheze. Între timp au mai ajuns încă alte 3 colege din Castani care plecau cu acelaşi avion.

Am mai discutat încă o dată cu piticul de la poliţia de frontieră-sau-ce-o-fi-fost-ea. I-am mai explicat, i-am mai arătat, i-am mai povestit. La final mi-a zis că din punctul ei de vedere sunt „un potenţial pericol pentru România”. Super!!!

Timpul trecea. Se făcuse de 19h. La 19h20 se închidea check in-ul. Mai încerc odata la vestitul Call Center al vestitei companii. Răspunde o domnişoară şi mai târziu decât prima dată. Iar îi explic că am doar nevoie de un acord verbal ca să pot pleca acasă, că nu trebuie decât să zică că „da” şi gata şi că o rog, o implor să zică „da” (mai ceva ca cerutul în căsătorie) şi pot şi eu pleca acasă. Răspunsul din nou previzibil „că nu are autoritatea, că nu poate”. Într-un final am închis.

Se făcuse de 19h25 şi ai mei erau încă roată în jurul meu, dar ne amintim de avionul pe care ei puteau să îl ia şi ne luăm la revedere. Între timp îl sun pe Grégoire, sperând că încă nu a plecat din Paris şi că ar putea să mă ia şi pe mine cu el în drum spre casă. Ei bine, mai avea puţin şi intra în Orleans. Super. Vine totuşi momentul despărţirii. Alex mi-a mai dat şi bani de drum. Ca să fie bine. Ei se duc spre poartă, eu spre ghişeul de bilete. Vorbesc cu o duduie şi îmi zice că biletul este anulat şi că trebuie să cumpăr unul nou. Îi zic mersi şi mă îndrept şi eu spre poarta de ieşire cu ghiozdanul în spate şi cele 2 trolere târâş.

Prind imediat un ultim loc într-un bus înapoi spre Paris. Între timp vorbesc şi cu mama, pe care o las fără cuvinte. Că deh! te poţi aştepta la orice de la copilul tău de 22 de ani plecat cu Erasmus la master în Franţa, dar mai puţin la faptul că ar pleca la aeroport fără paşaport. Nu este o situaţie pe care o iei vreodată în calcul, pentru că nu o iei. Pentru simplul fapt că ar fi o dovadă de prostie şi inconştienţă de magnitudinea groapei Marianelor. În autocar am ajuns la concluzia că acel avion nu m-a vrut. Nu m-a vrut deloc. Karma a decis că eu nu trebuie să mă urc în el. Primul gând a fost ca poate doamne fereşte pică. Dar nu. Apoi că eu trebuie să petrec w/e în Orléans sau că în orice caz trebuie să se întâmple ceva aici. Apoi pe la 20h15 mă sună Alex. Am intrat un pic în panică. Ei trebuiau să decoleze la 19h50. Erau bine, decolau cu întârziere, voia să vadă ce fac eu…

La Paris, drum întors prin metrou. Până acum nu a observat cât de muuuulte scări are metroul parizian, dar are muuulte de tot. Şi eu ca o floricică, singurică cu toate bagajele. Dar ca un făcut la fiecare scară se găsea câte un tânăr / domn dispus să ma ajute. Odată ajunşi sus/jos îmi cerea şi numărul de telefon, ca să fie bine… Eu rămâneam perplexă. Din toate ocaziile posibile tocmai acum ţi-ai ales?! Tocmai pe mine?!

Ajung înapoi la Austerlitz în timp să iau şi trenul pentru Orléans de 21h52. Găsesc un compartiment doar pentru mine şi mă lăfăi cu Zenul, gândindu-mă cum ajung înapoi acasă. Şi-mi vine o idee.

La 23h eram deja în gară la Les Aubrais. Iar la 00h eram la mine în cameră.

Scot repede laptopul şi mă duc sus la Andreea după net. Bat la uşă, se aude un „da” şi intru… Moment în care Andreea şi Alinuţa se uită cu ochii maaaaaaari la mine apoi de la una la alta şi tot aşa. Le povestesc ce şi cum. 5 minute de „NU imi vine să cred!!! Deci NU!!! Cum ai putut să pleci fără paşaport la aeroport?!?! CUM?!?!”. Apoi Alinuţa se oferă să-mi facă de mâncare ce vreau eu. Apoi se oferă să-mi ia biletul de întoarcere acasă (subscriu la ce a zis AndreeaAlinuţa tu o să ajungi în Rai!”). Nu a fost nevoie căci încă mai am şi eu îngerii mei păzitori pribegi prin Europa. Karma lui Daniel a fost să mă trimită acasă. Mai târziu apare şi Dragu, care rămâne împietrită în prag când deschide uşa şi mă vede pe mine. Aceleaşi reacţii de „Ok, cred că am înnebunit pentru că am vedenii ziua cu Ana prin cămin şi nu am băut nimic” le-am avut şi cu Simona, Lore, Mădă sau Ralu.

Pe seară vorbesc cu Alex după ce a ajuns acasă. Mi-a povestit despre zborul plin de ţărani şi mitocani, despre cum au pus-o pe Oana să se descalţe „poate acunde ceva în tocuri…”, despre cum stewardesa i-a explicat Irinei că nu se poate aşeza pe locul pe care-l plătise şi şi-l alesese pentru că e ocupat de altcineva şi ea (stewardesa) nu poate face nimic în acest sens, despre cum au prins ultimele locuri în avion, despre cum au ajuns cu vreo 30-40 min întârziere… şi despre cum a refuzat să creadă până-n ultima clipă că piticul de la check in n-o să mă lase să plec…

Concluzii:

  • în caz că se întreabă cineva, ştiu că nu se pleacă fără paşaport la aeroport sau în general fără documente. Ştiu că este o dovada de prostie şi de cretinism şi de orice altceva din acelaşi câmp lexical. Aş avea o părere foarte proastă despre oricine care a trecut prin aşa ceva
  • Karma. Da, există Karma. Eu sunt dovada vie. Sunt situaţii în care NUMAI eu mă pot regăsi, dintre toţi oamenii pe care îi ştiu. Doar eu puteam trece prin aşa ceva. E ok.  Încep să mă împac cu condiţia mea. Deci cum ziceam Karma şi Universul au decis să-mi dea o lecţie de învăţat. Pe lângă cea evidentă de verificat de 1000 de ori dacă ai toate actele. Pe cea mai subtilă încă o aştept… nu trebuia să fiu acasă zilele astea, pentru că trebuia să fiu aici. Aşa că eu astept ceva de la w/e ăsta sau de la drumul de întoarcere
  • Mai încerc odată si marţi cu Wizz, de la 14h00, tot de pe Beauvais. E ok. Am pus deja paşaportul în buzunarul interior al hainei (Nu, nu am mai multe. E una sigură. Dacă nu mă-mbrac cu aia, înseamnă că merg despuiată). Oricum le am pe fete lângă mine care mi-au promis să-mi lipească paşaportul de diverse părţi ale corpului + afişe / post-it prin tot căminul ca să nu îl uit. Alinuţa s-a interesat şi pot folosi returul de la Blue (H)Air. Aparent aş putea chiar să-l decalez cu câteva zile.
  • E bine să te poţi întoarce la prieteni după ce ştii că ai făcut o prostie mare cât China. E foarte plăcut şi liniştitor să ai cui să-i ceri ajutorul: prieteni sau familie. Este cu atât mai bine să vezi că te-ai înconjurat de oameni buni şi frumoşi care îţi oferă ajutor fără să-l ceri.