Decembrie 9, 2010

Senzaţii tari

Posted in ana, Hai-hui, Out, vacanta tagged , la 2:57 pm de anagreudeexplicat

Pentru ce altceva am merge la Amsterdam? Ori mergem până la extrem, ori rămânem acasă. Totul, dar TOTUL a fost la extrem, la limită, la capăt, la Alfa şi Omega, la absolut.

Începând cu cearta dinainte de plecare. Pentru că nimeni altcineva nu s-ar fi putut certa înainte de plecare. Am un dar special şi îl ţin doar pentru mine. Dar să depăşim momentul aşa că fuguţa-fuguţa în autocar. Cu etaj. Locurile din spate. Ana, Grégoire şi gaşca de puşti de la IUT GEA (media de vârstă se apropia de 20,5 ani. Dacă o puneai pe patul lui Procust)

Nici nu am apucat să mă aşez pe scaun pentru că puştii au început să-şi facă de cap. Până am ieşit din Franţa a fost un fel de întrecere internă: cine rulează mai repede? Şoferul sau noi. A fost remiză. Drept întâmpinare ne-au pricopsit cu un „Dam pack” (francezii zice Dam la Amsterdam… Cherche pas…): una bucată tricou inscripţionat cu „weedk-end à Dam„, una bucată  prezervativ colorat precum curcubeul şi una bucată energizant blio. Am inspirat adânc şi mi-am şters orice aşteptare avută de la următoarele 2 zile jumate.

Târziu în noapte s-a lăsat liniştea şi în colţul vesel, amorţit de alcool, fumuri şi frig. Pentru că aveam trapa de urgenţă deschisă. Să aerisim. Şi să ne distingem siluetele.

Precum ceasul elveţian, la orele 9 dis-de-dimineaţă eram în centrul Amsterdamului. Care părea pustiu. Iniţial am crezut că e din pricina faptului că e sâmbătă la ora 9. Când am coborât din autocar am realizat că era din cauza frigului. Dar un frig. Aoleu, ce frig !! -4 grade şi se anunţa ninsoare. Clănţănind cu toate măselele ne-am croit drum până la auberge. Un mic-dejun mai târziu am luat oraşul cu asalt. Sau mai degrabă el pe noi. Pentru că începuse să ningă. Dar cum ningea. Cred că cineva făcuse cerere scrisă la Doamne-Doamne să trimită toţi fulgii atunci, acolo, la noi.

Şi umblă puţin bezmetic prin Dam prin ninsoare şi vânt. Cât să descoperim linia lu’ 5 şi un fel de semi-centru. Un coffee shop acolo, un altul acolo, ăla unde au filmat Ocean’s 12 acolo. Acum nu mai trebuie decât să aşteptăm să se deschidă. Mai un fulg, mai o adiere, mai o adăpostire în H&M cât să-ţi simţi din nou picioarele.

La Ocean’s 12 era plin. Noi umblând în haită vreo 10. Primul coffee shop. Fluturăm buletinele şi moleşiţi de la cald ne scurgem ochii pe „meniu” – haş sau iarbă, deja rulat sau nu, brownie sau space cookie, soft high sau strong stoned, energizant sau calmant. Decizii, decizii.

Când am ieşit de acolo se oprise ninsoarea şi rămăseseră toate cele -4 grade, deşi eu suspectez că erau mai puţine de atât. Am mai umblat eroic în sus şi-n jos pe străduţe şi canale, iar un alt coffee shop mai târziu am patinat înapoi la auberge să ne luăm camerele. Am profitat de ocazie să ne dezghetăm/stoarcem/punem cu totul la uscat/încălzim şi recăpătăm simţurile în toate extremităţile.

Dam 2.0 – coffee shop, Muzeul Terorii (nu ştiu de ce…), centru, coffee shop, străduţe şi canale. La 18h eram în drum spre auberge să ne pregătim de seara de sâmbătă. Clubbing în Amsterdam City. După ce am refăcut ritualul dezgheţului şi încălzitului, am dat curs invitaţiei către camera băieţilor.

Primul lucru care m-a lovit ieşind pe hol a fost fumul (mirosul nu mai conta. Era deja parte din mine). Se pusese deja de o mică soirée în vreo 2 camere. Cu tot ce trebuia. Jamais de la vie n-am văzut 3 sticle de vodcă la 750 ml să se evapore atât de repede. (Sfat: rămâneţi la ce vă place şi nu experimentaţi. Vodcă cu energizant blio, not a good ideea. Whiskey cu cola… not a good ideea). Partea bună a serii e că l-am învăţat pe Grég să fumeze. (Ce pot spune… unii au talente înnăscute)

La 22h când am plecat din auberge cu gânduri de club, aveam impresia că este cel puţin 1 noaptea… la câte se petrecuseră în ziua aia. La cină, dramă. Una din franţuzoaice a leşinat, de ne-a dat palpitaţii mai intense decât orice altceva pe ziua aia. După cină am mers la curve. Legal. Dar am mai făcut un stop într-un coffee shop. Să ne mai încălzim.

Red light District gemea de lume, în ciuda vremii vitrege de afară. Şi da, este adevărat tot ce se spune despre Amsterdam şi despre coffee shops şi despre RLD. Da, sunt prostituate în geam/vitrină. Toate  o apă şi-un pământ, după tiparul unui porn star – corpuri perfecte în lenjerie minusculă, cu machiaj strident şi pantofi cu talpă groasă şi transparentă.  Şi îţi fac semn cu degetul să te duci la ele. Adică nu mie efectiv, înspre mine, Grég fiind undeva lângă mine.

De-o parte şi de alta a canalului, numai bordeluri, sex shopuri, cluburi şi baruri cu tematică. Iar străzile pline. De gură-cască ca noi, de localnici, dar şi de clienţi. Bărbaţi pironiţi în mijlocul trotuarului privind cu ochi flămânzi dincolo de geamuri. Dintr-o parte doar ce ieşea un client „satisfăcut”. La propriu. Iar la „vecina” din dreapta se holbau 2 negrii beţi şi disperaţi. Vorbeau în franceză, iar discuţia lor m-a făcut să vreau să-mi acopăr corpul cu toate materialele din lume, să-mi pun vreo 6 centuri de castitate încuiate cu 10 lacăte şi să-mi încolăcesc picioarele în vreo 7 noduri marinăreşti să-mi pun o pungă de hârtie peste faţă şi să-mi agăţ un semn cu „Fiinţă asexuată şi asexuală. Nu atingeţi. Proprietatea Vaticanului”

Eşuaţi într-un bar de motel de pe acolo şi urmărind pe jumătate Real Madrid – Valencia, am început să dezbatem problema prostituatelor. Cum ajung ele acolo? Doar nu e ăsta răspunsul la „Ce vrei să  faci când o să creşti mare? – Să felez de profesie.” Cât câştigă ele? Au stagii? De ce ajung să fie prostituate? etc etc.

După încă o oră de bântuit am decis că e prea frig şi că suntem mult prea praf să putem merge în orice club. Când s-a făcut într-adevăr de ora 2, eu trăiam cu impresia că trecuseră deja vreo 3 zile de când plecasem.

Duminica s-a scurs cuminte şi mai caldă. Muzeul sexului. Cadouri. Saboţi blio pentru toată lumea. Mă rog, aproape toată lumea. Mall. Magazine şi străduţe strâmte şi pline de oameni vioi. Un ultim coffee shop înainte de plecare. Ca de Moş Nicolae, ceva dulce pentru Ana. Şi pentru Grégoire. Brownies. Şi da, este adevărat tot ce se spune despre brownies de Amsterdam.

„Poţi să-mi duci tu rucsacul, te rog? Nu-mi mai simt încheieturile…”

Later edit:

Plănuit, planificat şi conştiincios prevăzut din vreme trebuia să mă văd cu El Primo şi cu Carrrrmenouuuush la Amsterdam. Dar ţinând cont de viscolul năprasnic care a siluit mica Olandă am fost nevoiţi să respirăm un aer diferit ficare. Mi pare sincer rău. Dar c’est pas grave. Am decis dimpreună cu mon Grég că experienţa este à refaire. Dar pe căldură de la soare. Bezea, căte una pentru fiecare 🙂

P.S: Nimic, dar nimic, absolut NIMIC din week end ul la Amsterdam nu mi-a creat senzaţii mai tari ca SAS când a crash la 2 noaptea pe modelele mele GARCH.

Decembrie 8, 2009

Erasmus, Graniţa şi Târgul de Crăciun

Posted in erasmus, Hai-hui tagged , , , , la 7:37 pm de anagreudeexplicat

Ştiam că trebuie să mergem la Strasbourg la târgul de Crăciun încă dinainte de a şti că we go Erasmus la Orléans. Din categoria lucrurilor care musai trebuie făcute (fie că sunt sau nu pe lista ta „De făcut în Erasmus”).

Înscrierile cu … peripeţii. Cei mai sprinteni de picior au prins loc din prima. Pentru restul, vreo 20 la număr, s-au mutat munţii din loc şi s-a obţinut încă un autocar şi încă un hostel aka. auberge de jeunesse. Ne-a tremurat puţin sufletul pentru ei, dar în cele din urmă totul s-a terminat cu bine.

Vineri 4.12.2009 – plecare prevăzută pentru 2 am (deci cum ar veni, după o matematică simplă – sâmbătă dimineaţă la ora doi). Şi uite cum pe la un 1:45 încep Ulmii să se golească de chiriaşi, care se încolonează precum furnicile către facultatea de Litere şi alte semne distinctive, unde urmau să fie culeşi în vestitele autocare. Încet-încet se strânge lumea. Eu aveam una bucată ghiozdan cadou de Crăciun de la Orange şi una bucată geantă Promod, iar Alexandra avea doar una bucată ghiozdan primit de Ana de 21 de ani… însă curând ne-a cuprins panica, observându-ne tovarăşii de drum echipaţi cu trolăre şi ghiozdane, pături, câte 2-3 perne şamd. Noi ştiam că mergem pentru 2 zile şi o noapte şi că nu ne cheamă nimeni la vreun bal mascat… dar mă rog, astea estem noi. Într-un final apar autocarele. Ne urcăm, ne aşezăm, dăm drumul la muzicile din dotare şi ne culcăm, care cum apucă, mai pe el, mai pe geam, mai pe vecin.

Drumul – a fost lung şi friguros. Încă nu pot decide care parte a fost mai intensă. Am descoperit empiric că şoferii din dotare trebuie să facă pauză la fiecare 2 ore. Pauză de 45 de minute, la fiecare 2 ore. Am ajuns la Strasbourg pe la un 11… varianta oficială era 9… noi am plecat din Orléans pe la un 2… dar nu mai contează. Pe la 12 eram la hostel.

Cazarea – cum ziceam, înscrierile au fost din 2 bucăţi. Prima bucată de cetăţeni înscrişi au fost cazaţi în hostelul francez, cea de-a doua parte într-un hostel nemţesc „aflat la 10 minute” (zisese Grégoire – alt Grégoire). Eu în mod normal făceam parte din prima tranşă de înscrişi, dar cum s-au făcut permutări, mi-a fost posibilă mutarea la nemţi alături de Alexandra… şi Vlad. Echipa!

Şi ne strângem noi sarsanalele şi ne îndreptăm pe jos spre hostelul nemţesc. Şi fă cale întoarsă. Şi mergi şi ajungi la un centru de echitaţie şi intră într-un parc şi traversează parcul şi ajungi la un pod şi traversează podul peste Rhin… şi iată! că începi să vezi malul celălalt (nemţesc) şi dă-te jos de pe pod în Germania şi caută cetăţeni şi întreabă-i „unde anume este hostelul, vă rugăm?” şi mergi prin Germania aceeaşi bucată cale-întoarsă-întoarsă şi ajungi într-un final şi început de criză de apoplexie la hostel. Ce-i drept cele 2 hosteluri erau vizavi, dar le despărtea în linie dreaptă una bucată Rhin şi una bucată graniţă (probabil 10 minute înot…) For the record, aveam cu noi şi o duduie – Mélanie – din partea ESN (Erasmus Student Network) care cică avea grijă de noi.

Ajungem la hostelul nemţesc şi cetesc mare pe uşă că se deschide la orele 17. Era în jur de 12:30 la prânz… Sună Mélanie la uşă, apare o nemţoaică, vorbim amândouă cu ea (germanele noastre combinate făceau un întreg). Intrăm să rezolvăm problema. Aparent ei nu ştiau că noi urma să venim, că suntem atât de mulţi… şi oricum ar fi trebuit să plătim înainte camerele… şi nu se putea plăti decât cash, dar noi fiind fii şi fiicele Satanei nu aveam decât carduri şi carnete de cecuri la noi, deci trebuia să mergem să scoatem bani (ceea ce Mélanie si Grégoire au şi facut, dar a fost imposibil pentru că aparent bancomatele nemţeşti au ceva împotriva cardurilor frantuzeşti… deci nu au putut scoate banii în Germania)… În cele din urmă, tanti a fost drăguţă şi ne-a primit. Câtă vreme Mélanie alerga după bani cu Grégoire, eu am luat cheile de la camere, am negociat micul-dejun la 8 şi nu la 7:30, am omenit restul de Erasmuşi, le-am dat aşternuturi şi am aşteptat apoi cuminţi să vină să putem purcede la vizitarea Strasbourgului.

Sâmbătă 5.12.2009, în jur de ora 15 – într-un final iată-ne în buricul târgului, înconjuraţi de brăduţi şi de vâsc şi de vin fiert şi de miros de portocale şi de scorţişoară şi un brad enorm în mijloc cu luminiţe şi tot tacâmul. Şi străzi micuţe şi înguste decorate de sus până jos, cu vitrine încărcate cu toate minunăţiile lumii, cu căsuţe din lemn unde găseai chestii pentru brad-vin fiert-suc de portocale cald-tot felul de dulciuri şi turte dulci şi covrigi-căciuli de Moş Crăciun în formă de barză: cu cioc şi aripi şi tot tacâmul şamd.

Ne-am cocoţat pe catedrală şi am văzut Strasbourg de sus. Am mai umblat creanga prin Marché de Noel, am căscat ochii, ne-am holbat la una, alta. Ne-am reunit spre orele 21 să mergem la chiolhanul cu specific alsacian prevăzut special pentru Erasmuşi. Am vrut să ne fofilăm de cina asta, dar n-a fost chip. Era obligatoriu. Dar a ieşit bine. Am mâncat şi am băut ca de 15 euro. Am luat şi la pachet.

Duminică 6.12.2009, în jur de miezul nopţii – în drum spre vestitele hosteluri. Planul era să mergem la francezi să mai stăm cu fetele şi cu băieţii si să ne întoarcem mai târziu în Germania.

Daaaaaaaaaaaar când ne apropiem noi de părculeţ, descoperim că este închis cu cheie şi lacăt şi încă vreo 3 peceţi şi că are gard de vreo 2m în faţa căruia tronau 3 steaguri – Franţa, Neia şi UE. Ca să recapitulăm: parcul conţinea podul peste Rhin către Germania unde era hostelul nostru. Nu-i nimic. Eu şi Alex ne continuăm drumul spre francezi, în urma lui Vlad şi îi lăsăm pe restul să se descurce. Ne reunim la francezi, mâncăm dulcele de Moş Niculae, râdem, povestim şi la un semn ne ridicăm şi plecăm şi noi spre hostelul nostru.

Duminică 6.12.2006, în jur de ora 2 noaptea – ieşind de la francezi observăm că a început ploaia. Super. Noroc că Alex avea umbrelă (deh, ECHIPA). Şi ajungem şi noi la părculeţ. În faţa aceluiaşi gard ferecat cu aceleaşi mândre steaguri fluturând în noapte. AMAVEA adică Ana Maria Andreea Vlad EmilianAlexandra abordează problema mai lateral, unde era un gărduleţ mai mititel, la vreo 1m60. Sare Alex prima, apoi eu şi Vlad ultimul. Şi iată-ne pe dinăuntru, fericiţi şi uzi după ce am şters gardul. Ne îndreptăm spre intrarea oficială unde Emma (Irlanda), Zina (Cehia) şi Cuba (Polonia) analizau problema. Ei voiau să sară pe acolo. Cu ajutoare de ambele părţi trece întâi Emma, apoi Zina şi Cuba ultimul. Şi uită-ne toţi pe dinăuntru în partea franceză. Iuţim pasul prin părculeţ. Ajungem într-un final pe pod, deci cu un picior în Germania. Nu cred să existe oameni mai fericiţi ca noi că au ajuns de partea cealaltă. Evident pe partea nemţească nici urmă de gard, de oprelişti, de zmei care să păzească „graniţa”… deşi şi ei aveau un părculeţ.

Pe tărâm nemţesc încep şi glumele.

  • Emma: „Imaginaţi-vă ştirea – Teroristă IRA, mafiot polonez şi români disperaţi violează pseudo-graniţa fracezo-germană”
  • Eu: „În loc de ştirea – Cum votează românii la Strasbourg? – Tineri studenţi români aflaţi cu Erasmus în Franţa, trec ilegal frontiera cu Germania noaptea la doo”
  • Din seria „Şi tu ce ai făcut Ana în Erasmus?” – întrebare cu variante multiple de răspuns
    • „Păi, am aproape abuzat Franţa, dar Germania am violat-o de-a dreptul”
    • „Păi, am sărit noaptea la doo un gard în Franţa ca să ajung în Germania… voiam să dorm”
  • Cuba: multe înjurături în poloneză „#¤%/&?*!!”

Când am ajuns la hostel am sunat-o pe Lore să ne deschidă uşa de la intrare. A venit în şosete.

Duminică 6.12.2009, în jur de 11-12 – plecăm încolonaţi spre Parlamentul European. INSTITUŢIA ne chema la ea. Am mers, am văzut, am făcut poze, am simţit istoria şi politica. Între timp am pierdut şi căciuliţa roz a Ralucăi. Am mai umblat creanga prin Strasbourg câteva ore. Am primit vâsc.

Duminică 6.12.2009, 15:30 – plecăm spre Orléans. Alt drum de 10 ore. Alte pauze de 45 de minute la fiecare 2 ore. Măcar acum am avut căldură. Bateria la Creative, dragul de el, m-a ţinut până acasă. Telefonul a cedat undeva pe drum. Dacă pe autostradă mergeam ca melcul, ei bine când am ajuns în Orléans goneam cu 70 km/h pe străduţele foarte înguste. Am luat şi un trotoar la un moment dat, dar nu Grégoire style.

Luni 7.12.2009, ora 00:30 – ajungem în Ulmi. Echipa se strânge la Alex, aştepta un semn. A venit pe jumătate.

Tipic, nu?

Noiembrie 3, 2009

C’est pas grave! C’est Erasmus!

Posted in Hai-hui tagged , la 7:33 pm de anagreudeexplicat

Plouă şi este urât şi trist aici la noi. Vreme de numărat banii (dar nimeni nu se încumetă să vadă cât a cheltuit din grant) sau de făcut copii (şi mai problematic decât cu banii. Mai bine te apuci să îi  numeri).

Am avut vacanţă. O săptămână. După vreo 5 de facultate. De ce? Nu ştiu, mais ye pince que c’est une tradition française. Iniţial planificasem vacanţa dinainte să plec de acasă. Era clar: merg la Londra cu Tudor. Sau poate nu cu el, dar tot merg la Londra. Sau poate nu mergem la Londra. Cândva sâmbătă în plin debut de vacanţă, într-un efort de a uita o anumită seară de vineri ce tocmai trecuse, vreo 10 fete se chinuiau să organizeze o plecare la Amsterdam. Dar care n-a ieşit pentru că una, alta şi tot aşa.

Şi se face sâmbătă seară. Şi ieşim în club. De gay, am aflat noi ulterior. Dar unde ne-am distrat pe cinste. 2 dintre băieţii cu care am mers au fost abordaţi de alţi băieţi. Fetele au fost ignorate cu desăvârşire. Une autre tradition française, ye pince. Pe la 4, plecăm. Romeo plecase cu vreo jumătate de oră mai devreme să le ducă pe Emma şi pe Lakota (eram prea mulţi şi prea puţine maşini). Când ajungem în parcare descoperim că Romeo încă nu plecase pentru că a avut o mică neîţelegere cu automatul şi cu bariera şi că stătea acolo de juma’ de oră.

Grigore coboară să plătească şi el parcarea. Fabrice dispare şi el undeva. Romeo forţează puţin bariera care se rupe. O ia şi o aşează frumos à coté şi pe urmă pleacă doar cu Emma şi cu Lakota (mai încăpeau încă 2 în maşină… dar nu contează). Ca orice Erasmuşi veritabili am vrut să imortalizăm momentul şi aşa puţin suprarealist şi ne aşezăm toţi la poză (n.r. eram 6 români – 5 fete şi 1 băiat şi 1 franţuzoaică) moment în care reapare Grigore. Picture this: banda de români care face poză cu o barieră ruptă (primele lucruri pe care Grigore mi le-a zis despre români: „faire les poches” – a face la buzunare şi că fură bornele de la parcările cu plată). Să zicem că s-a blocat puţin? Vite fait, i s-a explicat situaţia. În cele din urmă am plecat la cămin. Şi asta a fost sâmbătă seara.

Duminică a continuat şirul de momente suprarealiste şi în deplină compatibilitate cu karma mea.

Luni:  prima zi de vacanţă. Ca să compensăm lipsa de idei pentru vacanţă mergem la cumpărături. Din nou. Nimeni nu pleacă cu mâna goală. Toate fetele din Castani, Ulmi şi Stejari erau în mall. Dacă pe la facultate ne vedem sau nu, în mall mereu ne regăsim. And the we wait.

Marţi: plecăm la Tours. Eu, Andreea, Alina, Adriana şi Fabrice. Din cauza obiceiurilor noastre legate de mâncare ne-am pricopsit cu apelativul de „la petite bande d’estomacs sur pattes” – mica gaşcă de stomace ambulante. Charmant, nu? Am ajuns la concluzia că ne place Tours. Mai mult decât Orléans. Este mult mai mare şi mult mai animat. Acolo chiar există oameni pe stradă. Şi mai mult decât atât, este un centru universitar mult mai mare şi mai variat şi mai răsărit. Sfinţim şi malul ăsta de Loire.

Miercuri: ne pregătim pentru joi şi pentru petrecerea de Halloween pentru Erasmus. Alexandra voia să fie Minnie. Zis şi făcut. Eu am văzut o pălărie care m-a cucerit şi am zis „Charlie Chaplin!”. And then we wait some more.

Joi: plecăm să vedem Sully-sur-Loire. După o goană nebună şi demnă de mânarea oştirii de către Mişu-Bătăiosu’ prindem autobuzul galben nr. 7 către destinaţie. După ce toată lumea se joacă cu căţeluşul mic şi pufos, ne întreptăm spre castel. Unii pe biciclete, alţii cu pe-geo-sul (varianta românească a Peugeot-ului). Sfinţim şi castelul. Cum ne întoarcem la cămin, toată lumea intră în isterie mode. Repede calcă cămaşa/caută dresuri/schimbă bluza/caută o centură-curea care să se potrivească. Şi apoi să se machieze toată lumea. Desigur, am întărziat şi am ratat tramvaiul şi am avut de aşteptat o jumătate de oră în staţie. Am făcut poze cu personajele: Charlie Chaplin, Minnie, Piţipoanca, Vrăjitoarea, Zorro, 2 vampiri şi un personaj abstract (îmi pare rău Alina, dar încă nu avem un nume pentru tine). În tramvai ne întâlnim şi cu fetele din Castani. Care erau Disco, anii ’20, Moartea ş.a.m.d. Spre marea mea satisfacţie mă recunoştea lumea pe stradă şi ţipa după mine „Ooooooo, Şarli Şaplin (Charlie Chaplin but in french!!!!! 🙂 🙂 :)”. Din Petit Barcelone n-am plecat cu mâna goală: pahare de bere, shoturi de tequila, bomboane, păianjeni fosforescenţi. Seara a continuat în camera Emmei, în spirit irlandez. Până a venit paznicul şi a spart gaşca.

Vineri: fuga-fuga în Auchan. Urma să gătim pentru francezi. Tochitură cu mămăligă. Am cules toate tigăile de prin cămin. Şi cât mai multe furculiţe şi cuţite. Şi am purces la gătit. Prima victimă a venit repede: Alina s-a tăiat. Apoi a urmat goana după o oală mai mare în care să punem tochitura. Am făcut apel la 2 dintre cei 3 marginaux de care dispun. Au fost drăguţi şi m-au ajutat. Am făcut rost de o oală mare şi verde. A urmat apoi pana de curent. Plitele de la cămin sunt electrice. Curentul s-a oprit doar la etajul nostru. Am mutat aproape tot la 1. Apoi s-a dat drumul la curent. On a fait demi tour. Ne-am apucat de mămăligă. A 2 a victimă: lingura de lemn a Alinei. Vite fait, toată lumea pune hainele de duminică, se făcuse deja ora. Îl aşteptăm pe Grigore vreo oră. Mâncăm. Se cântă. Se râde, se dansează. Ne dă paznicul afară. Mergem la Vama Veche (lacul din campus) unde atmosfera devine incendiară din cauza barierei lingvistice. Franţa zice una în engleză, Ronia înţelege altceva în franceză şi c’est fini la comédie.

Sâmbătă: dezbateri intense. Teme. Pacea româno-franceză de nouveau. Party cu peripeţii, dar e ok, am furat tort.

Duminică: teme. We wait some more. Redescoperim America. And then we wait.

Şi c’est fini.