Noiembrie 3, 2011

Stillness

Posted in ana, reflechir la 5:30 am de anagreudeexplicat

Îmi place la mare. Îmi place marea. Toată imensitatea ei albastră și adâncă. Mă liniștește. Stau și o privesc și un sentiment de calm mă cuprinde. Și o văd atât de bine, de aici de sus. Trebuie să fie un fel de faleză, cu ierburi care-mi ajung până la șold. Cât calm e aici. Și e atâta spațiu.

Mă uit în jos de pe faleza mea. Mă uit spre plaja lată. Sunt oameni acolo și … lucruri, nu pot să-mi dau seama exact ce lucruri. Dar un sentiment de „avuție” mă încearcă. Ceva de al meu trebuie să fie pe plajă.

Îmi place contrastul din nisip. Și-mi place cum devine din ce în ce mai închis la culoare cu cât sunt mai multe valuri care-l spală. Hum, parcă rămâne din ce în ce mai puțin nisip deschis.

Scutur din cap pentru că vântul îmi zburlește părul în ochi și nu mai văd. Trebuie să văd ce se întâmplă cu plaja mea. Și parcă nu bătea vântul mai devreme, nu? Ridic privirea spre cer și nori gri și grași trec repede dintr-o parte-n cealaltă, parc-ar fi trași pe sfoară. Hum, ce aproape de pământ par… Parc-ar vrea să te apese, dar eu nu-i simt. Ce ciudat… De ce nu-i simt, grei și asfixianti? Nimic. Dar îmi place cât de repede îi aleargă vântul. Din ce în ce mai repede, pentru că acum părul nu vrea să-mi stea în niciun fel, iar de pe plaja mea zboară lucruri. Ceva, înăuntru, îmi spune că ar trebui să cobor, să mă grăbesc, pentru că e ceva al meu acolo jos care ar putea fi zburat de vânt. Dar nu mă clintesc, e atât de liniște aici sus.

Aproape că am uitat de mare. Și ea ca și vântul s-a supărat și se agită înspre mine și plaja mea și faleza mea. Și-a schimbat culoarea. E mai mult gri, poate chiar un albastru închis-închis și e vâscoasă. Oricum s-ar ondula și oriunde ar ajunge e ca un bloc.

Și are valuri. Din ce în ce mai mari. Și mai mari. Și care se sparg de fiecare dată mai puternic și mai departe pe plajă. Nu am văzut niciodată valuri atât de mari. De înalte. Sunt atât de înalte. Și parcă devin și mai mari când ajung pe nisipul deschis. Fac dinadins să-l îngroape. Și apoi vine următorul, mai puternic. Trimis și mai din spatele orizontului și mai înalt și mai flămând și se prăbușește aproape de baza falezei. Te-ai aștepta să facă un zgomot, dar nu e nimic. E liniște. Atât de liniște.

E ciudat că după fiecare val, marea mea nu se retrage. Rămâne acolo și crește. Dar eu am ceva acolo, în marea supărată. Nu știu de ce e atât de supărată, dar nu mă sperie. Nu am mai văzut vreodată ceva atât de frumos. Același interior mă îndeamnă să cobor după ce este al meu, acolo jos în apă. Dar e în regulă, pentru că nu mi-e teamă. E al meu și-mi place marea. Care e atât de frumoasă.

Nici nu știu când am ajuns aici jos. Simt apa până la genunchi. O simt pentru că o văd, dar nu am senzația de ud. Da, trebuie să recuperez ce este al meu, până „nu mi-l ia marea” … Ce folos ar avea marea cu ce este al meu…? Și uite câtă apă este aici jos, îmi trece de genunchi. Parc-ar vrea să umple tot locul, până sus la faleză. Hah, ce chestie.

Mă întorc cu fața spre mare. E la fel de supărată și de agitată și de închisă. Și ce repede se mișcă, o simt în nisipul de sub tălpi. Dar cu toate astea e atât de frumoasă și nu mă sperie, cu toată furia ei. Ridic privirea și-mi văd valul, fix deasupra creștetului undeva sus de tot. Oare e mai înalt decât faleza? Nu am mai văzut vreodată ceva așa de frumos. Iar spuma pe care o face e atât de albă. Și câtă liniște este aici „la umbra” valului. Mă întreb, oare când o să cadă peste mine, o să-mi facă rău?

Dar ceva mă trage în sus, pe peretele fărâmițos al falezei. Îl simt speriat. Foarte speriat. Și mă ține strâns și mă trage după el în sus. Nu înțeleg, de ce trebuie să fug? De cine îi e frică? Chiar trebuie să să mă agăț de toate rădăcinile astea și să mă trag în sus? De cine ți-e frică? Cu ce te-am speriat? Nu înțeleg… Dar nici nu mă pot opri. Vrea să fiu departe de apă, să nu mă cuprindă apa. Câtă spaimă…

Poftim, suntem sus, printre buruieni. M-ai epuizat. Și nici nu pot să-mi dau seama cine ești… Sau de ce ți-era atât de teamă pentru mine. Mă ridic și mă uit spre plaja pe care mi-a înghițit-o marea toată. Hah, dacă mă aplec peste buza asta de pământ și întind mâna ajung la apă.

Măcar am ce e al meu, nu? Și era atât de calm aici sus. Și de liniște. Înainte să apari tu și teama ta de furtună. E atâta liniște în furtună.

Când m-am trezit mă dureau brațele, omoplații și mijlocul… de parcă m-aș fi urcat pe ceva…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: