Ana și liniile

noiembrie 8, 2011

Ana și liniile

Precum gayi, prefer compania băieților/bărbaților, decât a propriului gen. E muuuuult mai simplu cu băieții. Fetele au mereu tendința să fie răutăcioase și enervante, totul învăluit într-un comportament „roz și pufos” în care insultele sunt spuse pe un ton pisicit, fluturând din gene și neapărat „pe la spate” (ca să vezi ipocrizie și ironie…)  Și dacă sunt mai mult de doo și cu ceva nevoie patologică pentru atenție, c`est fini la comedie. Dar, revenind, faptul că eu am o părere incredibil de proastă despre fete nu m-a împiedicat să am prietene bune și foarte bune. Desigur, au fost momente când we would get on each other`s nerves, dar nu e nimic ce nu poate fi îndreptat prin dresaj. De ambele părți.

Iar de-a lungul hErasmului am întâlnit mai toate națiile pământului. Evident, fiind vorba de facultăți cu profil economic și/sau socio-uman, majoritatea hErasmușilor străini erau defapt, hErasmuse. Care mai de care mai drăguțe și mai simpatice și cu care am colindat Franța de la nord la sud și de la est la vest, totul într-un șirag de întâmplări demne de „do you remember that time when…” Spanioloaice, americance, irlandeze, cehoaice, poloneze, suedeze, nemțoaice, italience… + Ana = love story.  Dar ca orice adevărată poveste de dragoste, ele s-au întors în țara de origine. Și eu am rămas pe cap cu … băștinașele.

Treaba nu e atât de sumbră pe cât pare. Am reușit în cele din urmă să am 2 achiziții de valoare: Jessie J (Jessica, fosta colegă de master) și mai nou, pe Camille (sister from another mother – născută pe 8 septembrie 1987, 17h00 undeva prin Bretagne. O mână de om).

Cât despre restul franțuzoaicelor, snoavele ce urmează vor fi elucidante. Am stabilit deja că relația româncă–franțuzoaică nu pornește de la 0 (vezi una bucată piece of Ana`s mind aici). Și știm despre eul liric că este un reprezentant de seamă al genului. Adică cu o predilecție pentru ironie, batjocură și un simț al umorului cel puțin acid, toate peste medie.

Totul a pornit de la Liliane și o seară în Pub St Germain. Ieșisem cu ea să fumeze – era pe la începuturile relației noastre, când încă făceam cunoștință și când eu încă depuneam un efort să nu-mi bat joc de toți și toate. Dar asta era înainte. Înainte ca Liliane să mă întrebe dacă Transilvania chiar există? Și dacă e o țară separată sau ce este ea de fapt, Transilvania? (Aș putea spune că e un progres. Mai bine No man`s land decât la unguri, right?) Și dacă arată ca în desenele cu dr. Nu-mai-știu-cum-îl-cheamă?

Am tras aer adânc în piept și i-am explicat unde e așezată Transilvania și cu cine votează ea. Apoi i-am reamintit că nu împărtășim aceleași referințe culturale despre desenele animate ale copilăriei. Și m-a lămurit. Surpriza emisiunii: un tărâm undeva nu-se-știe-unde, foarte întunecat și friguros, cu un relief compus doar din stânci pleșuve de-a lungul cărora șerpuiesc poteci strâmte la capătul cărora, la înălțimi amețitoare își avea castelul vestitul personaj sus-menționat. Lux.

Desigur, descrierea a fost mai cuprinzătoare decât atât, incluzând și ceva ceață, sunete ciudate, creaturi ale nopții (oricum era doar noapte, Soarele nu străluce în Transilvania) și sate cu „un fel de oameni”. Inițial mi-am zis că ea glumește/bate joc/orice altceva, pentru că refuzam să o iau în serios. 30 de secunde mai târziu, am înțeles că era cât se poate de serioasă. Așa că i-am explicat că totuși apare și Soarele acolo în vârful stâncii și că nici atât de frig nu este. Mai e nevoie de multe ieșiri simpatice ca să-și spele păcatele și să mai crească puțin în ochii mei.

Însă neghiobia ei m-a determinat să trag o linie. Prima linie. Deci mi se rupe, din toate punctele de vedere. Ținând cont de diversitatea și multitudinea de surse de informație care sunt la dispoziția oricui în zilele noastre, genul de întrebări de mai sus nu mai reprezintă decât un apel la bătaie de joc. Și fabulație. Eu sunt de profesie geek într-ale statisticii, d-aia m-a trimis mama să fac carte peste mări și țări, nu ca să țin ore de Istoria civilizației și culturii românești.

Și am mai tras o linie. Deci iar mi se rupe, când mă întrebi ce fac. Am avut bunăvoința, timp de câteva luni, să explic cât mai simplu ce fac – calcul de risc. Desigur, era genul de răspuns care atrăgea după sine alte întrebări, la care degeaba răspundeam pentru că respectivul devenea din ce în ce mai nelămurit. My bad, nu e nimic obligat să știe ce înseamnă credit scoring și/sau cu ce se ocupă Comitetul de la Basel. Așa că mi-am modificat răspunsul la „lucrez în bancă”. Doar că pentru 99,99% dintre bipezii dotați cu darul vorbirii asta înseamnă că lucrezi într-o agenție, la tejghea și în secunda 2 te întreabă ce credit să-și ia sau dacă nu poți să-i ajuți cu nu știu ce rate. Apoi, ca să închei totuși seria inepții, bag un „back office” ca să mă scutească de orice alte lămuriri, dar urmează lovitura de grație, pentru că ceva, cumva, undeva a sinapsat și-mi lansează cu mândrie și siguranța că face o glumă bună „Aaaa. În Bancă!!! Voi ăștia din Bănci sunteți de vină pentru că se duce totul de râpă. Cum conduceți voi lumea de acolo de la birourile voastre. Deci dacă dă X faliment să știu cine e de vină. Hăhăhăhăhăhăhă!!!”

Cu tot cu cele 2 linii ale mele, am mers sâmbăta trecută la o petrecere de casă nouă. La Camille. Am mers împreună cu băieții – Lionel, Quentin și băiatul cu nume de înger. Odată ajunși acolo, am descoperit că nu am venit bine pregătiți. Noi adusesem bere, vodkă, Cola Cherry și Maltesers. Doar ca să găsim 4 fete, pe scaune în jurul unei mese rotunde, povestind și jucându-se cu părul mai ceva ca la o șezătoare. Nu-i nimic. Ne-am așezat și noi în jurul aceleiași mese, ne-am scris numele pe un pahar de plastic și am început să bem. Ce altceva era de făcut? Între timp, cercul s-a lărgit cu încă vreo 4 fete. La fel de calme, tăcute și de franțuzoaice toate. Și actrițe în devenire. Pentru că 98% din oamenii de acolo erau artiști, viitori actori. Și mai rămâneam eu cu Quentin și cu blondul, tocilarii de profesie.

O oră mai târziu, timp în care artiștii au avut timp să dezbată despre cursurile pe care le-au luat, portofoliile pe care și le-au făcut, filmele preferate, actorii și actrițele cel mai aproape de inimă, și-au adus aminte și de noi 3. Noi 3 care tot beam – eu aveam ceva de împărțit cu sticla de rom, îngerul se lipise de whisky, iar Quentin termina bere după bere.

„Și voi cu ce vă ocupați?”

Printre ghicotelile mele, Quentin a bălmăjit ceva cu energia și dezvoltarea durabilă și îngerul a zis că el e electrician. Și nu mai rămâneam decât singură eu. Anticipasem deja momentul într-un mesaj trimis din timp lui Manu. Așa că mi-am permis s-o citez „în general în bancă, însă ocazional și prin baruri, sus pe mese”. Desigur, grupul fetelor de la Căpâlna s-a blocat și și-a mărit ochii înclinându-se înspre mine, pe fundalul sonor de râsete ale băieților + Camille. Nimeni nu a mai îndrăznit să-mi pună vreo întrebare lămuritoare și s-a revenit la flori, filme, fete și băieți.

Următoarea intervenție a fost în același stil. Lionel și cu o ilustră necunoscută discutau pasional despre Dakota Fanning. El susținea sus și tare că „Moamă, în War of the worlds i-a furat the spot light lui Cruise”. Ea nu era de acord. Eu eram la mijloc, din punct de vedere geografic și am simțit nevoia să mă exprim: urlă. Tot filmul. Urlă 2 ore. M-a obosit. Mi-a plăcut mult în I am Sam, l-ați văzut? Silenzio stampa, nu știau filmul, le-am dat temă pentru acasă. Apoi cineva m-a întrebat cine e actrița mea preferată și recunosc că aici am exagerat, dar era păcat să stric un început așa de frumos.

Am răspuns cu Sasha Grey. Și iar s-a lăsat liniștea, pentru că nimeni de la șezătoare nu știa cine este. Mă rog, în afară de înger și de Lionel, care zâmbeau pe sub mustăți. O fată m-a întrebat în ce a jucat și i-am zis Entourage, altă temă pentru acasă. Apoi Lionel, dragul de el a venit cu lămuriri, despre renumele de Regină a xXx al Sashei.

Am început să mă joc cu paharul, zâmbind larg pentru alte replici spuse în sinea mea și când mi-am ridicat privirea am dat de ochii îngerului, care a mimat, la fel de amuzat un „Serieusement?!”

Legătură permanentă