mai 4, 2010
Marseille IV – Putain, la fin !!!
Şi adormim noi pe la un 5 dimineaţă. La 8 era trezirea pentru micul dejun. Ca prin vis văd cum se deschide uşa de la cameră şi prin ea se strecoară şi graţioasă Manoouuuuch. În spatele ei Jesus. Scot o mână de sub plapumă şi o scutur în semn că nu. Mai târziu Manouuuch ne-a povestit că am fost 3 care am dialogat cu ea atunci: eu, Vladimilian (care i-a făcut cu mâna şi s-a întors pe partea cealaltă) şi Radouuuuch (care s-a uitat îndelung la ea fix, de lângă Queen a lui şi i-a bolborosit ceva). „Perspicacă” cum este a înţeles că nu este chip ca noi să mergem la micul-dejun. Şi am mai dormit în reprize de câte 10 minute, până spre 9 jumate, când a intrat crunt de alarmat în camera noastră, Jesus.
Deci era un „petit souci”, zise el agitându-şi mâinile pe lângă el, nu ne rămân decât 45 de minute ca să ne trezim, spălăm, îmbrăcăm, facem bagajul, coborât toate celea lui Anais şi umplut autocarul toate până la 10 că altfel ne ia dracu’.
Şi dă-i dă-i dă-i dă-i dă-i dă-i. Haida haida!!! Eu rămăsesem orfană de-o pereche de şosete, aşa că am cerut la Radouuuuuch. Strângem toate cele. Cărăm pături şi cearşafuri în Marea-Sală-de-Ispăşire-a-Păcatelor-şi-de-Ruşine-Publică.
Următorul pas: să punem bagajele în autocar. Doar că domnul şofer avea alte planuri. Am mai aşteptat pe lângă autocar cu pernele în braţe, rucsacele atârnând de pe ambele mâini şi cu laptopurile agăţate de gât. După vreo 20 de minute de aşteptat precum măgarii, se îndură Jofeu (era din Portugalia el, dar nah, cu toţii avem defecte) şi ne deschide porţile.
Odată deshămaţi ne grăbim (eu mai repede) spre Unicul Autobuz care circula prin cartierul cu Auberge într-o frumoasă zi de duminică. Eu aveam laptopu drept organ anex, căci voiam să termin minunăţie de atelier la Bootstrap (mama lui de test KPSS). Planul meu era simplu: să-mi mut Cartierul General la Mc-u’ din Vieux Port, unde dispuneam de wi fi. Zis şi făcut. Tot Erasmusu cu mic cu mare, înghesuit în McDo. Planul lor: picnic în părculeţul de lângă Sf Victor, undeva pe la jumătatea înălţimii Marseille sau vizitat bucata din dreapta Vieux Port.
Ei se duc, eu rămân. Termin ce treabă aveam de făcut. Îmi iau laptopul pe umăr şi-mi zic să mă mai plimb şi eu un pic prin Marseille, doar mai aveam încă vreme, până la Marea Adunare Internaţională din faţă de la Închisoare – în jur de orele 15.
Singură fiind, am plecat de nebună prin centru de Vieux Port. În sus, departe de mare. O stradă largă şi cu magazine (închise toate de altfel. La ce te-ai fi putu aştepta Duminica în Franţa? Chiar şi întru-un oraş mare precum Marseille).
Şi mă duc în sus, în jos, stânga, dreapta. Casc ochii la împrejurimili cvasii-pustii şi remarc pe lângă pustietate că aproximativ 70% din lumea de pe stradă era îmbracată pentru meci. Adicătelea în tricouri blio cu OM. Pe seară urma meciul cu Nice (ei între ei, în marele cartier Coasta de Azur).
Eu aveam doo ţeluri precise şi clare: magneţi pentru colecţia de pe frigider – doo bucăţi: cu Marseille şi cu Provence şi să ajung la boutique OM – o pălărie pentru peşte pentru tatăl din dotare. Şi situaţia nu era deloc roză… Magazine cu suvenir-de-amintire, mai deloc. La Tabac-Presse numai urâţenii. Iar pentru boutique-ul OM ar fi trebui să mă întorc din drum – partea stângă a Vieux Port – prea departe.
Dar iată că în mişcarea mea browniană prin le centru, am descoperit un al 2 lea boutique OM, mai măricel şi mai de Doamne Ajută! Demarez procedurile de achiziţionare de cadou. Dau sms mamei şi lui Mişu’. Cu mama o lămuresc repede, dar din păcate nu aveau ce căutam eu. Cu Mihai… o poveste. Mi-am zis eu că mesajul meu este destul de evident:
Ana: „Ţie-ţi place OM?!” – pentru că avusesem noi o discuţie despre echipele lui Mihai de fotbal şi despre echipa lui perfectă cu tricourile originale ale jucătorilor
Mihai: „Ana? :)” – de parcă nu era evident din mesaj şi din nr cu 0033
Ana: „Da, Eu sunt. Acum spune. Îţi plac sau nu OM? Da sau nu?”
Mihai: „Să zicem… E un jucător la ei care îmi place… Lucho Gonsalez… Oricum nu îi trădez pe cei de la Liverpool şi Barca”
Deci, da. Da. Şi eu care avea o intenţie bună. Răspunsul lui Mişu’ m-a pus în dilemă. Era problematic. Mult mai complex decât m-aş fi aşteptat. Am meditat preţ de 5 minute în mangazin holbându-mă la mesaj – să cumpăr pe acest Lucho Gonsalez sau nu? Face parte din dream team sau nu? Era evident că nu puteam întreba direct, pentru că se ducea totul de râpă. În cele din urmă am decis să plec cu mâna goală. Mişu’ îmi pare rău, eu am încercat, dar matale ai considerat de cuviinţă să mă trimiţi la cele rele.
Intram un picuţ în criză de timp, plus că mi-era puţin teamă, pe străzile pustii cu laptopu de gât. Deşi era doar ora 14, ocazional mai răsărea câte-un wesh. Aşa ca ciuperca după ploaie. Am decis să mă întorc la Auberge.
O ultimă încercare la librăria din Vieux Port. Doar-doar oi găsi şi eu magneţii ăia. Mare fericire pe cap de Erasmus, când am văzut că aveau o gamă laaaaargă. Am ales după pofta inimii – Marseille şi Provence. Şi apoi dă-i, dă-i, dă-i, dă-i, dă-i, dă-i prin metrou, la autobuz.
La autobuz mă întâlnesc cu Jesus (cu tot cu bandajul lui pe jumătate de frunte şi un sfert din pletele-i bălai) şi cu Jofeu, care se plimbaseră împreună prin Marseille. Pleacă autobuzul, dar se opreşte după 50 de m, căci era un incendiu şi maşina de pompieri ocupa toată strada, aşadar nu aveam pe unde să trecem. Dă-te jos, urcă la loc, iar dă-te jos, iar urcă la loc. Traversează 2 bulevarde ca să prinzi autobuzul de rezervă, cââââând colo tot ăla cu care plecasem iniţial se înfăţoşează pe drum. Ge-ni-al!!!
La Auberge pustiu. Anais dăduse bir cu fugiţii. Am mai fi avut câte un gând cu interioarele sanitare, una alta, dar nicio şansă. Totul era ferecat cu 5 lacăte, 3 lanţuri, 6 câini de păză-protecţie-şi-apărare (Ce faci mă Bobo, mă?!??!! Uuuuu!!!) + una bucată sârmă ghimpată. Ne întindem pe scările în spirală şi ne punem pe mâncat şi băut, în aşteptarea celeilalte jumătăţi de oi rătăcite.
Ne reunim într-un final apoteotic şi plecăm la drum. Câteva permutări, dar nimic esenţial. Carioca reintrase în posesia lui Radouuch. Acum dormea el cu ea. Primul sfert a lunecat lin – toţi sforăiam pe la ferestre. După Montelimar a început să se împută treaba. Vestitele pauze – donc une petite pause pipi de 45 minutes aici, de o oră colea. Meţionez că ne şi scotea pe toţi din autocar, de şedeam precum zombiurile abuzate prin diverse benzinării.
Pe la ora 3 noaptea am ajuns în faţă la les Ormes şi într-o fugă nebună prin răcoarea pădurii, am luat cu asalt căminul. Eu cu Alejandrrrrra mânam poporul ostenit – precum mâna Libertatea cu ţâţele goale a lui Delacroix un alt popor – cu toate sarsanalele atârnând după noi. Nu ştiu cum am adormit în seara aia sau până la cât am dormit, dar biiiiiiine a mai fost.
Vă dau o veste bună: c’est fini!
aprilie 22, 2010
Marseille III
Şi se făcu frumoasa zi de sâmbătă 10 aprilie. Erasmusu’ în frumosu’ tărâm al Coastei de Azur. Trezirea dis de dimineaţă, pentru câţiva dintre noi, care chinuiţi de foame am decis să riscăm şi să coborâm la micul-dejun oferit cu atâta chin de către Anais. Surprize, surprize!!! mai lipsea să-mi răsară Andreea Marin Jr Bănică şi să-mi zâmbească fals îmbiindu-mă să mă înfrupt.
După ce că mă urnisem din barca-mea-pe-valuri-de-pat la o oră absolut obscenă pentru orice meridian, masa era goală. Mă obişnuisem cu ideea că micul-dejun la ei, nu este acelaşi ca la noi, dar Doamne Dumnezeule Iisuse Hristoase din Ceruri ce le vezi şi ştii pe toate, asta era deja bataille de jeu !!!
Pe masă se găseau mai multe castronaşe pline cu : cacao, 4 pliculeţe de ceai, zahăr, un fel de fulgi-sau-ce-or-fi-fost-ăia, cubuleţe de unt şi un fel de gem (cam vreo 3 linguri mari), baghetă tăiată bucăţele şi 3 carafe cu lapte (aşezată strategic în faţa mea ca să mi se taie de tot), apă fierbinte (ca-n reclamă) şi suc de portocale. Onor mic-dejun. 5 minute am stat holbându-mă hipnotizată la masă, aşteptând să mai apară câte ceva. Şi la Saint Malo, dar şi la Strasbourg era mai consistent de atât. Ăia aveau şi miere. Unde era mierea?! Eu ce pisici, urma să mănânc?! Am terminat sucu’ de portocale cu pâine cu unt, mai ceva ca Petrică Săracu’. Şi cum aveam impresia că frigiderul lui Anais este gol, am decis să i-l umplu. Cu vârf şi-ndesat.
Cu burţile pline şi atârnând dovadă în faţa noastră am plecat să recucerim Marseille. Obiectivul: Notre-Dame de la Garde – după principiul niciun oraş francez fără Notre-Dame. De bine ce ne-am ridicat de la masă, odată ajunşi în Vieux Port (buricul centrului) am dat năvală ca adevăraţi urmaşi ai tătarilor în Mc Donalds’u de peste drum şi ne-am ospătat. Am luat şi baloane.
Aşteptând reîntregirea grupului şi sosirea autobuzului, am luat contact cu arta contemporană. Un cetăţean cam zbârcit, pictor de meserie, dar simpatic. Artist al străzii. El picta doar cu mâna – fără pensule. Instituţia inimii-şubrede a lucrat şi eu cu Ralu i-am întins „pentru ţigări…”
Notre-Dame de la Garde a lor cred că este aşezată în aşa fel încât o vezi de peste tot. De la Monte Cristo, de la celelalte insule, din Vieux Port, din camera de la auberge. Undeva suuuuuuuuuuuus. Şi şi mai sus este statuia cu Fecioara şi pruncul în braţe, aurită, de sclipeşte mai ceva ca soarele. Panorama de la Notre-Dame îţi ia suflarea. Vezi toată Marseille, încă puţin şi vezi şi continentul de peste gârlă. Biserica în sine este foarte mignonă. Plină de însemne marinăreşti : de la şiragurile cu corăbii care atârnă pe ici pe colo, la tablouri cu stânci, ape-nvolburate sau jumătăţi de bărcuţe ce ies din perete. Iar mai presus de toate o pictură cu o barcă încadrată de penele unor păuni…
Pe Alejandrrrrrra au sedus-o plăcuţele cu binefăcătorii bisericii. Pătrăţele de marmură sau granit, bătute în interiorul bisericii pe pereţi sau pe afară, unde găseai gravat inimi sau aduceri aminte pentru cei plecaţi pe mare.
Următoarea destinaţie : plaja. Draga ne abandonase, victimă a umblatului cu un grup mare, dezorganizat şi cu multă personalitate. A fost o mică busculadă cu luatul de provizii pentru plajă. AMAVEA cu Radouuuuch şi Manouuuuuch au ales varianta Lidl, ocazie cu care un stimat cetăţean străin de partea locului (nu avea acşient de Provence, vorbea perfect french) şi-a căutat de vorbă cu mine. M-a surprins că a recunoscut imediat că suntem români… Era simpatic. Poate ar fi trebuit să-l invităm cu noi la „plaje”.
Până la „plaje” mai că adormisem în autobuz. Plaja era în aceeaşi direcţie cu Stade Velodrome, pe care din păcate nu am apucat să-l vizităm, fiind închis în preajma meciurilor. Plaja – pe sistem de Mediterană : fără nisip, dar cu pietricele micuţe-micuţe. Ne-am instalat confortabil: unii la somn – Alinuţa, alţii la discuţii principiale despre dăţi/jumătăţi, alţii la fotbal în picioarele goale – Radouuuuuuuuch mergea ca un cocostârc pe urmă. Am putut asista şi la un mic ritual de curtare al localnicilor: un grup de vreo 5 maghrebiene frumuşele (la liceu aş putea adăuga), cărora le dădeau târcoale mai ceva ca ulii unor iepuraşi, vreo 7 wesh. Ei au plecat cu mâna goală, ele au mai rămas să se bălăcească ca nişte adevărate vestale.
Cu chiu cu vai ne urnim din oaza lenii să luăm drumul aubergeului. În staţie ne-am apucat să numărăm – eu Porsche, iar Radouuuuuuuuch cu Vladimilian Smarturi. E plin de Smarturi în Marseille. Maxim am zis !!!
Am ajuns la auberge fix când se terminase cu masa, ca să-ţi poţi băga unghia-n gât – cina fiind mult mai consistentă decât micul-dejun. Nu-i nimic, am mai ros mere, biscuiţi şi alte chipsuri şi alune.
Jesus s-a ridicat la înălţimea apelativului şi s-a jertfit pentru noi. L-am găsit roşu la faţă precum un rac scos din apă clocotită şi cu un bandaj cât jumate de palmă pe frunte – uitase că nu este la el acasă şi când s-a trezit din somn a dat cu capul de patul de sus… Benoit ne-a zis că a curs la sânge cât pentru 3 transfuzii.
Eu m-am retras la Bootstrap şi la KPSS. Ei au continuat să joace Macaoa, wist şi altele. Între timp Remi a ieşit în oraş – doar era sâmbătă seară – pe geamul camerei mele… care era aproape de scara de incendiu. Şi dus a fost.
Precum Cenuşăreasa, repede dupa miezul nopţii am adormit, noroc cu Alejandrrrrrra şi cu Radouuuuuuuuch care au avut alte gânduri. Apar ei amândoi în cameră căutând Carioca cu care eu dormeam. Nu mi-a fost greu să-i aud. Râsul Alejandrrrrrei este inconfundabil, plus că după noaptea din autocar îşi pierduse toată vocea şi scârţâia precum polistirenul pe geam.
Radouuuuuuuch: „Unde-i Carioca?! Tu vezi?!!! … Sfinte Sisoe, zi-mi că nu-i pe ea… îmi trebuie ţigările… s-a culcat pe ţigările mele!!!!”
Alejandrrrrrrrra: râzând „Nu ştiu dragă… dar cred că e pe ea”
Radouuuuuuuch: apropiindu-se de patul meu, cu funcţiile motorii şi echilibrul plecate în pauză „Ce faaaaaaaci, dragă?! Eşti cu Carioca pe tine?!”
Ana-mou: „Da, dragă, mi-era frig” Moment în care parcurge şi Alejandrrrrrrra distanţa de 1 m de la uşă pân’ la mine şi mă trezesc cu amândoi peste mine-n pat. Din nou.
Alejandrrrrrrrra: râzând „Ce faci iubita mea? Hihihihihihihi”
Radouuuuuuuch: „Măi Ana, dă-mi dragă ţigările” – scotocind prin buzunarele Cariocii, pe sub pătură şi sucindu-mi mâna
Ana-mou: „Dar nu sunt omule la mine. Nu aveai ţigările în buzunare” – moment de panică
După care ne ocupăm fiecare posturile de joc. Alejandrrrrrrrrrra atacant stânga, Radouuuuuuuuuuuuch mijlocaş central, eu extremă dreaptă. Primul fault:
Ana-mou: „Stai pe mâna mea. Şi mă doare”
Radouuuuuuuch: „Asta? Asta de aici?!”
Ana-mou: „Nu, NU!!! Asta!!! Mâna asta de AICI”
Alejandrrrrrrrra: „Care dragă? Asta de-o ating eu acum?”
Alejandrrrrrrrra nu ştiu ce atingeai tu, dar în orice caz, nu mâna mea. Schimbăm tactica de joc, facem remiză. Ne mutăm în cameră cu Jesus, pe canapea, dar şi acolo meciul era deja în prelungiri. Etapa se termină pe la 5 dimineaţa, cu perspectiva a 3 ore de somn. Eu cu barca-mea-pe-valuri cârmuită magistral de Vladimilian. Radouuuuuuuch şi Alejandrrrrrrra în camera mea, pe muzica mea, în faţa mea.
aprilie 20, 2010
Marseille WESH! II
E tare bine să dormi de unul singur în pat şi să te uiţi de la cucurigu la restul cum se chinuie pe jos sau câte 5 în pat. Noaptea a fugit repede spre zi şi iată Erasmusu’ faţă cu Prima Zi în Marseille. Care nu a fost lipsită de dramă. WESH!
Primul trip al zilei „Frate, da’ unde e Ana?”. Pe Vladimilian l-am regăsit repede. Şi totuşi unde e Ana? Unde eram? Şi mă caută onor Măria Sa Puiul Pădurii aka King aka Radoouuuuuuuuuuch pe la băieţi prin cameră, pe la celelalte fete prin cameră şi prin alte cotloane ale auberge-ului. Ros de remuşcări şi cu inima sfărâmată sub povara gândului ca sunt pierdută din a sa vină, o trezeşte pe Alejandrrrrrrra suspinându-i „WESH! Unde e Ana-mou?”. Ea – candidă ca o garofiţă scoate o mână silfidă de sub pătura obţinută cu sudoarea frunţii mele în Marea Luptă şi arată la 5 m în faţă şi vreo 2 deasupra solului „Uite Carioca„. (Carioca este o „minunăţie” de hanorac proprietate personală a lui Radouuuuuuuuuuch, verde-galben precum un marker sau o cariocă. Nu este un eufemism. Este crudul adevăr. Carioca este foarte populară deoarece este pufoasă şi ţine cald. Eu dormeam cu ea pentru a înfrunta frigul dormitului de una singură).
Mai târziu fac şi eu ochi, deoarece Vladimilian şi Radouuuuuch erau la duuuuuuuuş şi-şi spuneau ce au pe suflet. Unul dintr-un duuuuş, celălalt din alt duuuuş. Şi baia avea mult ecou. Auzeam eu de sub Cariocă despre ce parlamentau ei, la 2 uşi distanţă.
Mai ceva ca-n filmu’ cu Keanu Reeves strângem tot – din pricina grabei şi a faptului că eram marcată de înşelăciunea mârşavă de c-o seară-nainte – cu femeea mea, în camera mea, sub pătura mea şi pe muzica mea, mi-am rătăcit una bucată pereche şosete. Radouuuch nu te voi ierta cât trăiesc pt aceste 2 pierderi cumulate!!! Ducem pături şi cearşafuri, facem bagaje, luăm mic dejun de puşcăriaşi şi dăm să ne năpustim pe uşă afară câââââââând… Jesus ne anunţă că il y a un petit souci şi că Anais are ceva să ne comunice. Şi ne strângem toţi 30 de inşi într-o sală frumu să aşteptăm să ni se facă observaţie. Şi vine ea Anais şi ne ţine o predică şi o morală de „câte a făcut ea pentru noi deşi nu ar fi trebuit să facă, de cum o să dormim sub cerul liber, de cum o sa ne pună pe lista roşie şi nu o să mai aveam voie în vreun auberge jamais de la vie amin dar că ne dă totuşi o ultimă şansă cu condiţia să nu scoatem vreun sunet”. WESH!
Am plecat în oraş scrâşnind din dinţi şi bombănindu-l pe Radoooouch pt că nu a rezolvat problema seara dinainte. Fusese ales în unanimitate cel mai arătos dintre noi toţi şi deci era responsabilitatea lui s-o fericească pe Anais. Dar nu, Batman-Batman.
WESH! Marseille sub soare e ceva mai frumu. Grupul nostru mare şi fericit a hotărât să meargă la Chateau d’If – reşedinţa lui Cristo. Monte Cristo. Iar dramă înainte să ne urcăm pe vaporaş, căci Radoooouch făcea pe cardiologul şi era cât pe ce să rateze plecarea.
Între timp am realizat că jumate dintre noi luaseră bilete pt cealaltă insulă… Nu-i nimic. Coborâm vite fait la Chateau d’If, unde de peste tot ne vorbeau pancarte mari anunţându-ne despre pescăruşii violenţi. Din fericire pt mine eram alături de 2 dive: Manouuuuuuch şi Radouuuuuuuuch, care dorea poze peste tot, în toate poziţiile şi în toate felurili. WESH! Poze cu marea, poze cu Cristo, poze din spirală direct în săritură. Am găsit Chateau d’If mai aproape decât mă aşteptam şi mai mică decât mă aşteptam, dar asta este, viaţa e crudă.
Următoarea oprire: insula cu restu’ lumii. Primul pas: căutăm îngheţată. N-avem noroc. Pasul următor: căutăm plaja. Mai mult noroc. După o plimbărică sub soare ajungem şi la un petic de plajă, unde ne-am bălăcit pe sfert. Important este că ne-am arătat cu toţii gleznele, iar alţii chiar mai mult de atât. Ne cocoţăm şi-n vârf de insulă – vedem, pozăm, râdem WESH! Drumul înapoi a fost un pic mai anevoios, ocazie cu care Alejandrrrrra aproape că a rămas de tot fără balerini.
Reîntorşi în Vieux Port căutăm un loc unde să luăm o masă caldă şi un acoperiş deasupra capului. Şi ne îndrumă un creştin către un loc „nu departe”. Şi dă-i dă-i dă-i dă-i dă-i Diiiiiiiiiiiiiică!!!!!!!!!! În sus pe străduţe înguste. Ocazie cu care am descoperit zona comercială: Zara, Womens Secret, H&M etc. Şi dă-i şi urcă şi urcă pe stradă, pe trepte şi urcă. Şi iată-ne într-o piaţetă micuţă şi colorată plină cu localuri micuţe de cartier. Jumate au rămas acolo, jumate ne-am întors la Macdo.
WESH! La Macdo am rememorat cum am cunoscut-o pe Raluuuu. Am făcut teoria suzetei şi am conluzionat că la Cluuuuuuuuj, nu e scurt, e luuuuuung şi pe îndelete.
Odată urniţi am vrut să vedem Notre Dame a lor, dar deja se întunecase şi trebuia să gonim înapoi spre auberge pe un alt traseu, căci trecuse de 21h. Între timp eu cu Raluuuuuu aveam micul nostru moment principial, care însoţeşte fiecare ieşire de anvergură din Orleans. Instituţiile le-am lăsat la Strasbourg, dar la Marseille ne întrebăm dacă ne sinucidem sau nu?
Şi ne chinuim să ajungem la un alt autobuz, moment în care aflăm că are întârziere şi cât l-am aştepta şi cât am face pân’ la auberge am întârzia şi ne-ar da Anais afară. Aşa că am luat-o pe jos, în sus. Vreo 15 cetăţeni aşa. Şi urcă, şi te uită pe hartă şi tot aşa. Am ajuns cu onoare la 22h20.
Repartizaţi în alte camere, eu am apucat loc la băieţi. Pas grave. După o zi lungă de umblat prin soare şi puţin vânt duşurile fură luate cu asalt. Radouuuuuuch şi Vladimilian le-au ales pe cele mai la îndemână, unde cuierul era nepăzit. Amintindu-mi de poveştile lui Nică şi a lui copilărie, am vrut să fac un spirit, şi-am plecat cu hainili şi prosoapele lor. Dimpreună cu Alejandrrrra. WESH! Şi am aşteptat pe hol râzând de cei doi cum parlamentează:
„Mă, astea-au înnebunit la cap să plece cu hainele noastre?
Alejandrrrrraa?! Unde eşti dragă?!
Jesus…ăăă pardon, Matthieu, j’ai un petit souci… spune-i Alejandrrrrrei, care-i pe hol aci să-ţi dea prosopu’ / Cum? Vrei să-ţi dau prosopu’ meu?…”
Le-am înapoiat toate cele, urmarea nu o relatez căci a fost abuz de putere şi total necavaleresc.
Seara s-a terminat cu puţină dramă şi cu Jesus care ne şşşşşşşşşşşşşşşşşşşşâşşşşâia la fiecare 3 cuvinte. Până şi zâmbetul trebuia făcut în linişte. Am adormit tot cu Carioca şi cu Vladimilian care când se întorcea pe parte-ailaltă mă plimba cu tot patul.
WESH!
aprilie 15, 2010
Marseille I
Marseinis erau trecute pe lista mea de Erasmuse de multă vreme. Erau acolo.
Planul iniţial era ca în vacanţa de Paşte să luăm drumul Amsterdamului. Dar a rămas undeva ascuns printre nori (ca şi melodia). Şi atunci ne-am reorientat către ce ne promitea ESN (Erasmus Student Network) şi anume o prea frumoasă ieşire pe Coasta de Azur: Marseinis.
Şi am aşteptat cu sufletul la gură să ne trimită mail cu preţul, data înscrierii şi durata călătoriei. Şi am aşteptat. Şi într-un final apoteotic s-a fixat Ziua Z în ultima zi de şcoala dinainte de vacanţă. Vineri adicătelea. Manuouuch plecase joi la Parigi-con-Luigi, Alejandrrrrrrra avea curs/seminar, Oana şi Irina examen. Şi iată-mă aşadar înarmată cu 5 carte etudiante pentru Marseinis.
Înscrierile începeau la 12, dar am zis să merg puţin mai devreme ca să fiu sigură că reuşesc să prind loc pentru toată lumea. Şi mă înfiinţez eu la 11h30 în holul de la Litere… şi descopăr că era deja muuuuultă lume în faţa mea. Coada se formase deja.
Într-un final apoteotic apar şi indivizii de la ESN. Şi încep onor înscrierile. Eu aveam la mine bani muuuuuuulţi cât pentru 5 oameni, cu bancnote frumoase şi de mare valoare. Şi ne încolonăm frumos la rând în ordinea numerelor de pe tricouri. Şi vine şi rândul meu. Şi îi zic duduii că am de înscris 5 oameni, pentru care am banii fix. Iar ea se uită gingaş la mine, flutură din gene şi-mi zice că nu poate să ne înscrie pe toţi de odată, ci pe rând. Moment în care eu am crezut că o să îi dau cu ceva în cap. Şi uite cum pentru fiecare în parte (adică de 5 – cinci ori) mi-a dat rest, pe care apoi îl lua înapoi. Am plătit pentru mine, mi-a dat biletul, a căutat rest. O înscriu pe Alex, acelaşi dans. Pentru Manouuuuuch la fel. Oana şi Irina. Ce mai, o feerie!!!
15 minute mai târziu plec triumfătoare la braţul lui Ralu cu 5 bilete pentru Marseinis. Aleluia!!! Am făcut-o şi p-asta. Plecarea: 8 aprilie 1h, adică miercuri noapte.
Şi se face ea şi miercuri noapte. Exod din Ulmi şi din Castani. Încărcaţi cu bagaje care mai de care mai voluminoase, cu perne (pentru cele 10 ore pe drum), cu pacheţele, iar eu şi cu laptopul (proiectul de la Bootstrap nu putea fii ignorat). Între timp îl înscrisesem şi pe Radoooooooouch, aşadar echipa era completă. Eram cu toţii. Ca o divă ce este, Radoooouch a întârziat la plecare. Făceam planuri despre cum să leşinăm în faţa autocarului ca să tragem de timp. Din aceste considerente am mai prins locuri în faţă. Eu una am avut acelaşi loc ca la Saint Michel.
Odată instalaţi, fiecare îşi pune zenul, scoate cărţile de joc, mai mănâncă una alta. Mai hihi-haha. Permutări pe toate scaunule din faţă. O oprire ici, o oprire colea. Minunăţie de ambuteiaj pe la 8 dimineaţa. Nici măcar Jesus nu ne-a putut scăpa de el. Jesus, personaj central în povestea de faţă – franţuzul de la ESN cu plete bălai şi puţin îngrăşate, silfid precum o crenguţă şi cu degete strâmbe având mereu „un petit souci„. Pe el îl cheamă Mathieu, Jesus este numele de cod.
Şi ajungem la Maaaaaaaaaaaaarseille. Spre ora prânzului. Marseille oraş pe Coasta de Azur, în pantă, pe deal, cu multe străduţe crunt de înguste pe care poţi folosi raportorul. O aventură să te plimbi pe acolo cu autocarul de 50 de cetăţeni. Îti ţineai răsuflarea la fiecare curbă. Ne învârtim pe străduţe înguste şi în pantă şi ajungem în cele din urmă la auberge de jeunesse. Primul lucru pe care mi l-a inspirat – o fostă reşedinţă de burghezi transformată în spital în Primul Război Mondial şi care nu a putut reveni la strălucirea de odinioară. Ca o Marylin Monroe zbârcită. Locaţia a primit o serie de apelative: spital, ospiciu, închisoare etc.
Căzuţi într-o visare cu ochii deschişi la vederea aubergeului, cu greu ne-am revenit în prezent, pentru a-l auzi pe Jesus care ne anunţa că ” il y a un petit souci… că am nimerit în pauza de masă (vive la France!) şi să ne grăbim să ducem bagajele înăuntru, că femeea de serviciu ne-a aşteptat deja juma de oră în plus… şi că il y a un alt petit souci, că cei de la auberge nu ne aşteptau încă şi că nu se ştie dacă e loc pt toată lumea la noapte şi că va trebui să plătim ceva în plus pt această noapte nerezervată… et encore un petit souci, nici pături şi cearşafuri nu ştim dacă sunt suficiente aşa că ar fi bine să împărţim paturi şi pături (al pas din complotul de a ne transforma în francezi – îndemnul la procreare. Vor să ne molipsească de spiritul săltăreţ al demografiei lor)… şi le dernier petit souci, trebuie să ne întoarcem cel târziu la 17h30 pentru a primi camerele”.
A urmat un cor de şuierături „de bine” pentru Jesus, ESN, auberge şi vremea de afară – ploua pe Coasta de Azur. Goniţi de la auberge, am fugit în Vieux Port – unde pe mine m-a lovit puţin dezamăgirea. Am găsit Marseille ceva mai scorojită decât mă aşteptam. Şi plină de gunoaie. Unde era Coasta mea de Azur? Am decis să mă împac cu principiul legii compensaţiei: Marseille culege tot răul – gunoaie, miros, wesh şi frumosul îl lasă pentru Nice, Monaco etc.
Grupul s-a tăiat în jumate, mai ceva ca maioneza. Noi am luat drumul către Abaţia lui Saint Victor şi o primă vedere de sus asupra Vieux Port şi a ce se desfăşura în sus din Marseille. Şi a început să-mi placă. Mirosea iar a apă sărată şi a mare şi bătea vântu puţin şi eram în vacanţă (şi în pauză).
Ne-am întors la timp pentru luat camerele, poate puţin mai târziu. Şi uite prima dramă. Cine, cum, unde şi cu cine doarme. Să stăm toţi la un loc. Dacă merge X cu Y, rămâne Z singur. Dar în camera aia nu e loc suficient, dar dincolo e nu-ştiu-cum şi toooooot aşa. Am făcut schimburi peste schimburi, în cele din urmă s-au liniştit apele. A urmat Marea Bătălie pentru Pături şi Cearşafuri. Cred că nici măcar drogaţii aflaţi în sevraj nu s-ar fi năpustit cu atâta patimă asupra unei doze. Am înfrânt şi am pus mâna pe 2 bucăţi pătură şi una bucată cearşaf pt mine şi Alejandrrrrra.
Camera noastră îmi amintea de tabără. O cameră imensă cu vreo 12 paturi şi mese lungi cu băncuţe pe mijloc, cu un tavan înaaaaaaalt şi scorojit pe alocuri şi cu o gaură neagră. Şi dă-i cu bere, dă-i cu vin. Mai un sandviş, mai un măr. Hihi, haha. Uno, wist şi alte cele. Eu am capitulat pe la 22h căci nu dormisem în autocar. Acolo cu toată lumea la un loc. O fi fost ea camera de 12, dar noi eram vreo 20 şi ceva. Suntem un grup numeros.
Şi în somnul meu, întorcându-mă pe stânga, pe dreapta îi auzeam bătând în masă la Uno, explicând wist şi altele lui Benoit, ştiam cine vine, cine pleacă. Am auzit până şi prima izbucnire nervoasă a lui Anais (duduia ce ţinea auberge). Pe la un 2 m-am trezit şi am zis să mă realătur petrecerii. Între timp lumea se pregătea de somn. Băieţii care nu au mai avut loc în vreo cameră căpătaseră saltele şi le aşezaseră pe lângă noi. Şi uite aşa Amen, Alvaro şi Remi au dormit pe jos între Alinuţa, Nikola şi Vlad’ka. Lângă mine Alejandrrrrra dormea, iar Ralu şi Alinuţa se pregăteau.
După asta totul e un pic în ceaţă. Esenţial este că Anais a mai trecut odată pe la noi jurându-ne că a 2 a zi ne dă afară şi că dormim sub cerul liber şi înstelat. La un moment dat se făcuse o grămadă de oameni la noi în pat (care defapt erau 2 lipite). Deşi grămada s-a disipat, Radooouuuuuch a găsit de cuviinţă să se cuibărească între mine şi Alejandrrrra. Oricum funcţiile motorii erau anihilate. Şi uite aşa am dormit 5 în 2 paturi alăturate.
Din nefericire, am decis să părăsesc patul suprapopulat pentru scurtă vreme. La întoarcere l-am găsit pe Radoouuuuuch lăfăindu-se întins pe spate şi pe locul meu. Mă strecor pe lângă dumnealui şi mă culc într-o dungă pe marginea patului. Nici vorbă să-l mişc mai încoloşea. Bolovan. Şi stau, şi stau, şi stau până când cedez nervos şi-mi zic „păn-aici. Mie-mi trebuie alt pat”. Dar unde? La băieţi era plin, celelalte camere de fete la fel… Unde frate?! Şi încep de mă învârt prin hala de cameră şi descopăr un pat suprapus liber. Hehehe. Justiţie divină, oştenii mei!!!Fur o pătură din fostul pat conjugal, din care fusesem atât de neceremonios dată afară şi mă cocoţ în noul meu culcuş atât de spaţios.
Va urma
Anagreudeexplicat's Blog 