mai 15, 2011
Bucăţi de viaţă
De pe la fete adunate:
În parc
Didi a ieşit la un mic petanque cu colegii de serviciu. În cartier. Acolo pe lângă Palais Royal. S-au pregătit din vreme cu de-ale gurii şi apa vieţii – Pastis. Au adus toate bilele. Şi-au instalat cartierul general pe lângă vreo băncuţă. Au făcut poze. Au început joaca, pe echipe. La un moment dat apare paznicu, care grijuliu din fire pentru acest grup de vizitatori nesăbuiţi ai parcului, care a cutezat să se îndepărteze de bunurile, grăieşte înspre neant:
„Fiţi cu băgare de seamă la avuţie!!!! Este un grup de români în parc”
Auzind cele spuse, prinţesa noastră a suferit o criză de apoplexie şi a intrat în şoc. Credea că nu auzise bine. Se înşela.
În pădurea cu alune avea casă un pervers
Cosminouche a rămas singură pe baricade să apere cetăţile Orlinz-city. Iar cotropitorii o asaltă din toati părţili. Pornită de la cetate cu gândul să adape herghelia, s-a întors încărcată cu 2 (doo) baxuri de apă de la târg. Unu-n stânga, altu-n dreapta. Înainta ea încetişor pe cărare înspre cetate, când dintr-odată auzi foşnete în spate. Se întoarce uimită, doar să găsească în urma ei, un supus. Acesta cu mintea înceţoşată de nelegiure a început să-şi învârtă capul precum un far, în căutare de străjeri. Nici ţipenie de om. Cosminouche a mea, vitează din fire a iuţit pasul, dorind să-l piardă pe nenorocit, bălăngănind cele 2 baxuri de apă de-o parte şi de alta. Străbătând tărâmul nimănui şi ajunsă cu bine în umbra cetăţii îşi întoarse privirea… şi iaca! în mijlocul cărării rămăsese ţicnitul ţintuit, cu izmenele încălzindu-i călcâiele şi cu palma dreaptă frecându-şi mădularul.
Din dorinţa de a da sfoară-n ţară, Cosminouche s-a oprit la străjerul cetăţii Castanului şi i-a istorisit toată tărăşenia şi el a grăit:
„Păi şi l-ai filmat? I-ai făcut o poză? Nimic? Nimic, nimic?!?! Vezi, din cauza unor fete ca tine, care se sperie scapă. Acum cum să-l prindem dacă nu ştim cum arată?!”
La muzeu
Înainte vreme am cunoscut nişte feciori şi domniţe, care şed şi ei cu mine în castel. Şi am legat prietenie cu ei. Pe feisbuc, în uichend. Am ieşit la un pahar de vin în centru. Ne-am apropiat cum ar veni. În special cu unul dintre feciori, care urnea pe toată lumea afară din casă. Şi uite aşa ieşeam noi cu to(n)ţii în grup prin Paris.
Îmi trimite într-una din zile mesaj cu „ne vedem la 20h30 în faţă la piramidă la Luvru”. Îmi zic, bine. Este vreme să trec pe acasă, să mănânc, să mă schimb, să-l evit pe Bombonel, să-mi uit Zenu în cameră să mă întorc după el, să-mi refac machiajul, să o iau pe gios până la Montparnasse… în fine, abia pe la 20h33 să mă urc în bus spre Luvru. Târziu, right?
Ca să mă asigur că toate bune şi frumoase îi trimit totuşi un sms ca să confirme locul. Oricum, îmi ziceam eu, nu-i bai. Mă aşteaptă lângă fântâni, frumos acolo.
Ana: Mno, pe unde sunteţi? Unde vin? Acuşi m-am urcat în bus
El: Mda bine. Las-o baltă cu Luvru. Mai bine ne vedem să bem ceva
Ana în gându ei „bine, kein Problem. Să bem, dar unde ne vedem? Sau ei deja s-au cărat?”: Aţi plecat deja de la Luvru? Vin în altă parte?
El: Păi poţi să vizitezi până la 21h30 aşă că o să fie prea târziu oricând vei ajunge tu aici
Ana în gându ei „ce dracu?!!!? Vizită?! Ăsta vrea să se plimbe prin Luvru. Acum?? E nebun?!”: Vizită? Tu voiai să vezi Luvru? Acum? Tu vorbeşti serios?
El: Mais OUI, mais banane le rendez-vous era pentru 20h30 la Luvru. Deci oricând vei ajunge tu o să fie prea târziu şi o să fie închis.
Ana în gându ei „Ăsta-i nebun?! Şi nu pot să intre deja dacă tot au ajuns? Care e problema? Doar nu mă aşteaptă pe mine să mergem să vedem Luvru pe care oricum l-am văzut deja de 3 ori şi nu am chef acum de muzeu. Ce dracu’?!?!”: Păi ajung şi eu acum. Dar de unde era eu să înţeleg că tu voiai să vezi Luvru? Intraţi şi vă găsesc eu pe urmă”
El: Frumos îţi şade, după ce că întârzii îmi şi spui ce să fac.
Ana în gându ei „Staaaaaaaaaaaai. Staaaaaaaaaai aşa. Nu, nu, nu, nu, nu!!! Adică voia să meargă cu Mine la Luvru??? Efectiv să mergem la muzeu şi nu să ne beţivănim?!? Şi doar cu mine, nu cu toată lumea?? Şi eu trebuia să mă prind de toate astea dintr-un mesaj cu ‘rdv în faţă la Luvru la 20h30’?!?!?!!?!?!?!”
Oricum începusem să mă simt prost nu ştiu exact de ce, dar mă simţeam prost. Adică era deja trecut de 21h00. Iar din mesaje era evident că el se supărase. Iar eu aparent, aveam un date la Luvru or smth, despre care nu ştiam nimic.
Am coborât din bus şi după ce am dat roată de 3 ori la piramidă am aflat şi unde era: apartamentele lui Napoleon 3. Aşa că am intrat fuguţa-fuguţa în Luvru. Aripa Richelieu şi şprint în sus pe scări. Etajul 1. Caută apartamentele lui Napoleon 3. Şi uite cum birjăream eu ca să nu zic aproape fugit prin Luvru spre/după un băiat despre care nici nu ştiam că ar trebui să-mi pun problema să fug după/spre el. Eu şi tsunamiul, împingeam orezari în stânga şi-dreapta. Oricum toată lumea se uita bizar la mine, cum treceam ca rapidu’ prin gară.
L-am găsit ceva mai încolo de apartamentele lui Napoleon 3 şi m-am oprit să-mi găsesc respiraţia, iar el zice:
„Bon là, déjà tu détaches tes cheveux pour commencer…” îmi desface părul se întoarce pe călcâie şi pleacă.
Peek a boo
Ne întorceam seara din oraş. Eu şi cu doi feciori din Didot. Şi ne hlizeam, pe seama lui Bombonel. Mai aveam o intersecţie până să ajungem acasă. Era aproape de 2 noaptea. Eram singuri pe drum. Sau aşa credeam noi, până când nu a trecut un tip prin faţa noatră.
Era înalt, îmbrăcat cu un parpalac negru peste genunchi (pe care-l purta deschis), bocanci şi pălărie. Avea părul lung şi prins într-o coadă la ceafă. În mâna dreaptă avea o puşcă de vânătoare. Din aia cu 2 ţevi grose, late. A trecut prin faţa noastră serios şi mergând cu paşi mari şi greoi.
Noi 3 am amuţit şi l-am privit cum traversează prin faţa noastră. Ca un film ce se derula. De la stânga la dreapta. Pe urmă pe mine m-a apucat râsul (eram mult prea obosită să raţionez), iar Lionel şi cu remarca de „Iată ce numesc eu drept APARIŢIE” nu m-a ajutat să mă calmez, spre disperarea din ochii băieţilor.
Rufe
Doar ce chemasem liftul, voiam să cobor să spăl. Între timp vine şi vecinul de lângă mine. Bonjour, bonjour. Şi aşteptăm liftul, în linişte. Greoi şi încet liftul meu. Linişte duminica pe culoarul de la etaju’ 6. Sau poate nu.
Întâi se aude un pat. Apoi o voce de fată, dând indicaţii în franceză: „Aham, acolo, da da da. Asta e. Nu te opri. Aşa, aaaaaaaşa. Oui, oui, c’est ça. Oh, putain!!!”
Ne-am uitat amândoi la uşa din spatele nostru, cea vizavi de uşa de la lift. Am fixat-o preţ de vreo 30 de secunde, ca şi când am fi urmărit un film porno doar cu sunet, dar fără imagine. Am făcut un pas mai aproape de lift şi am continuat să aşteptăm. Abia acum urca liftu. Desigur, pe mine m-a apucat hlizitul. Era a doua oară, când în drum spre spălat rufele am parte de un episod similar. În lift am început să râd cu poftă. Şi vecinu la fel.
Detalii despre Bombonel
Povestindu-i lui Lionel despre Bombonel, m-a întrebat dacă nu cumva are copil cu nu ştiu ce gagică de la 5. Eu, i-am tras una peste umăr şi i-am zis „Fugi, mă d-aici! Cum să aibă un copchil?!”
În continuarea episodului cu hainele, când am ajuns la 1, Bombo era pe canapea la televizor şi se juca cu un plod. Maxim 1 an giumate. La fel de negru ca şi el.
Altfel, pot spune că facem progrese, eu şi Bombo. După ce am venit de la brutărie, ne-am intersectat la 1 în faţa cutiilor poştale. El mi-a zâmbit şi a ridicat din sprâncene, dar pe mine nu m-a apucat râsul. Am dat ochii peste cap şi m-am strâbat strângând din buze. Eu am chemat liftul şi am urcat singură la 6, Bombo l-a luat pe următorul.
mai 10, 2011
Bombonel Reloaded
Am plecat puţin mai devreme azi de la stagiu. Mă durea capul. Foarte. Ajung acasă, mănânc şi pat. Planul perfect. Sau poate nu…
De ajuns acasă, am ajuns. Ceva mai înghesuit şi mai hodoronca-tronca decât de obicei (Nu ştiu ce accident/întrerupere pe linia 1), dar am ajuns.
Am zis că înainte să cobor la cină, să trec pe la Ancuţa să îi înapoiez fierul de călcat. Mulţumesc, Ancuţa. Zis şi făcut. S-a făcut ora, mi-am luat cheile şi fierul şi am urcat un etaj până la Anca. Ea şade la 7. Am înapoiat obiectul muncii şi m-am îndreptat spre lift. Nu aveam putere să mai stau de vorbă cu ea. Îmi doream patul.
Mă urc eu în lift. La 7. Singură cu migrena. Mă lipesc de oglindă şi aştept să coboare. Se opreşte la 6. Uşile se deschid, holul pustiu. Ridic din umeri. Cineva s-o fi răzgândit. Uşile încep să se închidă, iar pe culoar se aud paşi grăbiţi. Eh, stai că şi-a adus aminte. Fix când să se închidă uşile, cineva le opreşte. Îmi ridic ochii din pământ şi-l recunosc pe Bombonel. Şi respir profund. Mă străduiesc să nu mă apuce râsul. El, din inerţie, intră grăbit în lift. Apoi se uită la mine. Mă recunoaşte şi bate din palme. Mă priveşte din cap până-n picioare şi-şi muşcă buza de jos. În timp ce dă din cap zâmbind şi aplecându-se spre mine, spune
Bombonel: „Toujours si belle!”
Ana: „Merci, merci, t’est gentil”
(Se pare că marţea este ziua de pisi, pisi. De dimineaţă adormită fiind, trăsesem o rochiţă pe mine. Era cel mai simplu de îmbrăcat. Rochiţă, cu decolteu. Detalii)
Bombonel: „Mais, c’est pas possible ça. On peut pas continuer comme ça. Je te dis qu’on doit faire quelque chose”
Ana: „Ah, bon?”
Bombonel: „Oui, je te dis, je peux pas te laisser comme ça. On peut pas continuer ainsi. Il faut faire quelque chose”
Ana: „Non, non, non, non. C’est bon. On est bien comme ça”
Între timp liftul se opreşte la 5. Crunt de lent este liftul meu. Se mai urcă diverşi. Se opreşte şi la 4. Se urcă alţi diverşi. Deja erau 4 persoane între mine şi Bombonel. Discuţia se oprea acolo.
La masă, oră de vârf. Puţin de aşteptat. Desigur, Bombonel s-a aşezat în spatele meu. Îl simţeam cum îmi respiră pe umăr. Între timp am aflat şi cum îl cheamă – Bubu. Sau cel puţin aşa îl strigă lumea pe acolo, pentru că Bombonel este popular. Ştie oameni, are gaşca lui. Vine lumea să-l salute, să-l bage în seamă şi să-l întrebe cum îi merge.
După ce că îmi crăpa capul, nu eram în dispoziţia cea mai prietenoasă. Nu aveam chef de discuţii. Aşa că m-am aşezat la masă pe o canapea micuţă şi verde, în faţa unei măsuţe la fel de mici. Bombonel, cu tava în urma mea. Eu deja făceam apel la toţi sfinţii pe care îi cunoşteam. Toate divinităţile care l-ar fi putut împiedica să se aşeze lângă mine.
Mă ocoleşte şi se aşează la masă cu prietenii lui. Oftez, uşurată. Cină în linişte. Pe dracu’. Ţi s-a întâmplat vreodată să se îndrepte 2 tipi/tipe spre tine – unul/una să fie trăznet şi funny şi celălalt/cealaltă să fie un fel de trol pe care atunci îl vezi prima oară în viaţă, şi să-i vezi cum se apropie în aceeaşi linie, şi cel trăznet îţi zâmbeşte şi-ţi face semn cu capu’, dar trolul e mai iute de picior şi se aşează la masă cu tine cu o fracţiune de secundă mai repede? Iar ăla trăznet mai că se împiedică de el, aşa că se aşează la o masă vecină singurel?
Da, nici mie.
Şi se aşează acest ilustru necunoscut la masă cu mine. Şi începe să-mi turuie, pentru că pe mine mă interesa de viaţa lui. Că el e nou, de 5 zile, că nu ştie pe nimeni, că ce drăguţă sunt eu ca nu m-a deranjat să se aşeze cu mine la masă. Dar pe mine cum mă cheamă? Dar de când sunt în Franţa? Unde am învăţat să vorbesc aşa bine franceză? Şi ce fac aici? Şi unde lucrez? Şi e bine la prima bancă a Franţei? Şi pe unde am mers în Franţa? Dar după stagiu ce vreau să fac? De când stau aici? La ce etaj? Ce cameră?
Eram la un pas de la a-i înfige furculiţa în globul ocular. Eu când am zis că am lipici pentru rataţi antisociali nu exageram. Am terminat de mâncat într-un final, m-am scuzat şi am plecat.
Ieşind din resto l-am văzut pe Bombonel sprijinit de recepţie, la o şuetă cu paznicu, în limba lor. Şi eu singură în holu’ de la intrare.
„Dacă mă aşez la lift şi-l chem sigur vine şi urcă cu mine. Adică mă vede cum chem liftu’ şi mă urc. Nu e bine. Altceva. Îmi verific cutia poştală. Da, asta am să fac. Şi poate mai e cineva sus”
Fuguţa-fuguţa, în sus pe scările în spirală spre etajul 1. Genul ăla de scară în spirală, prin care poţi vedea. Adică dacă te aşezi sub scări şi ridici capul…
Ajung sus. Pustiu. Nimeni, dar nimeni. Nicăieri. Nici la foosball, nici la bibliotecă. Nici măcar la teveu. Măcar ieri seară era Lionel. M-aş fi putut baza pe el, pentru scăpare. Nimeni. Îmi verific cutiuţa, o scrisoare de la CAF. Bun
„S-o iau pe scări. Ah, pula, Scările nu ies la 1. Ar trebui să cobor ca să urc pe scări. Tot pe lângă Bombo trec. Dacă chem liftul o să vadă. Oricum se opreşte la 1. Se prinde. Poate şi el să-l cheme şi să se urce. Ce să fac?”
Oricum nu aveam de ales, aşa că am chemat liftul la 1, sperând din nou să nu se urce şi el. Apăs pe buton, şi bâţâind din picior desfac scrisoarea şi frunzăresc broşura de la CAF. Ajunge şi liftu’ şi-l aud urcând în fugă scările. Atât. Oricum mă băgasem toată în broşură şi-am intrat în lift cu capu-n pământ, sperând să-l prindă uşile sau ceva. Pe dracu’. A intrat şi el. Şi iată-ne singuri, din nou, în decurs de mai puţin de o oră.
Eu am cedat şi după ce s-au închis uşile de la lift, am început să râd isteric. Dar isteric. Cu lacrimi. Râs atât de puternic încât mă înroşisem toată şi-mi ardeau urechile. Nici nu mă puteam îndrepta să mă uit la el, în aşa hal râdeam.
Bombonel, râzând şi el: „Ah, mais non, tu comptais m’esquiver”
I-aş fi spus că e mai mult decât perspicace, dar nu puteam articula de râs
Bombonel: „Ah, mais non, c’est bon. Je comprends. Oui, oui. Ca peut arriver. Mais non, je te dis, il faut faire quelque chose. On peut pas continuer comme ça.”
În lupta mea pentru aer, renunţasem deja la ideea de a-i răspunde ceva. Sau de a depune efortul de a articula un răspuns. Aşa că el continua
Bombonel: „Mais non, vas-y, dis moi un film que tu aimes. Et on le regarde ensemble. Ce soir. Allé, on peut pas continuer comme ça. Ca va plus. Faut… je dois… Alle, on regarde un film ensemble”
Se opreşte liftu’ la 6. Să ieşim. Eu tot zdruncinându-mă de râs. Bombonel tot gravitând în jurul meu. Şi mă ia de mână.
Bombonel: „Bon, vas y, tu viens chez moi. Allé, sans discution. Tu aimes quel genre de films? Dis moi. On regarde ce que tu aimes”
Ana, într-o pauză de hohotit: „J’aime les comédies musicales”
Bombonel: „Parfait. J’en ai une parfaite. Tu vas tellement aimer”
Şi trăgea el de mine spre camera lui, la 2 paşi de a mea. Şi-mi dă drumul să descuie la el şi eu repede-repede să descui la mine. Şi el din prag cu o moacă de câine milog aruncat în ploaie şi vânt, zice
Bombonel: „Ah, mais non. Vas y. On passe un bon moment ensemble. Viens. Tu vas bien aimer. Allé, viens”
Ana: „Non, non, non, c’est bon. Pas ce soir (eram zăpăcită, n-am nimeri jamais-ul). Merci, mais non”
Am intrat în cameră şi-am încuiat în urma mea.
Ironia sorţii este că eu, nu mai departe de cu o noapte înainte, voiam să-i bat la uşă să-l implor, să-l rog cu cerul şi cu pământul s-o cruţe pe duduia pe care o futea. Nu de alta, dar era deja 2 noaptea, îmi rămâneau mai puţin de 6 ore potenţiale de somn iar ea gemea/ţipa de vreo 20 de minute.
aprilie 25, 2011
Bombonel
Este clar, dacă cineva are lipici pentru toţi ciudaţii şi rataţii pământului aia trebuie să fiu eu. Poate se mai întâmplă şi la alţii, dar pot afirma dincolo de orice dubiu de îndoială, că eu am parte doar de cei mai glorioşi şi mai reprezentativi. Un fel de şefi de trib. Pe cât de mult mă exasperează ei pe mine, pe atât de mult se entuziasmează ei cu gândul la mine.
În seara în care m-am întors de la concertul cu Nas şi Damian Marley, prima de şedere în noua casă de Paris, pe la un 2 giumate noaptea s-a declanşat alarma de incendiu. Cu atât mai ciudat cu cât noi nu avem decât o bucătărie şi aia mai ferecată ca o fecioară. Şi suna şi suna şi suna şi suna. Şi eu înjuram printre dinţi. Eu nu voiam să ies, pentru că, de obicei, în cazuri de genul nu este vorba decât de nişte unii care s-au gândit să-şi fumeze jointul într-un loc nepotrivit. Dar loc nou, reguli noi. Şi m-am trezit cu portarul la uşE: „Domnişoară, trebuie să evacuăm clădirea”
M-am încălţat bombănind şi am coborât cele 6 etaje şi am ieşit, aşa în pijamaua mea cu dunguliţe pe trotuarul din faţă. Şi am stat acolo o vreme. Până când s-a oprit drăcovenia din sunat.
Am urcat, înjurând în continuare (frumos la francezi, că ei nu înţelege şi-ţi poţi vărsa năduful asemeni unui birjar). Eu oricum eram atât de obosită, încât doar distingeam forme şi figuri, nu luam efectiv seama la oamenii din jurul meu. După ce s-a mai eliberat din lift , mă întreabă unu de vorbă. Abia atunci m-am trezit pe jumătate, cât să-l observ cu un ochi.
Mic şi-ndesat ar fi prima impresie. Dar ca să-l mai scot puţin din căcat, să detaliem. Un negru (pentru că pot), dar nu negru-negru ca noaptea, ceva mai spre maroniu (e pe degradeuri treaba) la vreun metru şi-un ştrudel. Adică mie-mi ajungea până la umăr, dacă stăteam cocoşată. Cu un tricou atât de mulat încât aveai impresia că o să plesnească pe el şi cu blugi cu talie joasă? Sau mă rog îi purta el mai jos, facându-i picioarele să pară foarte scurte. Şi cu o curea cu ceva cataramă mare şi sclipicioasă scoasă la vedere. Şi cu ochelari de soare. Aviatori. Pentru că, ce nu ştiţi voi e că la Paris, noaptea la 3 e un soare arzător. În special în lift. Pur şi simplu te orbeşte.
Şi mă întreabă el: „Tu eşti nouă, nu? Doar ce te-ai mutat azi, nu? Te-am remarcat mai devreme” Ce bine că m-a remarcat el mai devreme în pijama pe trotuar cu părul vâlvoi după duş bombănind într-o limbă obscură. Eram irezistibilă, ce mai!
Eu (plină de entuziasm): „Aham”
Coborâm din lift, eu îmi doresc să o ia în direcţia opusă, dar el merge pe acelaşi culoar cu mine.
El: „Păi acum că suntem vecini să facem şi noi cunoştinţă. Că tot stăm aici aproape. Eu sunt Baboo/Bubu/Bobon/ceva-de-genul-oricum-nu-am-înţeles. Aşa că l-am botezat Bombonel.
Eu: „Ana„
Bombonel: „Uite, eu stau fix vizavi (Oh, joy!) şi dacă ai nevoie de orice, de internet, vino la mine („vreau să fiu iar cu tine”) şi rezolvăm noi împreună („in ur wildest dreams”)
Eu: „Da, bine, mersi” şi-am închis uşa după mine.
Au mai trecut zilele şi am dat ochii cu Bombonel doar de la mare depărtare. Din fericire pentru mine. Dar locuind poartă-n-poartă particip activ la viaţa lui socială. La diversele fete care vine şi îi bate la uşE pe timpul nopţii. Sau care pleacă de la el în mijlocul nopţii. Ce pot spune, băiatul este ocupat. Are-o viaţă şi-o trăieşte.
Episodul 2
Într-o seară după stagiu, în drum spre duş cioc-cioc în uşă. Obişnuită din Castan să am oaspeţi nocturni, nu m-am gândit ca totuşi eu încă nu cunosc pe nimeni, şi-am deschis uşa larg. Bombonel.
Iar Bombonel, are un „gest” când ne vedem, mă măsoară din cap până-n picioare. Am înţeles, odată, de două ori, dar în pula mea, n-ai mai văzut fată în prosop până acum?
Bombonel, se reculege şi grăieşte: „Ai cumva o brichetă?”
Ana: „Nu”. Şi dau să închid uşa
Bombonel: „Deloc, deloc?”
Ana: „Pisi, eu nu fumez”. Şi închid uşa
Episodul 3
În sâmbăta de Paşte. Trebuia să merg să mă întâlnesc cu Manouche să mergem să recuperăm pachetul trimis cu drag de Neluţu şi de Doiniţa, tocmai de la Bistriţa. Eu eram pisi-pisi-pisi ca de mers apoi la slujbă la Notre-Dame şi urma să plec în 3 minute şi mi se pare că bate cineva la uşă. Stau un pic, linişte. Bun. O fi la Bombonel. Apoi, iar cioc-cioc. Hopa! E chiar la mine. Să deschidem – între timp lărgisem puternic cercul de cunoştinţe. Iar la uşă, Bombonel. E ca să vezi!
Bombonel: „Bună, ce faci?”
Ana: „Ouai, ca va. Et toi?”
Bombonel, tot plimbându-şi ochii de sus în jos şi de jos în sus pe mine: „Ouai, ca va. Uite voiam să te invit diseară în oraş cu noi”
Ana: „Da, mersi, eşti drăguţ, dar am deja planuri”
Bombonel, devenind brusc serios: „Da’ ce planuri ai?”
Ana, revenind la atitudinea obişnuită: „Pardon?! Ce te fute pe tine grija?”
Bombonel, simţind că e pe teren minat, reformulează, continuând să mă scaneze: „Ah, adică unde mergi?”
Ana: „La slujba de Paşte! (în pula mea, adăugat în gând) Şi apoi diner cu prieteni”
Bombonel: „Da’ hai, că te invit eu în oraş. Şi nu îţi face griji că te aduc înapoi cu maşina”
Ana: „Nu, mersi. E ok.” (Frate, n-am să-mi petrec Paştele în club)
Bombonel: „Dar sâmbăta viitoare, ai planuri? Putem merge atunci”
Ana, cât pe ce să se dea de gol că se întoarce puţin la Orleans: „Ah, nu ştiu. Vedem. Vorbim. E vreme până atunci”
Bombonel: „Super, bine, vorbim. Şi tu pleci acum?”
Ana: „(Nu, frate. Aşa stau eu îmbrăcată în casă de una singură) Da, da, de fapt sunt deja în întârziere. Pa!” şi-am închis uşa
Şi iaca, prima încercare se flirtat în noaptea de Paşte. Am mai avut parte de una, dar îşi are locul în altă poveste.
Episodul 4
Duminica de Paşte, adică ieri. Pe seară, mă întorceam acasă. Cătinel-cătinel. Dar cum aveam mintea siluită de prea multe personaje, mi-am zis să mai fac o plimbare prin cartier, aşa că m-am învârtit creanga. Când am ajuns acasă, m-am nimerit cu Bombonel la lift. Ce fericire pe cap de locuitor!!!!
Urcăm în lift, eu tot cu căştile de la Zen şi cu mintea departe. Bombonel tot pe scanneru făcea. Se opreşte liftul. Să coborâm, zic. Bombonel primul, pentru că aşa e politicos. Şi trosc! se aşează în uşa de la lift şi o blochează. Cu o mână întinsă în faţă şi cu fundul lipit de cealaltă partea bloca toată ieşirea. Ge-ni-al! El, acelaşi dintotdeauna. Cu ochelarii de soare, cu tricoul mulat. Ah, am uitat să spun că Bombonel este un pachet de muşchi ambulant. Iar cu ocazia sărbătorii, îşi pusese şi un cercel în ureche. Cu o piatră mare sclipicioasă. Şi stătea el în uşa liftului, scanându-mă.
Bombonel: „Nu e cam târziu să te întorci singură la ora asta?”
Ana: „De unde ştii că m-am întors singură?”
Bombonel: „Te-am văzut eu. Am fost în acelaşi metrou”
Ana: „(Oh, pe dracu’!! Eu am mai făcut o tură de cartier de când m-am dat jos din metrou) Aşa şi? Unde vrei să ajungi?”
Bombonel: „Ziceam şi eu aşa. Că e mai bine să fii însoţită. Cineva care să te protejeze”
Ana: „Da, bine, mersi de grijă. Acum poţi să te dai te rog din uşă, mă aşteaptă iubitul pe skype şi am întârziat deja. Şi-şi face griji”
Bombonel: „Ah, ai iubit?!?!”
Ana: „Normal. Noapte bună”
M-am strecurat printre Bombonel şi lift şi m-am dus la mine.
Şi nu a fost decât jumătate de minciună. Chatul de pe feisbuc era plin.
Anagreudeexplicat's Blog 