Iunie 14, 2011

Next

Posted in ana, Paris, reflechir tagged , , , , la 12:03 am de anagreudeexplicat

Intrii şi primul lucru pe care-l faci este să îţi arunci cămaşa undeva. Nici nu apuc să-mi dau geanta jos de pe umăr şi tu eşti deja întins pe pat şi priveşti. Tot nu înţeleg de ce ai vrut să vii la mine în seara asta. Puteai foarte bine să te duci acasă la tine. Amândoi ştim că puteai să mergi acasă. Dar tu vii la mine.

Las geamul întredeschis, sting lampadarul şi vin lângă tine în pat. Este totuşi patul meu. Şi cu tine în el. Noaptea asta. priveşti din colţul tău şi-mi spui că e ceva schimbat la mine. M-am vopsit? Da… negru. În martie. Desigur, în faţa unei asemenea lipse de simţ de observaţie pe mine mă apucă râsul. Oricine ar râde. Tu începi şi povesteşti ceva printre chicotelile mele. Şi atunci opresc şi te întreb.

Cuvintele mi se rostogolesc pur şi simplu unele după altele. E o fluiditate simplă. Nici nu-mi dau seama de întrebare şi unde se va termina. surprinde la fel de mult ca şi pe tine. Desigur, tu te opreşti încurcat. Prima senzaţie este de nelămurire. Iar apoi… m-ai surprins.

aşteptam să te deranjeze întrebarea. Să te încrunţi, să-ţi faci ochii de gheaţă şi cu o faţă înăsprită să-mi arunci un răspuns sec.

Dar te-am luat pe nepregătite. Aşa cum stai tu întins şi pe jumătate gol. La mine în pat. Ştiu că nu există răspuns corect. Orice ai spune eşti compromis. Dar îmi place să te văd cum alegi. În mintea mea nu erau decât două opţiuni. La fel de tranşante amândouă. Fie te deranjează şi-mi arunci o răutate şi deci nu-mi răspunzi. Fie îmi spui adevărul. Oricum ar fi, amândoi ieşim ciufuliţi din poveste.

Nu ştiu ce m-a apucat să te întreb. Sincer. Nici nu m-am gândit. Şi nici tu. Dar cu toate astea, găseşti o a treia ieşire. Cea mai puţin probabilă. Te ridici şi te sprijini într-un cot. Ştii că nu mai poţi amâna un răspuns. Ceva trebuie să zici.

Aşa că minţi. minţi. Ştiu că minţi. Pentru că nici nu poţi să te uiţi la mine. Treptat, pe măsură ce-mi răspunzi, calm şi aşezat ochii tăi, revin uşor la mine. Şi chiar şi acum nu-mi poţi susţine privirea.

Timp de doi ani m-ai privit în fel şi chip. Dar niciodată nu te-ai ferit. Tu, să nu poţi să priveşti pe cineva?!?! În condiţiile în care era cea mai mare plăcere a ta: să vezi cum ceilalţi se sperie când îţi întâlnesc privirea. Doar eu ştiu câtă lume mi-a zis că „nu, nu, nu. E ceva în neregulă cu ochii lui. Sunt prea deschişi. Prea albaştrii. Nu i-ai văzut? Pare vampir. Nu ştiu, e nefiresc. Nu, nu, nu pot să mă uit la el

Ştiu că minţi. Şi totuşi mă surprinde. Aşadar am ajuns la acel moment în care tu preferi să minţi, stângaci ce-i drept, dar să minţi, decât să rişti să răneşti spunându-mi adevărul. Bine. Şi acum ce urmează?

Iunie 8, 2011

13 1 1 13

Posted in ana, french, Hai-hui, Paris tagged , , , la 1:25 am de anagreudeexplicat

Iar am plecat puţin mai târziu de acasă. Eh, lasă, e ok, câtă vreme nu depăşesc pragul de 09h40 e ok. Mâine promit să trezesc mai devreme. Avantajul de a pleca mai târziu de acasă este că metroul este mai liber. Şi ai loc să respiri, să te întorci, să te aşezi. De aşezat m-am aşezat şi eu, pe unul din scaunele pliante. În faţa mea lângă bară, un bărbat. Pare puţin dezorientat. Ca şi mine de altfel. Am avut nevoie de 5 minute să îmi dau seama ce este. Este evreu. Pentru că are un palton din stofă albastră lung peste genunchi. Poartă o pălărie, trasă bine pe cap, de sub care îi ies în dreptul tâmplelor, 2 cărlionţi grizonaţi. Tot de undeva de sub pălărie i se continuă din perciuni, o barbă deasă şi creaţă lungă de vreo 4 degete.  Poartă şi ochelari. Şi are şi mustaţă. Şi este foarte înalt. Atinge cu pălăria tavanul vagonului. Are şi o valiză mare după el. Mânerul e stricat şi l-a lipit cu scotch… Nah, doar e evreu. Nu pot să-mi iau ochii de la el. simt ca într-un documentar despre Holocaust. Pentru că el pare desprins dintr-o imagine alb-negru dintr-un film cu deportări. Doar că imaginea e colorată artificial iar acum trenul are altă înfăţişare. Dar el pare foarte calm. Coboară cu o staţie înaintea mea. Încerc să-l zăresc mergând spre ieşire şi întreb cum e să ai lumea împărţită în două. Să ştii că tu eşti un stigmat ambulant şi că toată lumea are o părere despre tine. Şi că de îndată ce te văd, în mintea fiecăruia alegerea e făcută: te gazez. Sau nu.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Am plecat ceva mai târziu de la birou. Mă întreb dacă are rost să grăbesc să prind cina. Parcă totuşi nu am chef. Nici de cină, nici de oameni, nici de lume în general. Azi nu-mi trebuie.  Dar azi schimb ruta. Vin pe partea cealaltă. Şi aşa nu grăbeşte nimeni. Şi am timp să mă gândesc. Ce agitată e mereu lumea la metrou. Şi câte intrări, câte ieşiri, câte conexiuni. Unde zoresc toţi? Şi pentru ce? Îmi ridic privirea ca să văd în faţa mea, puţin spre dreapta, o pereche de orezari. El poartă pe umărul stâng, două pungi de la Chanel. Mari. Le-as recunoaşte dintr-o mie. Acele pungi negre lucioase, având scris cu alb la mijloc, într-o manieră inconfundabilă, Chanel. Şi cu toartele prinse cu o panglică cu fundă. Panglică albă pe care scrie cu negru Chanel. Merge sictirit în faţa mea. Ea cară o pungă cu Gap şi sunt atât de şlampeţi amândoi, că-mi vine să minunez. Aşa că apropii. Să uit. În pungi desigur. Sunt atât de mari, că pot vedea cu lejeritate în ele. Cutii cu pantofi. Într-una din ele. Cea de-a doua este strâns presată la subsoara orezarului. Şi el se plimbă cu ele prin metrou. Şi fix atunci se închid uşile în urma mea. Şi trezesc. uit în jur şi-mi dau seama că nu ştiu în ce metrou m-am urcat şi încotro merg.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Am răcit. Totuşi am să merg la stagiu azi. Nu e atât de grav. Desigur, am plecat puţin mai târziu decât în mod normal. Am tras puţin de mine. Aşa că am ajuns la metrou la 9. E alt metrou, cu alte poveşti. O recunosc. Nu e prima oară când o văd. Mi-a atras atenţia de prima oară când am văzut-o acum vreo 2 săptămâni. Şi atunci am stat şi m-am uitat la ea. Dar mi-am zis că poate doar mi se pare mie. Trebuie să aibă în jur de 40 de ani. Nu depăşeşte 40 de ani. E un pic mai înaltă decât mine şi foarte subţire. Blondă, vopsită. Are şi câteva şuviţe. Tunsoare clasică de franţuzoaică. Până la bărbie şi cu breton drept peste frunte. Şi trăsături foarte … dulci. Are gesturi foarte delicate şi molcome. uit la ea cum îşi scoate telefonul, cum îşi caută căştile. Are gesturi fine. Şi mâini delicate cu degete lungi. Iar încheietura mâinii e atât de subţire, încât îi distingi oasele. Aveam dreptate. De prima dată de când am văzut-o. Din cauza asta mi-a fost atât de uşor s-o recunosc. Sub ochiul drept, are un semn. Sunt destul de aproape de ea ca să-l remarc, în ciuda fondului de ten şi a pudrei. Ca atunci când te juleşti şi după câteva zile bune îţi apare un strat de crustă. Nu e mare. Cam cât o unghie. Pe interiorul arcadei stângi are un plasture. De sub sprânceană până puţin mai jos de colţul ochiului. E atât de migălos aşezat, încât nici nu l-ai vedea. Mai ales că nici nu poţi să îi vezi ochiul stâng. L-a ascuns sub breton. Se uită la mine cu o expresie încordată. Are dinţii încleştaţi şi îşi aduce buzele în faţă, strângând puţin din ele. Aveam dreptate. O bate. Şi ea nu e decât un pumn de om. uit totuşi în altă parte, pentru că simt că la rândul meu o abuzez.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Am răcit. Iar ochii mei au o voinţă proprie. Când vor ei încep să lăcrimeze. Şi se opresc doar când vor ei. obişnuisem deja cu fenomenul, încă de la Orleans. Într-o perioadă devenise ceva zilnic, până şi fetele se obişnuiseră. Că pur şi simplu îmi lăcrimează ochii şi că nu plâng. Şi că da, poate să dureze ceva vreme. O jumătate de oră, o oră. Dar e ok. În cele din urmă se opreşte. Dar eu sunt ok. Îmi pare rău că am ratat conferinţa de dimineaţă, dar nu eram în stare să trezesc aşa de devreme. Şi nici să merg singură nu mi-ar fi plăcut. Ar fi fost mai interesant cu Manu… Dar cineva apucă de braţ. întorc brusc şi văd un bărbat străin care ţine de braţul drept. întreabă dacă îmi e bine şi îndeamnă să aşez pe un scaun liber. E mult mai înalt decât mine şi s-a aplecat aşa deasupra mea şi-mi zâmbeşte. E ceva foarte protector şi reconfortant în gestul lui. Abia atunci îmi amintesc că miemi lăcrimează ochii de când am plecat de acasă. Iar eu m-am obişnuit atât de mult, încât nici nu-mi mai şterg obrajii. Oricum nu ştiu ce atrage mai mult atenţia. O fată care-şi tot şterge obrajii de lacrimi. Sau o fată cu ochii umezi şi lacrimi pe obraji. Degeabă îi zâmbesc şi îi explic că eu sunt bine. Eu sunt bine. Am răcit. Din fericire nasul înfundat şi vocea fonfănită sunt dovada vie. Eu sunt bine. Dar el mă priveşte cu neîncredere, scutură puţin din cap, îmi zâmbeşte şi mai întreabă încă odată dacă sigur sunt bine. Dar eu sunt bine. Şi sufletul meu este bine. Suntem bine. Doar că am răcit. Dar măcar se pare că nu sunt singura care este atentă la oameni în metrou.

Iunie 16, 2010

I has a cruuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuush <3

Posted in Hai-hui tagged , la 1:56 am de anagreudeexplicat

Deci, da. Deci m-am hotărât să dau totul în vileag. Ar fi şi vremea, ar spune unele voci deja acasă. Oricum nu e ca şi cum nu ar fi ştiut toată lumea deja. Sau presupus cel puţin. Dar mă gândesc că dacă reuşesc să o spun eu cu voce tare (nu am ajuns încă atât de departe, dar nădăjduiesc, aşa că mă limitez la scris, dar e o metaforă) îmi va fi mai uşor ulterior să-mi accept soarta. Şi să deal with it ca un matur, ce sunt.

So, long story short… acum vreo câteva luni bune, am descoperit un băiat. Fruuuuuuuuuuuuumos. Foarte frumos. Genul de băiat la care când te uiţi ţi se taie răsuflarea. Înalt, scuptural, cu un zâmbet fermecător şi ochi albaştrii ca cerul vara (eh, Andreea Andrei, ţi-a plăcut sau nu? Poetă m-a făcut mama. Dar să revenim la băiet)… Cum ziceam o minunăţie de băiat. O mândrie de fecior. Apolo al lui Michelangelo se ofileşte de invidie în umbra Lui. L-ai ţine într-una în măi-măi, măi-măi.

(Alex, Radouuuch, Andreea, Ralu, Cosmina şi restul vă simt gândul din spatele privirii: Ana a înnebunit. Ce-a apucat-o? Acum?! Fix acum s-a găsit să-şi dea drumu’ lăcrămaţiilor de amor pasional şi nărăvaş??!?!?!)

Back to the story… în seara asta ne-am revăzut, după o lungă absenţă. Şi ca orice revedere victimă a unui dor nestăvilit, orele au zburat mai repede ca zilele dinaintea unui examen important. Şi el s-a dus. Ca de obicei, a plecat. Mai mult decât atât, aproape că-l uitasem. Aproape că uitasem cât de mult mi-a plăcut de el prima dată. Şi mi-a plăăăăăăăăăăăăăăăcut.

Bradley Cooper pe numele lui. L-am descoperit târziu. The Hangover. Dar m-a recucerit în seara asta. The A-team.

P.S.: pentru trupa mea de şoc, care probabil mă dumnezeieşte, trântindu-se pe spătarul scaunului şi exclamând în faţa laptopului, 2 vorbe vă mai spun: „Mamă, ce v-am tras-o!!! Hihihihihi”

Iunie 15, 2010

Tu

Posted in reflechir tagged , la 3:36 am de anagreudeexplicat

Ştii, când eram mică şi mă întorceam cu metroul de la şcoală, pe măsură ce aluncam uşor înspre afară şi blocurile începeau să se iţească, eu mă gândeam la toţi oamenii ăia care locuiesc acolo. Oameni pe care nu îi cunosc. Şi pe care nu o să îi cunosc vreodată şi care nu au nicio legatură cu mine sau cu lumea mea apropiată. Universurile nostre nu aveau în pururi să se ciocnească. Şi cu toate astea ei avea viaţa lor. Şi ei Există. Trăiesc, independent de mine. Sunt o hologramă într-o realitate aparte departe de mine. Cu lucruri care îi fac fericiţi. Şi cu drame. Şi cu dragoste şi cu dor de cineva. Şi chiar atunci, când eu mă gândeam la ei, ei îşi continuam viaţa ignoranţi. Pentru că ei nu mă ştiau pe mine. Ana. Dar tu mă ştii… nu?

Ştii, în nopţile când nu reuşeam să adorm, îmi plăcea să mă urc pe birou, să deschid larg fereastra şi să privesc la toată lumea care se desfăşura în faţa ochilor mei. O lume cvasi-adormită şi obosită, dar vie. Stăteam ore în şir, numărând lumini care se sting şi aprind. Şi oameni care se întrezăreau, în treacăt, printr-o bucătărie la etajul 5 de la blocul din spate. Şi îndrăgostiţi rătăcind prin părculeţ, amânând despărţirea. Sau bărbaţi pierduţi în fum de ţigară, într-un balcon relicvă a comunismului, undeva în inima nopţii. Şi ei toţi erau vii, preocupaţi de gânduri şi idei străine mie. Dar eram cu toţii acolo, împărţind aceeaşi insomnie, aceeaşi noapte complice.

Ştii că mereu m-a fascinat prezenţa fizică? Că eşti acum, aici lângă mine? Şi că eşti aşa cum eşti tu? Cu tot ce e al tău?  Parfumul tău, râsul tău şi toate gesturile mărunte de care nici nu îţi dai seama, dar care îţi sunt atâte de intime. Te-aş putea recunoaşte dintr-o mie. Eu te ştiu pe tine.

Ştii că mi-e teamă de finaluri, sfârşituri? Le detest. Ce joc stupid şi absurd, mai este şi ăsta? La ce bun să ajungi să cunoştii oameni şi să te apropii de ei şi să împarţi din tine? Prea puţini îţi rămân alături până la final. La ce bun să fiu o colecţie de relaţii sfârşite, de poveşti încheiate, de conjuncturi, de episoade, de sezoane? La ce bun?

Ştii că după fiecare am impresia că rămân schilodită? Incompletă, aşteptând mereu un alt semn de viaţă. O urmare. To be continued

Ştii că te urăsc? Ştii că nu-mi place că tu poţi fi stăpân pe sentimentele tale? Adică, cum poţi să renunţi atât de repede la oameni? Atât de uşor? Pur şi simplu să nu mai existe pentru tine. Să rupi orice. Cum poţi? Cine te-a învăţat să faci aşa?! Cum poţi să ştergi prezenţa cuiva în viaţa ta? Şi să-l uiţi, să-i negi existenţa fizică? Să-i ştergi povestea şi tu să rămâi în continuare. Tu ai fost şi până să intru eu în viaţa ta. Şi pe urmă ai să mă uiţi. Ai să mă uiţi. Şi nu voi fi schimbat nimic din tine. Nu voi fi plecat cu nimic. Şi tu o să fii în continuare, în acelaşi univers al tău, nealterat şi netulburat de lipsa mea. Şi ştii că asta mă înfurie până la disperare? Nu nu nu nu nu nu nu. Pur şi simplu refuz. În lipsa mea nu mai există nimic. Nu are cum. Lucrurile nu mai sunt la fel. E imposibil. Fără mine, totul se opreşte. Ca un pumn în stomac. Rămâi încremenit într-un loc şi te îneci fără aer. Aşa trebuie să fie şi nu altfel. Pentru că eu am fost în viaţa ta. Pentru că tu m-ai căutat. Pentru că tu m-ai vrut acolo. Pentru că eu te ştiu pe tine. Pentru că e vorba de mine şi pe mine nu mă poţi arunca deoparte, ca pe o jucărie din copilărie. Nu-mi ajunge să-ţi aminteşti de mine cu nostalgie. Eu vreau să îţi lipsesc. Eu vreau să îţi fie dor. Eu vreau să simţi un gol zilnic fără mine. Un vid evident. Nu ai cum să mă retrăieşti cu altcineva. Nu mă poţi regăsi în altcineva. Nu poţi să mă uiţi şi nici să te obişnuieşti fără mine. Nu există.

Ştii că mi se pare fascinant de fiecare dată când respiri? Şi respiri. Încet, ritmat, liniştit într-un somn departe de mine, deşi îţi simt căldura corpului şi îţi aud bătăile inimii ca în multe alte dăţi. Şi totuşi după atâta timp nu mă pot stăpâni să nu te privesc şi să mă minunez de cum eşti. Aproape de mine. De viaţa pe care o închizi între coaste.

Martie 29, 2010

Crazy Week, this week

Posted in erasmus, Hai-hui tagged , , la 8:07 pm de anagreudeexplicat

Luni: controle la Econometrie de Variables Qualitatives. Mult de calculat. Foarte mult. Apoi am ieşit cu Edouard şi Sonia. Ni s-a alăturat şi Jacqueline pe parcurs – ea e nemţoaică. Şi iniţial am încercat să mergem la film, dar nu am mai apucat, so am stat la Jacqueline.

Marţi: am prânzit cu Radu, Alejandrrrrrrra şi Gacixu. Pe urmă au venit Edouard şi cu Sonia. Splendoare-n iarbă, lângă lacul din campus alături de lebedele şi gâştele/raţele din dotare. Şi Edouard a cântatără la ghitară. L-am învăţat să spună şi „lebădă”. Alături de „Te iubesc”-ul pe care îl ştia de la Grégoire. Şi uite aşa a ieşit „Lebădă, te iubesc!”, ocazie cu care m-au muşcat de mână nişte lighioane. Mă aştept ca în doo zile să mi se usuce, înnegrească şi cadă degetu’ Charmant, n’est ce pas?! Pe seară trebuia să mergem la film. Doar că eu am ratat tramul şi am ajuns cu întârziere de vreo 10 minute. Mergeam să vedem, la cererea expres a lui Edouard „The ghost writer” (fetele mă preveniseră că nu e nimic de capul lui, dar am zis să risc). Hopăn-hopăn să cumpărăm biletele. Filmul începuse deja de vreo 10 minute. Cu bilete în vârf de lance, tăiem minunăţie de coadă de tăiat/verificat bilete şi ne postăm moţ-cocoţ în faţă. Edouard, Barbara şi eu mai pe urmă. Sonia şi Jacqueline încă îşi cumpărau bilete.

Întinde Edouard biletu’ către omul mic şi negru. Îi rupe cotoru. Barbara face la fel. Între timp, doamna care era prima la coadă, întreabă pe un ton crunt de uimit „Mais qu’est ce que c’est ça?!”. Noi tăceam mormânt. Mă uitam la Edouard pentru o reacţie în stil Grégoire, dar nu a venit. Omul mic şi negru îi rupe cotorul şi lu’ Barbara. Între timp Edouard îşi înhăţase beletu’ şi se îndrepta cu un pas ştrengăresc spre sala de cinema, uitându-se ocazional cu coada ochiului în spate şi zâmbind complice. Îmi rupe şi mie cotoru’. Moment în care doamna din faţa cozii întreabă iar, de data asta pe un ton mult mai alarmat „Mais qu’est CE que c’est CA?!”. Şi eu care tot deliberasem cu mine, tocmai ce voiam să deschid gura să-i explic că madame, vă rugăm, excusez-nous, dar să vedeţi eu am întârziat şi filmu’ nostru a început deja şi de-asta am tăiat coada şi ştiu că nu-i frumos, scuzaţi-ne n-o să se mai întâmple (mult mai bine decât varianta pe care mi-a sugerat-o Grégoire mai târziu „C’est le non respect, madame!” – din seria Paşă cât de smart eşti tu). Şi când să dau să cuvântez, stimabila şi onorabila doamnă, face un pas în afara cozii, uitându-se luuuuuuuung în urma lui Edouard (căruia încă i se vedea chitara clătinându-se) şi grăieşte „Mais, Edouard, tu seches la fac?!?!?!?!?!?!” (în traducere liberă „Edouard tu chiuleşti de la facultate????”). Moment în care mi-am zis „ok, deci ei doi se cunosc de undeva, deja” şi am fugit în urma lui Edouard. În siguranţa sălii de cinema şi sub lumina crepusculară a ecranului din faţa noastră, Edouard îmi mărturiseşte că domna cu pricina este însăşi doamna-mama-lui, sub numele de cod Marie-Laure. Însăşi-doamna-mama-lui care cu o seară înainte îl lăsase la gară cu multe sacoşe pline cu haleală, crezând că el se întoarce la Tours la iubită şi la facultate. Surpriza emisiunii: ei bine, nu! Am râs cu lacrimi. Iar filmul… Ei bine filmul a fost oribil. A fost prost. Incredibil de prost. Pfuai de capu’ meu… Timp pierdut în stilul ‘hai să vedem 2012′. Nu, deci nu mergeţi la The ghost writer, decât dacă vreţi să vă autoflagelaţi pentru că nu aţi dus gunoiu’, aţi uitat copiii la grădi, aţi băut prea mult, n-aţi dat pe la şcoală etc. Kim Catrall este atât de îmbătrânită şi de ţeapănă că te înfioară, Pierce Brosnan e tot timpu’ în treling, iar Ewan McGregor se isterizează şi stresează până când îl calcă în final cu maşina (din milă am impresia). Ocazie cu care se termină şi filmul.

Miercuri: muuuuuuuuulte ore de seminar, una după alta. Alte proiecte şi dosare. A fost ziua în care francezii cu tot ce ţine de ei m-au scos din minţi. De la poantele de căcat ale unor colegi de ai mei, până la faptul că ei trebuie să ruleze Alice cu 2 săptămâni mai târziu decât restul globului. Şi colac peste pupăză nu îl găseşti decât dublat. Pentru că ei este o naţie foarte dotată intelectual şi capabilă să urmăreasca o subtitrare în limba lui Molière. Iar eu una nu pot să merg să văd un Tim Burton în franceză cu un Johnny Depp care în loc să zică „Fuck you!” zice „Va te faire foutre!”. Mi-am vărsat ulciorul plin de fericire peste Grégoire. N-a avut noroc, era francez şi la-ndemână, plus că există la loi de compensation.

Joi: am ieşit la Loara. După multă vreme. Am plecat de aici împreună cu Radu-mou şi cu Vladimilian. Multă lume la Loara. Fetele mele, spaniolii, italiencele, nişte frantuji nou achiziţionaţi, cehoaicele, suedezele (de care am auzit numa’ de bine) şi o donşoară cu un motan, de care eu şi Draga ne-am bucurat. Am râs, am făcut poze, am asistat la o hărţuire sexuală a lui Manolo de către suedeze. Şi ne-am întors în les Ormes.

Vineri: ordine şi curăţenie. Alejandrrrra a mers cu Vladimilian la tuns la racaille aici în cartier. I-am dat umbrela mea căci ploua. Când s-a întors a încercat să-mi povestească, dar nu a reuşit. În schimb m-am uitat la ea cum râde preţ de 20 de minute. Lumea a venit aciciţa pentru ziua lui Amen. Şi s-a lăsat cu haos. HAOS. Am plecatără val-vârtej cu ultimu’ tram în centre ville. Ne-am mai oprit la Loara. Muntele a venit la Mohamed. Am plecat spre Ka. Eu am mai întârziat pe afară cu Guru şi cu Paznicu. Între timp s-a lăsat cu bătaie. Unu a scos cuţitu’ la paznicii din Ka. Pe urmă a apărut poliţia care striga la nebunu cu cuţitu „Puneţi-vă la perete!!”. Paralelă: la noi i-ar fi zis „Pun-te-n p…a mă-tii la perete, până nu-ţi f.t un şut de te fac una cu pământu’!!”. Greşit: trebuie să fii politicos cu infractorul, să-l rogi frumos ‘domnu-dement-beat-cu-cuţitu-n-ai-vrea-matale-te-rog-sa-te-lipeşti-de-perete?’. Pe urmă m-am alăturat norodului în Ka. Am dansat. Parcă cu Radu-mou. Apoi am plecat cu Oana, căci ea dispunea de maşină.

Sâmbătă: Alejandrrrra îşi lăsase cheile la mine, drept urmare i-am lăsat şi eu ei un post-it pe uşă să vină să le recupereze de la mine când se întoarce. Se aud pe hol nişte scârţieturi de adidaşi şi-mi zic ‘vin cotropitorii’.  În secunda 2 se deschide uşa încetişor şi Radu-mou grăieşte „Doarme?”, iar Alejandrrrrrrra răspunde „Da”, după care o pufneşte un râs inconfundabil. Ei dau să iasă, eu mă trezesc, le zic ceva (nu mai ştiu ce), Radu-mou vede poneiu şi zice şi el ceva, Alejandrrrra iar intră şi mai ia ceva de la mine, eu mă culc la loc, Radu-mou se culcă şi dumnea lui, Alejandrrra pleacă, iar Radu sare ca ars zice ceva de Victor Piţurcă şi pleacă şi el. Eu m-am culcat la loc. Pe seară mergem să vedem Alice in Wonderland, la al 3 lea cinema din oraş. Unde rula în engleză. Consider că este de departe cel mai soft film Tim Burton de până acum. Iar Alice m-a dezamăgit niţel, parcă ar fi putut găsi una mai însufleţită. Depp este perfect, iar machiajul lui face toţi banii (cunosc nişte păuni care ar fi crunt de geloşi pe măiestria lui). Dar mi-a plăcuuuuuuuuut. Cam aşa ar trebui să arate atunci când iei droguri de foarte bună calitate. Când am plecat se pornise ploaia. În semn de rebeliune am mâncat o prăji pe care o aduseseră nişte franţuji la ziua lui Amen, dar pentru că nu se mâncase, acum o doreau înapoi. Frumos, nu? Apoi Amen a dormit pe jos la Memine în sacu’ meu de dormit pentru ca Gil şi Radu plecaseră la Paris cu cheile lui de la casă.

Duminică: cartofi cu mazăre şi filme proaste.

Februarie 22, 2010

Home, sweet home

Posted in reflechir tagged , la 10:01 pm de anagreudeexplicat

2 time it’s a charm. Am înfrânt şi am ajuns acasă într-un final cât se poate de glorios. Părinţii s-au lăsat puţin aşteptaţi, dar e în regulă şi eu am apărut cu 4 zile întârziere.

Iar acasă a fost ca acasă. Dar am apucat să fac mai toate treburile importante de pe listă. După principiul când ajungi în ţară trebuie să te ţesali în primul rând, am fost la Petre de m-a tuns. Scurt. Foarte scurt. Abia m-au recunoscut azi la facultate…

Dar în primul rând mi-am văzut oamenii. Oamenii mei dragi. Şi a fost tare bine. Şi frumos and all of that. I-am găsit mai accidentaţi decât mi-aş fi dorit… nah, dacă eu mă pot laudă cu una bucată paşaport uitat, Irina are una bucată mână ruptă iar Alina are una bucată răceala sau-ce-o-fi-aia-mai-exact-pentru-că-trebuie-să-facă-injecţii. Singur Mihai care era nevătămat.

Şi am ieşit. Şi am povestit (mai mult eu, pentru că toaaaaaaată lumea vrea să ştie cum e aici, iar noi aici, slavă divinităţii avem muuuuuuulte poveşti). Au povestit şi ei un pic. Aproape că suntem la zi cu tot ce e important.

Am avut şi absenţi… Adrian s-a fofilat. Aştept o explicaţie bună. Coucoun cu treabă acasă, iar Ionuţ s-a pierdut undeva pe drum… Dar las’ că vine ea vara.

Am descoperit empiric că Bucureştiul este un enooooorm crater. Am folosit toate înjurăturile din dotare, chiar cred că am inventat vreo doo noi. Am descoperit şi ultimul foarte maaaaaare templu al consumului, pe numele lui de cod mol/mall. Ce m-a contrariat pe mine a fost că, în ciuda apelativului de „mall din Cotroceni” este cât se poate de departe de orice ştiu eu că reprezintă Cotroceni. După mine e mai degrabă „bulevardul Timişoara Center or smth”, dar mă rog, nu m-a întrebat nimeni…

Sur ces mots, ne vedem la vară.

P.S.: am trecut repejor pe la Clubul Ţăranului Român, dar nu erau locuri şi pentru noi, dar poate data viitoare e cu loc şi oră fixă poate şi un număr de telefon. Zic eu

Pagina următoare