octombrie 15, 2013
Nu pot să cred că – La metrou
Vorbisem cu Octa să ne vedem la un suc după ce ies de la serviciu. Era în trecere prin Paris, în vizită la sor-sa. Care şi ea era în trecere prin Paris pentru un semestru. Ne-am întâlnit la Place Monge şi am mers să mâncăm. Clătite, parcă. Şi mie îmi era incredibil de poftă de macarons. Incredibil de poftă. Am umblat prin toate patiseriile şi magazinele de dulciuri din Place Monge, doar-doar mi-oi ostoi pofta.
Am stat şi am povestit pe rând, fiecare despre viaţa lui până s-a făcut târziu. Era în iulie aşa că ne puteam permite să mai întârziem pe afară. Într-un final ne-am spus că, totuşi, orele sunt înaintate şi a doua zi lucruri măreţe ne aşteptau. Pe mine banca mea cu rapoartele ei, iar pe ei împachetatul/vizitatul/plecatul din Paris.
Ne-am despărţit în faţa gurii de metrou. Felicia trăgea de Octa (puţin dezorientat) în partea opusă. Ne-am urat toate cele cu zâmbetul pe buze şi am intrat la metrou surâzând cu gândul la seara foarte plăcută pe care o petrecusem.
Ajunsă pe peron m-am aşezat pe un scaun. Încă 7 minute până vine metroul. Mai răruţ seara târziu în timpul săptămânii. Pfff, şi trebuie să mai şi schimb pe urmă, abia pe la 12 am să fiu acasă. Mă uit la telefon şi văd că primisem un mesaj de la Raf. Mă întreba cum a fost cu prietenii din România. Mă apuc să îi povestesc cu beţia-mi de cuvinte caracteristică. Ridic capul preţ de o secundă să mă uit la tabelă. În 2 minute vine metroul. Hai, că a trecut repede timpul.
Termin de scris mesajul, bag telefonul în buzunar şi rămân aşa pe scaun, prea leneşă să mă ridic din timp pentru metrou. O să aştept să se oprească în staţie şi pe urmă.
Oricum după zgomot se aude că se apropie. Pe tabelă clipocea „0” la timpul de aşteptare. Privirea mi se încrucişează cu cea a băiatului aşezat în stânga mea. Are ochii negrii şi o căutătură apăsătoare, părul şi el negru şi foarte creţ. Pare foarte tânăr. 18-19 ani să aibă? Să ne fi privit 2 fracţiuni de secundă şi ţâşneşte de pe scaun şi merge apăsat şi hotărât de-a lungul peronului, spre celălalt capăt. M-a şi surprins cât de energic şi de brusc s-a mişcat. Îl urmăresc cu privirea, mirându-mă şi întrebându-mă de unde atâta grabă să se urce primul în metrou? E pustiu la ora asta.
Între timp metroul intrase în staţie. Cum altceva de făcut nu aveam, îl urmăresc pe băiat cu privirea. Parcă s-ar lua la întrecere cu metroul. Ridic din sprâncene a nelămurire. Cum merge el aşa hotărât şi dintr-un pas se zmuceşte în afara peronului şi înaintea metroului care-l urma la mai puţin de 2 metrii şi nu-l mai văd.
O femeie ţipă şi se aude un scrâşnet. Eu mă uit în continuare tâmpită de-a lungul peronului în dreptul unde era băiatul cu ochi negrii şi păr cârlionţat. Nu înţeleg ce s-a întâmplat?! Doar era acolo. L-am văzut eu cu ochii mei. Purta pantaloni albi de trening. Şi avea un ghiozdan gri în spate. Din alea cu o singură toartă, de le porţi în diagonală.
Dar nu e pe peron. E doar o doamnă care plânge, plimbându-şi mâinile peste piept şi obraji. Metroul e intrat doar pe trei sferturi în staţie. Conductorul anunţă ceva, dar nu pot înţelege din cauta vuietului. Îmi vuieşte tot capul şi-mi pulsează ca ă venă. Am impresia că nu aud nimic, toate sunetele ajung la mine înfundate şi de foarte departe. Puţinii oameni din vagoane se ridică şi se uită pe geam. Uşile se deschid într-un final, iar conductororul coboară şi se uită în faţa metroului. Intră în cabină şi-l văd că vorbeşte prin staţie. Între timp alti agenţi RATP vin alergând pe scări.
Simt că nu pot să respir… de parcă aş avea o piatră pe piept. Parcă a trecut o eternitate. Încerc să mă mişc de pe scaunul meu, dar îmi simt mâinile şi picioarele foarte grele. Şi nu pot să respir. Nu simt decât cum îmi iese aerul din plămâni, într-un spasm sacadat. Aş vrea să respir.
Agenţii RATP ne îndeamnă pe toţi să părăsim peronul. Au chemat pompierii şi poliţia. Apuc să mă ridic, dar am capul tot un vuiet şi simt că totul se învârte cu mine. Trebuie să ies de aici. Nu vreau să fiu aici! Nu e pic de aer aici!!! Nu pot să respir!!
Nu-mi amintesc foarte clar cum am ieşit de la metrou, dar odată afară îmi dau seama că tremur şi că aş vrea să plâng. Mă uit dezorientată în toate părţile, până reuşesc să mă regăsesc şi să-mi dau seama unde sunt. Pornesc spre jos spre casă.
Nu mai văzusem până atunci un om să moară sub ochii mei.
iunie 14, 2011
Next
Intrii şi primul lucru pe care-l faci este să îţi arunci cămaşa undeva. Nici nu apuc să-mi dau geanta jos de pe umăr şi tu eşti deja întins pe pat şi mă priveşti. Tot nu înţeleg de ce ai vrut să vii la mine în seara asta. Puteai foarte bine să te duci acasă la tine. Amândoi ştim că puteai să mergi acasă. Dar tu vii la mine.
Las geamul întredeschis, sting lampadarul şi vin lângă tine în pat. Este totuşi patul meu. Şi cu tine în el. Noaptea asta. Mă priveşti din colţul tău şi-mi spui că e ceva schimbat la mine. M-am vopsit? Da… negru. În martie. Desigur, în faţa unei asemenea lipse de simţ de observaţie pe mine mă apucă râsul. Oricine ar râde. Tu începi şi povesteşti ceva printre chicotelile mele. Şi atunci mă opresc şi te întreb.
Cuvintele mi se rostogolesc pur şi simplu unele după altele. E o fluiditate simplă. Nici nu-mi dau seama de întrebare şi unde se va termina. Mă surprinde la fel de mult ca şi pe tine. Desigur, tu te opreşti încurcat. Prima senzaţie este de nelămurire. Iar apoi… m-ai surprins.
Mă aşteptam să te deranjeze întrebarea. Să te încrunţi, să-ţi faci ochii de gheaţă şi cu o faţă înăsprită să-mi arunci un răspuns sec.
Dar te-am luat pe nepregătite. Aşa cum stai tu întins şi pe jumătate gol. La mine în pat. Ştiu că nu există răspuns corect. Orice ai spune eşti compromis. Dar îmi place să te văd cum alegi. În mintea mea nu erau decât două opţiuni. La fel de tranşante amândouă. Fie te deranjează şi-mi arunci o răutate şi deci nu-mi răspunzi. Fie îmi spui adevărul. Oricum ar fi, amândoi ieşim ciufuliţi din poveste.
Nu ştiu ce m-a apucat să te întreb. Sincer. Nici nu m-am gândit. Şi nici tu. Dar cu toate astea, găseşti o a treia ieşire. Cea mai puţin probabilă. Te ridici şi te sprijini într-un cot. Ştii că nu mai poţi amâna un răspuns. Ceva trebuie să zici.
Aşa că mă minţi. Mă minţi. Ştiu că mă minţi. Pentru că nici nu poţi să te uiţi la mine. Treptat, pe măsură ce-mi răspunzi, calm şi aşezat ochii tăi, revin uşor la mine. Şi chiar şi acum nu-mi poţi susţine privirea.
Timp de doi ani m-ai privit în fel şi chip. Dar niciodată nu te-ai ferit. Tu, să nu poţi să priveşti pe cineva?!?! În condiţiile în care era cea mai mare plăcere a ta: să vezi cum ceilalţi se sperie când îţi întâlnesc privirea. Doar eu ştiu câtă lume mi-a zis că „nu, nu, nu. E ceva în neregulă cu ochii lui. Sunt prea deschişi. Prea albaştrii. Nu i-ai văzut? Pare vampir. Nu ştiu, e nefiresc. Nu, nu, nu pot să mă uit la el„
Ştiu că mă minţi. Şi totuşi mă surprinde. Aşadar am ajuns la acel moment în care tu preferi să mă minţi, stângaci ce-i drept, dar să mă minţi, decât să rişti să mă răneşti spunându-mi adevărul. Bine. Şi acum ce urmează?
iunie 8, 2011
13 1 1 13
Iar am plecat puţin mai târziu de acasă. Eh, lasă, e ok, câtă vreme nu depăşesc pragul de 09h40 e ok. Mâine promit să mă trezesc mai devreme. Avantajul de a pleca mai târziu de acasă este că metroul este mai liber. Şi ai loc să respiri, să te întorci, să te aşezi. De aşezat m-am aşezat şi eu, pe unul din scaunele pliante. În faţa mea lângă bară, un bărbat. Pare puţin dezorientat. Ca şi mine de altfel. Am avut nevoie de 5 minute să îmi dau seama ce este. Este evreu. Pentru că are un palton din stofă albastră lung peste genunchi. Poartă o pălărie, trasă bine pe cap, de sub care îi ies în dreptul tâmplelor, 2 cărlionţi grizonaţi. Tot de undeva de sub pălărie i se continuă din perciuni, o barbă deasă şi creaţă lungă de vreo 4 degete. Poartă şi ochelari. Şi are şi mustaţă. Şi este foarte înalt. Atinge cu pălăria tavanul vagonului. Are şi o valiză mare după el. Mânerul e stricat şi l-a lipit cu scotch… Nah, doar e evreu. Nu pot să-mi iau ochii de la el. Mă simt ca într-un documentar despre Holocaust. Pentru că el pare desprins dintr-o imagine alb-negru dintr-un film cu deportări. Doar că imaginea e colorată artificial iar acum trenul are altă înfăţişare. Dar el pare foarte calm. Coboară cu o staţie înaintea mea. Încerc să-l zăresc mergând spre ieşire şi mă întreb cum e să ai lumea împărţită în două. Să ştii că tu eşti un stigmat ambulant şi că toată lumea are o părere despre tine. Şi că de îndată ce te văd, în mintea fiecăruia alegerea e făcută: te gazez. Sau nu.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Am plecat ceva mai târziu de la birou. Mă întreb dacă are rost să mă grăbesc să prind cina. Parcă totuşi nu am chef. Nici de cină, nici de oameni, nici de lume în general. Azi nu-mi trebuie. Dar azi schimb ruta. Vin pe partea cealaltă. Şi aşa nu mă grăbeşte nimeni. Şi am timp să mă gândesc. Ce agitată e mereu lumea la metrou. Şi câte intrări, câte ieşiri, câte conexiuni. Unde zoresc toţi? Şi pentru ce? Îmi ridic privirea ca să văd în faţa mea, puţin spre dreapta, o pereche de orezari. El poartă pe umărul stâng, două pungi de la Chanel. Mari. Le-as recunoaşte dintr-o mie. Acele pungi negre lucioase, având scris cu alb la mijloc, într-o manieră inconfundabilă, Chanel. Şi cu toartele prinse cu o panglică cu fundă. Panglică albă pe care scrie cu negru Chanel. Merge sictirit în faţa mea. Ea cară o pungă cu Gap şi sunt atât de şlampeţi amândoi, că-mi vine să mă minunez. Aşa că mă apropii. Să mă uit. În pungi desigur. Sunt atât de mari, că pot vedea cu lejeritate în ele. Cutii cu pantofi. Într-una din ele. Cea de-a doua este strâns presată la subsoara orezarului. Şi el se plimbă cu ele prin metrou. Şi fix atunci se închid uşile în urma mea. Şi mă trezesc. Mă uit în jur şi-mi dau seama că nu ştiu în ce metrou m-am urcat şi încotro merg.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Am răcit. Totuşi am să merg la stagiu azi. Nu e atât de grav. Desigur, am plecat puţin mai târziu decât în mod normal. Am tras puţin de mine. Aşa că am ajuns la metrou la 9. E alt metrou, cu alte poveşti. O recunosc. Nu e prima oară când o văd. Mi-a atras atenţia de prima oară când am văzut-o acum vreo 2 săptămâni. Şi atunci am stat şi m-am uitat la ea. Dar mi-am zis că poate doar mi se pare mie. Trebuie să aibă în jur de 40 de ani. Nu depăşeşte 40 de ani. E un pic mai înaltă decât mine şi foarte subţire. Blondă, vopsită. Are şi câteva şuviţe. Tunsoare clasică de franţuzoaică. Până la bărbie şi cu breton drept peste frunte. Şi trăsături foarte … dulci. Are gesturi foarte delicate şi molcome. Mă uit la ea cum îşi scoate telefonul, cum îşi caută căştile. Are gesturi fine. Şi mâini delicate cu degete lungi. Iar încheietura mâinii e atât de subţire, încât îi distingi oasele. Aveam dreptate. De prima dată de când am văzut-o. Din cauza asta mi-a fost atât de uşor s-o recunosc. Sub ochiul drept, are un semn. Sunt destul de aproape de ea ca să-l remarc, în ciuda fondului de ten şi a pudrei. Ca atunci când te juleşti şi după câteva zile bune îţi apare un strat de crustă. Nu e mare. Cam cât o unghie. Pe interiorul arcadei stângi are un plasture. De sub sprânceană până puţin mai jos de colţul ochiului. E atât de migălos aşezat, încât nici nu l-ai vedea. Mai ales că nici nu poţi să îi vezi ochiul stâng. L-a ascuns sub breton. Se uită la mine cu o expresie încordată. Are dinţii încleştaţi şi îşi aduce buzele în faţă, strângând puţin din ele. Aveam dreptate. O bate. Şi ea nu e decât un pumn de om. Mă uit totuşi în altă parte, pentru că simt că la rândul meu o abuzez.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Am răcit. Iar ochii mei au o voinţă proprie. Când vor ei încep să lăcrimeze. Şi se opresc doar când vor ei. Mă obişnuisem deja cu fenomenul, încă de la Orleans. Într-o perioadă devenise ceva zilnic, până şi fetele se obişnuiseră. Că pur şi simplu îmi lăcrimează ochii şi că nu plâng. Şi că da, poate să dureze ceva vreme. O jumătate de oră, o oră. Dar e ok. În cele din urmă se opreşte. Dar eu sunt ok. Îmi pare rău că am ratat conferinţa de dimineaţă, dar nu eram în stare să mă trezesc aşa de devreme. Şi nici să merg singură nu mi-ar fi plăcut. Ar fi fost mai interesant cu Manu… Dar cineva mă apucă de braţ. Mă întorc brusc şi văd un bărbat străin care mă ţine de braţul drept. Mă întreabă dacă îmi e bine şi mă îndeamnă să mă aşez pe un scaun liber. E mult mai înalt decât mine şi s-a aplecat aşa deasupra mea şi-mi zâmbeşte. E ceva foarte protector şi reconfortant în gestul lui. Abia atunci îmi amintesc că mie–mi lăcrimează ochii de când am plecat de acasă. Iar eu m-am obişnuit atât de mult, încât nici nu-mi mai şterg obrajii. Oricum nu ştiu ce atrage mai mult atenţia. O fată care-şi tot şterge obrajii de lacrimi. Sau o fată cu ochii umezi şi lacrimi pe obraji. Degeabă îi zâmbesc şi îi explic că eu sunt bine. Eu sunt bine. Am răcit. Din fericire nasul înfundat şi vocea fonfănită sunt dovada vie. Eu sunt bine. Dar el mă priveşte cu neîncredere, scutură puţin din cap, îmi zâmbeşte şi mă mai întreabă încă odată dacă sigur sunt bine. Dar eu sunt bine. Şi sufletul meu este bine. Suntem bine. Doar că am răcit. Dar măcar se pare că nu sunt singura care este atentă la oameni în metrou.
mai 15, 2011
Bucăţi de viaţă
De pe la fete adunate:
În parc
Didi a ieşit la un mic petanque cu colegii de serviciu. În cartier. Acolo pe lângă Palais Royal. S-au pregătit din vreme cu de-ale gurii şi apa vieţii – Pastis. Au adus toate bilele. Şi-au instalat cartierul general pe lângă vreo băncuţă. Au făcut poze. Au început joaca, pe echipe. La un moment dat apare paznicu, care grijuliu din fire pentru acest grup de vizitatori nesăbuiţi ai parcului, care a cutezat să se îndepărteze de bunurile, grăieşte înspre neant:
„Fiţi cu băgare de seamă la avuţie!!!! Este un grup de români în parc”
Auzind cele spuse, prinţesa noastră a suferit o criză de apoplexie şi a intrat în şoc. Credea că nu auzise bine. Se înşela.
În pădurea cu alune avea casă un pervers
Cosminouche a rămas singură pe baricade să apere cetăţile Orlinz-city. Iar cotropitorii o asaltă din toati părţili. Pornită de la cetate cu gândul să adape herghelia, s-a întors încărcată cu 2 (doo) baxuri de apă de la târg. Unu-n stânga, altu-n dreapta. Înainta ea încetişor pe cărare înspre cetate, când dintr-odată auzi foşnete în spate. Se întoarce uimită, doar să găsească în urma ei, un supus. Acesta cu mintea înceţoşată de nelegiure a început să-şi învârtă capul precum un far, în căutare de străjeri. Nici ţipenie de om. Cosminouche a mea, vitează din fire a iuţit pasul, dorind să-l piardă pe nenorocit, bălăngănind cele 2 baxuri de apă de-o parte şi de alta. Străbătând tărâmul nimănui şi ajunsă cu bine în umbra cetăţii îşi întoarse privirea… şi iaca! în mijlocul cărării rămăsese ţicnitul ţintuit, cu izmenele încălzindu-i călcâiele şi cu palma dreaptă frecându-şi mădularul.
Din dorinţa de a da sfoară-n ţară, Cosminouche s-a oprit la străjerul cetăţii Castanului şi i-a istorisit toată tărăşenia şi el a grăit:
„Păi şi l-ai filmat? I-ai făcut o poză? Nimic? Nimic, nimic?!?! Vezi, din cauza unor fete ca tine, care se sperie scapă. Acum cum să-l prindem dacă nu ştim cum arată?!”
La muzeu
Înainte vreme am cunoscut nişte feciori şi domniţe, care şed şi ei cu mine în castel. Şi am legat prietenie cu ei. Pe feisbuc, în uichend. Am ieşit la un pahar de vin în centru. Ne-am apropiat cum ar veni. În special cu unul dintre feciori, care urnea pe toată lumea afară din casă. Şi uite aşa ieşeam noi cu to(n)ţii în grup prin Paris.
Îmi trimite într-una din zile mesaj cu „ne vedem la 20h30 în faţă la piramidă la Luvru”. Îmi zic, bine. Este vreme să trec pe acasă, să mănânc, să mă schimb, să-l evit pe Bombonel, să-mi uit Zenu în cameră să mă întorc după el, să-mi refac machiajul, să o iau pe gios până la Montparnasse… în fine, abia pe la 20h33 să mă urc în bus spre Luvru. Târziu, right?
Ca să mă asigur că toate bune şi frumoase îi trimit totuşi un sms ca să confirme locul. Oricum, îmi ziceam eu, nu-i bai. Mă aşteaptă lângă fântâni, frumos acolo.
Ana: Mno, pe unde sunteţi? Unde vin? Acuşi m-am urcat în bus
El: Mda bine. Las-o baltă cu Luvru. Mai bine ne vedem să bem ceva
Ana în gându ei „bine, kein Problem. Să bem, dar unde ne vedem? Sau ei deja s-au cărat?”: Aţi plecat deja de la Luvru? Vin în altă parte?
El: Păi poţi să vizitezi până la 21h30 aşă că o să fie prea târziu oricând vei ajunge tu aici
Ana în gându ei „ce dracu?!!!? Vizită?! Ăsta vrea să se plimbe prin Luvru. Acum?? E nebun?!”: Vizită? Tu voiai să vezi Luvru? Acum? Tu vorbeşti serios?
El: Mais OUI, mais banane le rendez-vous era pentru 20h30 la Luvru. Deci oricând vei ajunge tu o să fie prea târziu şi o să fie închis.
Ana în gându ei „Ăsta-i nebun?! Şi nu pot să intre deja dacă tot au ajuns? Care e problema? Doar nu mă aşteaptă pe mine să mergem să vedem Luvru pe care oricum l-am văzut deja de 3 ori şi nu am chef acum de muzeu. Ce dracu’?!?!”: Păi ajung şi eu acum. Dar de unde era eu să înţeleg că tu voiai să vezi Luvru? Intraţi şi vă găsesc eu pe urmă”
El: Frumos îţi şade, după ce că întârzii îmi şi spui ce să fac.
Ana în gându ei „Staaaaaaaaaaaai. Staaaaaaaaaai aşa. Nu, nu, nu, nu, nu!!! Adică voia să meargă cu Mine la Luvru??? Efectiv să mergem la muzeu şi nu să ne beţivănim?!? Şi doar cu mine, nu cu toată lumea?? Şi eu trebuia să mă prind de toate astea dintr-un mesaj cu ‘rdv în faţă la Luvru la 20h30’?!?!?!!?!?!?!”
Oricum începusem să mă simt prost nu ştiu exact de ce, dar mă simţeam prost. Adică era deja trecut de 21h00. Iar din mesaje era evident că el se supărase. Iar eu aparent, aveam un date la Luvru or smth, despre care nu ştiam nimic.
Am coborât din bus şi după ce am dat roată de 3 ori la piramidă am aflat şi unde era: apartamentele lui Napoleon 3. Aşa că am intrat fuguţa-fuguţa în Luvru. Aripa Richelieu şi şprint în sus pe scări. Etajul 1. Caută apartamentele lui Napoleon 3. Şi uite cum birjăream eu ca să nu zic aproape fugit prin Luvru spre/după un băiat despre care nici nu ştiam că ar trebui să-mi pun problema să fug după/spre el. Eu şi tsunamiul, împingeam orezari în stânga şi-dreapta. Oricum toată lumea se uita bizar la mine, cum treceam ca rapidu’ prin gară.
L-am găsit ceva mai încolo de apartamentele lui Napoleon 3 şi m-am oprit să-mi găsesc respiraţia, iar el zice:
„Bon là, déjà tu détaches tes cheveux pour commencer…” îmi desface părul se întoarce pe călcâie şi pleacă.
Peek a boo
Ne întorceam seara din oraş. Eu şi cu doi feciori din Didot. Şi ne hlizeam, pe seama lui Bombonel. Mai aveam o intersecţie până să ajungem acasă. Era aproape de 2 noaptea. Eram singuri pe drum. Sau aşa credeam noi, până când nu a trecut un tip prin faţa noatră.
Era înalt, îmbrăcat cu un parpalac negru peste genunchi (pe care-l purta deschis), bocanci şi pălărie. Avea părul lung şi prins într-o coadă la ceafă. În mâna dreaptă avea o puşcă de vânătoare. Din aia cu 2 ţevi grose, late. A trecut prin faţa noastră serios şi mergând cu paşi mari şi greoi.
Noi 3 am amuţit şi l-am privit cum traversează prin faţa noastră. Ca un film ce se derula. De la stânga la dreapta. Pe urmă pe mine m-a apucat râsul (eram mult prea obosită să raţionez), iar Lionel şi cu remarca de „Iată ce numesc eu drept APARIŢIE” nu m-a ajutat să mă calmez, spre disperarea din ochii băieţilor.
Rufe
Doar ce chemasem liftul, voiam să cobor să spăl. Între timp vine şi vecinul de lângă mine. Bonjour, bonjour. Şi aşteptăm liftul, în linişte. Greoi şi încet liftul meu. Linişte duminica pe culoarul de la etaju’ 6. Sau poate nu.
Întâi se aude un pat. Apoi o voce de fată, dând indicaţii în franceză: „Aham, acolo, da da da. Asta e. Nu te opri. Aşa, aaaaaaaşa. Oui, oui, c’est ça. Oh, putain!!!”
Ne-am uitat amândoi la uşa din spatele nostru, cea vizavi de uşa de la lift. Am fixat-o preţ de vreo 30 de secunde, ca şi când am fi urmărit un film porno doar cu sunet, dar fără imagine. Am făcut un pas mai aproape de lift şi am continuat să aşteptăm. Abia acum urca liftu. Desigur, pe mine m-a apucat hlizitul. Era a doua oară, când în drum spre spălat rufele am parte de un episod similar. În lift am început să râd cu poftă. Şi vecinu la fel.
Detalii despre Bombonel
Povestindu-i lui Lionel despre Bombonel, m-a întrebat dacă nu cumva are copil cu nu ştiu ce gagică de la 5. Eu, i-am tras una peste umăr şi i-am zis „Fugi, mă d-aici! Cum să aibă un copchil?!”
În continuarea episodului cu hainele, când am ajuns la 1, Bombo era pe canapea la televizor şi se juca cu un plod. Maxim 1 an giumate. La fel de negru ca şi el.
Altfel, pot spune că facem progrese, eu şi Bombo. După ce am venit de la brutărie, ne-am intersectat la 1 în faţa cutiilor poştale. El mi-a zâmbit şi a ridicat din sprâncene, dar pe mine nu m-a apucat râsul. Am dat ochii peste cap şi m-am strâbat strângând din buze. Eu am chemat liftul şi am urcat singură la 6, Bombo l-a luat pe următorul.
mai 8, 2011
If I were a boy
Sunt 2 lucruri pe care doresc să le fac, băiat fiind: să regulez o tipă şi să mă iau la bătaie. Manifestările cele mai brute şi mai primare de care poate da dovadă un posesor de … Dar pentru cei mai sensibili, am să încerc şi o transpunere ceva mai puţin vulgară şi dură. De dragul metaforei şi sub forma unui eufemism exhaustiv, aş spune în felul următor:
„Câteodată mă gândesc cum ar fi să mă transform în baiat. Cam ca în filmele americane, când peste noapte te trezeşti în pielea altcuiva. Mi-ar plăcea să fiu băiat. Pe o perioadă îndelungată. Până când mi-aş satisface şi ultima fantezie. Pentru că lumea şi viaţa sunt mult mai simple pentru un băiat. Aşa că simplul fapt de a pune la un loc logica şi claritatea unei minţi masculine cu perversitate şi parşivitatea tipic feminine (Da, da, da. Lots of people talk and few of them know, Soul of a woman was created below), ar crea ceva foarte aproape de fiinţa perfectă.
Trup de bărbat – atletic, suficient de armonios dezvoltat cât să atrag ochii pentru o clipă. E de ajuns. Curiozitatea feminină, se va ocupa de rest. Mentalitate masculină, mustind de testosteron, dar cu toate experienţele de fată.
S-o luăm de la începuturi. Cam de când începe fiecare să aibă cu adevărat conştiinţă de sine. Din liceu. Atunci ne naştem cu toţii, cu adevărat.
Aş fi genul ăla de adolosecent semi-troubeld, care te intrigă pe tine fată fiind. Genul de băiat care se înţelege bine cu toate fetele şi asta te-ar pune pe gânduri. Te-ai întreba cu mintea ta de fată, dacă nu cumva aş fi gay sau asexuat, din moment ce reuşesc să împac atâtea prezenţe feminine în jurul meu. Singurul lucru care te-ar reconforta şi ţi-ar readuce încrederea în tine că tu şi doar tu eşti potrivită pentru mine, ar fi modul de socializare cu ceilalţi băieţi. Mod de socializare universal şi invariabil indiferent de vârstă, ţară sau rasă. Atât de simplu şi de genial în forma lui încât mi-ar asigura locul într-o gaşcă. Şi nu orice fel de gaşcă, the cool boys. Iar tu le-ai spune prietenelor tale, vorbindu-le despre mine că „nu este ca Ceilalţi băieţi. Este diferit.”
Toate astea pentru că eu ţi-aş oferi dreptul la 5 minute de glorie pe zi. În pauză. Când plictiseala este la cote maxime. Când, cocoţat pe o bancă sau sprijinit de vreun pervaz, ţi-aş zâmbi complice când tu treci pe culoar „din întâmplare” şi mă saluţi entuziasmată. Desigur, tu o să vezi mult mai multe în grimasa mea, iar prietenele tale îţi vor încuraja delirul. Deşi tu nu reprezinţi nimic altceva decât o oglindă a mea. Mă aşez în fiecare zi să-ţi urmăresc spectacolul de „băgare în seamă” pentru că mă face să mă simt bine. În plus, nici nu ştiu, cum te cheamă?
Anii ar trece, şi eu aş fi mereu înconjurat de acelaşi cârd de gâşte, bune doar la a-mi hrăni egoul. Singura persoană pentru care m-aş trezi dimineaţa aş fi eu. În tot timpul ăsta, m-aş fi preocupat să-mi construiesc o viaţă. Desigur, pentru tine ca fată ar fi genul Ăla de viaţa. Care iar te-ar face să visezi. Din păcate doar, te-ar face să visezi. Tu ţi-ai apropia poziţia mea, profesia mea şi bunurile mele doar ca să-ţi poţi lipi de spinare o etichetă mai cunoscută. Din păcate. Nu ai înţelege că nu este nimic mai desăvârşit, mai erotic şi mai impulsiv decât puterea unui bărbat. Din păcate ai înţelege prea puţin din autoritatea mea, din capacitatea de a-ţi oferi tot ce îţi doreşti, din priceperea mea de a te domina, din puterea mea de a reprezenta tot ce ai tu nevoie.
Drept urmare m-ai plictisi. M-aş plictisi. Aş agonisi o cârcă de relaţii. De durată, stabile – cum le numiţi voi fetele. Proiecte, pariuri cu mine însumi – ce-ar reprezenta pentru mine. Aş alege-o mereu pe aia mai răsărită. Mereu frumoasă şi cu un sâmbure de creier. Pe lângă senzualitatea-i evidentă, ar fi în stare să facă faţă unor contexte sociale ceva mai aristocrate. Ar fi detaliul care i-ar face pe ceilalţi să mă privească cu invidie şi să mă considere împlinit cu ea de braţ.
Aş curta-o şi aş cuceri-o. Dar nu mânat de sentimente amoroase, cât mai degrabă de o foame proprie după înfăptuire. Tot ritualul de seducţie voi l-aţi percepe ca şi ireproşabil. Toată gama de pedanterii, galanterii şi evenimente fireşti ale vieţii, pe care tu, cea Aleasă, te vei amuza să le mistifici şi mai mult decât atât să ţi le însuşeşti. Din nou, crezând total eronat că este vorba despre tine. Că toate gesturile mele au drept unic scop să te impresionez, să te seduc. Greşit. Dacă aleg să îţi arăt lumea, să-ţi plătesc mese şi spectacole, o fac pentru că nu pot aştepta nimic mai puţin de la mine. Oricare alta să fi fost în locul tău şi aş fi făcut la fel.
În mod normal clişeele cu flori, ciocolată şi cine în oraş, îţi vor fi de ajuns să-mi pici la picioare şi să faci tot ce-mi doresc. Da, tot ce-mi doresc. Pentru că Eu sunt Făt-Frumos din visurile tale Nu pentru că eu îmi doresc asta sau pentru că asta am vrut să fiu, ci pentru că tu mi-ai dat acest rol. Rolul perfect de altfel şi cel mai simplu de jucat. Şi cum orice fel de mască te face să-ţi scuturi din inhibiţiile de pe umeri, fac din tine starul porno din visurile mele. Mult mai satisfăcător şi realizabil decât orice alt personaj din basme. Şi da, ai fi cu adevărat starul meu porno. Pentru că ştiu deja ce îţi doreşti, ce îţi place.
Curând m-aş plictisi de tine, ca de orice alt proiect finalizat. Te-aş lăsa. Mi-ai reproşa toate cele de mai sus. Pentru că e doar vina mea că tu încă trăieşti în lumea creată de măica-tă ca să te adoarmă, când aveai 5 ani.
Altfel, sunt un tip al dracului de arogant şi de tăios. Un ticălos. Găsesc plăcere în a pune pe oricine în dificultate. Trăiesc pentru provocare şi incitare. Mai ales profesional. Cu o inteligenţă peste medie şi cu aura de fermecător, m-ai tolera, pentru că te fascinez. Şi pierdut în fascinaţie îmi eşti de cel mai mare folos. Eşti mai uşor de manipulat aşa, deşi nu reprezinţi cu adevărat o provocare. Aşa că toată parşivenia mea, toată claritatea mea de planificare s-ar eroda stinghere, fapt ce nu mă împiedică să ajung acolo unde-mi este locul. Sus. Poziţia de putere, de influenţă, de autoritate, de drept asupra ta şi a altora ca tine. Iar tu… tu nu poţi face nimic în privinţa asta.”
Acestea fiind spuse, nu tare cred că ţi-ar plăcea de mine, băiat fiind.
În final doresc să mulţumesc Muzei mele. Pentru că mi-a umplut gândurile, doar pentru a mă aduce cu un pas mai aproape de confuzie.
aprilie 25, 2011
Bombonel
Este clar, dacă cineva are lipici pentru toţi ciudaţii şi rataţii pământului aia trebuie să fiu eu. Poate se mai întâmplă şi la alţii, dar pot afirma dincolo de orice dubiu de îndoială, că eu am parte doar de cei mai glorioşi şi mai reprezentativi. Un fel de şefi de trib. Pe cât de mult mă exasperează ei pe mine, pe atât de mult se entuziasmează ei cu gândul la mine.
În seara în care m-am întors de la concertul cu Nas şi Damian Marley, prima de şedere în noua casă de Paris, pe la un 2 giumate noaptea s-a declanşat alarma de incendiu. Cu atât mai ciudat cu cât noi nu avem decât o bucătărie şi aia mai ferecată ca o fecioară. Şi suna şi suna şi suna şi suna. Şi eu înjuram printre dinţi. Eu nu voiam să ies, pentru că, de obicei, în cazuri de genul nu este vorba decât de nişte unii care s-au gândit să-şi fumeze jointul într-un loc nepotrivit. Dar loc nou, reguli noi. Şi m-am trezit cu portarul la uşE: „Domnişoară, trebuie să evacuăm clădirea”
M-am încălţat bombănind şi am coborât cele 6 etaje şi am ieşit, aşa în pijamaua mea cu dunguliţe pe trotuarul din faţă. Şi am stat acolo o vreme. Până când s-a oprit drăcovenia din sunat.
Am urcat, înjurând în continuare (frumos la francezi, că ei nu înţelege şi-ţi poţi vărsa năduful asemeni unui birjar). Eu oricum eram atât de obosită, încât doar distingeam forme şi figuri, nu luam efectiv seama la oamenii din jurul meu. După ce s-a mai eliberat din lift , mă întreabă unu de vorbă. Abia atunci m-am trezit pe jumătate, cât să-l observ cu un ochi.
Mic şi-ndesat ar fi prima impresie. Dar ca să-l mai scot puţin din căcat, să detaliem. Un negru (pentru că pot), dar nu negru-negru ca noaptea, ceva mai spre maroniu (e pe degradeuri treaba) la vreun metru şi-un ştrudel. Adică mie-mi ajungea până la umăr, dacă stăteam cocoşată. Cu un tricou atât de mulat încât aveai impresia că o să plesnească pe el şi cu blugi cu talie joasă? Sau mă rog îi purta el mai jos, facându-i picioarele să pară foarte scurte. Şi cu o curea cu ceva cataramă mare şi sclipicioasă scoasă la vedere. Şi cu ochelari de soare. Aviatori. Pentru că, ce nu ştiţi voi e că la Paris, noaptea la 3 e un soare arzător. În special în lift. Pur şi simplu te orbeşte.
Şi mă întreabă el: „Tu eşti nouă, nu? Doar ce te-ai mutat azi, nu? Te-am remarcat mai devreme” Ce bine că m-a remarcat el mai devreme în pijama pe trotuar cu părul vâlvoi după duş bombănind într-o limbă obscură. Eram irezistibilă, ce mai!
Eu (plină de entuziasm): „Aham”
Coborâm din lift, eu îmi doresc să o ia în direcţia opusă, dar el merge pe acelaşi culoar cu mine.
El: „Păi acum că suntem vecini să facem şi noi cunoştinţă. Că tot stăm aici aproape. Eu sunt Baboo/Bubu/Bobon/ceva-de-genul-oricum-nu-am-înţeles. Aşa că l-am botezat Bombonel.
Eu: „Ana„
Bombonel: „Uite, eu stau fix vizavi (Oh, joy!) şi dacă ai nevoie de orice, de internet, vino la mine („vreau să fiu iar cu tine”) şi rezolvăm noi împreună („in ur wildest dreams”)
Eu: „Da, bine, mersi” şi-am închis uşa după mine.
Au mai trecut zilele şi am dat ochii cu Bombonel doar de la mare depărtare. Din fericire pentru mine. Dar locuind poartă-n-poartă particip activ la viaţa lui socială. La diversele fete care vine şi îi bate la uşE pe timpul nopţii. Sau care pleacă de la el în mijlocul nopţii. Ce pot spune, băiatul este ocupat. Are-o viaţă şi-o trăieşte.
Episodul 2
Într-o seară după stagiu, în drum spre duş cioc-cioc în uşă. Obişnuită din Castan să am oaspeţi nocturni, nu m-am gândit ca totuşi eu încă nu cunosc pe nimeni, şi-am deschis uşa larg. Bombonel.
Iar Bombonel, are un „gest” când ne vedem, mă măsoară din cap până-n picioare. Am înţeles, odată, de două ori, dar în pula mea, n-ai mai văzut fată în prosop până acum?
Bombonel, se reculege şi grăieşte: „Ai cumva o brichetă?”
Ana: „Nu”. Şi dau să închid uşa
Bombonel: „Deloc, deloc?”
Ana: „Pisi, eu nu fumez”. Şi închid uşa
Episodul 3
În sâmbăta de Paşte. Trebuia să merg să mă întâlnesc cu Manouche să mergem să recuperăm pachetul trimis cu drag de Neluţu şi de Doiniţa, tocmai de la Bistriţa. Eu eram pisi-pisi-pisi ca de mers apoi la slujbă la Notre-Dame şi urma să plec în 3 minute şi mi se pare că bate cineva la uşă. Stau un pic, linişte. Bun. O fi la Bombonel. Apoi, iar cioc-cioc. Hopa! E chiar la mine. Să deschidem – între timp lărgisem puternic cercul de cunoştinţe. Iar la uşă, Bombonel. E ca să vezi!
Bombonel: „Bună, ce faci?”
Ana: „Ouai, ca va. Et toi?”
Bombonel, tot plimbându-şi ochii de sus în jos şi de jos în sus pe mine: „Ouai, ca va. Uite voiam să te invit diseară în oraş cu noi”
Ana: „Da, mersi, eşti drăguţ, dar am deja planuri”
Bombonel, devenind brusc serios: „Da’ ce planuri ai?”
Ana, revenind la atitudinea obişnuită: „Pardon?! Ce te fute pe tine grija?”
Bombonel, simţind că e pe teren minat, reformulează, continuând să mă scaneze: „Ah, adică unde mergi?”
Ana: „La slujba de Paşte! (în pula mea, adăugat în gând) Şi apoi diner cu prieteni”
Bombonel: „Da’ hai, că te invit eu în oraş. Şi nu îţi face griji că te aduc înapoi cu maşina”
Ana: „Nu, mersi. E ok.” (Frate, n-am să-mi petrec Paştele în club)
Bombonel: „Dar sâmbăta viitoare, ai planuri? Putem merge atunci”
Ana, cât pe ce să se dea de gol că se întoarce puţin la Orleans: „Ah, nu ştiu. Vedem. Vorbim. E vreme până atunci”
Bombonel: „Super, bine, vorbim. Şi tu pleci acum?”
Ana: „(Nu, frate. Aşa stau eu îmbrăcată în casă de una singură) Da, da, de fapt sunt deja în întârziere. Pa!” şi-am închis uşa
Şi iaca, prima încercare se flirtat în noaptea de Paşte. Am mai avut parte de una, dar îşi are locul în altă poveste.
Episodul 4
Duminica de Paşte, adică ieri. Pe seară, mă întorceam acasă. Cătinel-cătinel. Dar cum aveam mintea siluită de prea multe personaje, mi-am zis să mai fac o plimbare prin cartier, aşa că m-am învârtit creanga. Când am ajuns acasă, m-am nimerit cu Bombonel la lift. Ce fericire pe cap de locuitor!!!!
Urcăm în lift, eu tot cu căştile de la Zen şi cu mintea departe. Bombonel tot pe scanneru făcea. Se opreşte liftul. Să coborâm, zic. Bombonel primul, pentru că aşa e politicos. Şi trosc! se aşează în uşa de la lift şi o blochează. Cu o mână întinsă în faţă şi cu fundul lipit de cealaltă partea bloca toată ieşirea. Ge-ni-al! El, acelaşi dintotdeauna. Cu ochelarii de soare, cu tricoul mulat. Ah, am uitat să spun că Bombonel este un pachet de muşchi ambulant. Iar cu ocazia sărbătorii, îşi pusese şi un cercel în ureche. Cu o piatră mare sclipicioasă. Şi stătea el în uşa liftului, scanându-mă.
Bombonel: „Nu e cam târziu să te întorci singură la ora asta?”
Ana: „De unde ştii că m-am întors singură?”
Bombonel: „Te-am văzut eu. Am fost în acelaşi metrou”
Ana: „(Oh, pe dracu’!! Eu am mai făcut o tură de cartier de când m-am dat jos din metrou) Aşa şi? Unde vrei să ajungi?”
Bombonel: „Ziceam şi eu aşa. Că e mai bine să fii însoţită. Cineva care să te protejeze”
Ana: „Da, bine, mersi de grijă. Acum poţi să te dai te rog din uşă, mă aşteaptă iubitul pe skype şi am întârziat deja. Şi-şi face griji”
Bombonel: „Ah, ai iubit?!?!”
Ana: „Normal. Noapte bună”
M-am strecurat printre Bombonel şi lift şi m-am dus la mine.
Şi nu a fost decât jumătate de minciună. Chatul de pe feisbuc era plin.
Anagreudeexplicat's Blog 