octombrie 15, 2013
Nu pot să cred că – La metrou
Vorbisem cu Octa să ne vedem la un suc după ce ies de la serviciu. Era în trecere prin Paris, în vizită la sor-sa. Care şi ea era în trecere prin Paris pentru un semestru. Ne-am întâlnit la Place Monge şi am mers să mâncăm. Clătite, parcă. Şi mie îmi era incredibil de poftă de macarons. Incredibil de poftă. Am umblat prin toate patiseriile şi magazinele de dulciuri din Place Monge, doar-doar mi-oi ostoi pofta.
Am stat şi am povestit pe rând, fiecare despre viaţa lui până s-a făcut târziu. Era în iulie aşa că ne puteam permite să mai întârziem pe afară. Într-un final ne-am spus că, totuşi, orele sunt înaintate şi a doua zi lucruri măreţe ne aşteptau. Pe mine banca mea cu rapoartele ei, iar pe ei împachetatul/vizitatul/plecatul din Paris.
Ne-am despărţit în faţa gurii de metrou. Felicia trăgea de Octa (puţin dezorientat) în partea opusă. Ne-am urat toate cele cu zâmbetul pe buze şi am intrat la metrou surâzând cu gândul la seara foarte plăcută pe care o petrecusem.
Ajunsă pe peron m-am aşezat pe un scaun. Încă 7 minute până vine metroul. Mai răruţ seara târziu în timpul săptămânii. Pfff, şi trebuie să mai şi schimb pe urmă, abia pe la 12 am să fiu acasă. Mă uit la telefon şi văd că primisem un mesaj de la Raf. Mă întreba cum a fost cu prietenii din România. Mă apuc să îi povestesc cu beţia-mi de cuvinte caracteristică. Ridic capul preţ de o secundă să mă uit la tabelă. În 2 minute vine metroul. Hai, că a trecut repede timpul.
Termin de scris mesajul, bag telefonul în buzunar şi rămân aşa pe scaun, prea leneşă să mă ridic din timp pentru metrou. O să aştept să se oprească în staţie şi pe urmă.
Oricum după zgomot se aude că se apropie. Pe tabelă clipocea „0” la timpul de aşteptare. Privirea mi se încrucişează cu cea a băiatului aşezat în stânga mea. Are ochii negrii şi o căutătură apăsătoare, părul şi el negru şi foarte creţ. Pare foarte tânăr. 18-19 ani să aibă? Să ne fi privit 2 fracţiuni de secundă şi ţâşneşte de pe scaun şi merge apăsat şi hotărât de-a lungul peronului, spre celălalt capăt. M-a şi surprins cât de energic şi de brusc s-a mişcat. Îl urmăresc cu privirea, mirându-mă şi întrebându-mă de unde atâta grabă să se urce primul în metrou? E pustiu la ora asta.
Între timp metroul intrase în staţie. Cum altceva de făcut nu aveam, îl urmăresc pe băiat cu privirea. Parcă s-ar lua la întrecere cu metroul. Ridic din sprâncene a nelămurire. Cum merge el aşa hotărât şi dintr-un pas se zmuceşte în afara peronului şi înaintea metroului care-l urma la mai puţin de 2 metrii şi nu-l mai văd.
O femeie ţipă şi se aude un scrâşnet. Eu mă uit în continuare tâmpită de-a lungul peronului în dreptul unde era băiatul cu ochi negrii şi păr cârlionţat. Nu înţeleg ce s-a întâmplat?! Doar era acolo. L-am văzut eu cu ochii mei. Purta pantaloni albi de trening. Şi avea un ghiozdan gri în spate. Din alea cu o singură toartă, de le porţi în diagonală.
Dar nu e pe peron. E doar o doamnă care plânge, plimbându-şi mâinile peste piept şi obraji. Metroul e intrat doar pe trei sferturi în staţie. Conductorul anunţă ceva, dar nu pot înţelege din cauta vuietului. Îmi vuieşte tot capul şi-mi pulsează ca ă venă. Am impresia că nu aud nimic, toate sunetele ajung la mine înfundate şi de foarte departe. Puţinii oameni din vagoane se ridică şi se uită pe geam. Uşile se deschid într-un final, iar conductororul coboară şi se uită în faţa metroului. Intră în cabină şi-l văd că vorbeşte prin staţie. Între timp alti agenţi RATP vin alergând pe scări.
Simt că nu pot să respir… de parcă aş avea o piatră pe piept. Parcă a trecut o eternitate. Încerc să mă mişc de pe scaunul meu, dar îmi simt mâinile şi picioarele foarte grele. Şi nu pot să respir. Nu simt decât cum îmi iese aerul din plămâni, într-un spasm sacadat. Aş vrea să respir.
Agenţii RATP ne îndeamnă pe toţi să părăsim peronul. Au chemat pompierii şi poliţia. Apuc să mă ridic, dar am capul tot un vuiet şi simt că totul se învârte cu mine. Trebuie să ies de aici. Nu vreau să fiu aici! Nu e pic de aer aici!!! Nu pot să respir!!
Nu-mi amintesc foarte clar cum am ieşit de la metrou, dar odată afară îmi dau seama că tremur şi că aş vrea să plâng. Mă uit dezorientată în toate părţile, până reuşesc să mă regăsesc şi să-mi dau seama unde sunt. Pornesc spre jos spre casă.
Nu mai văzusem până atunci un om să moară sub ochii mei.
octombrie 7, 2013
Nu pot să cred că – Aifonu’
Din seria „pe bune îţi zic, cred că ai mâncat puţin căcat când erai copil, că prea ai scăpat ieftin”, relatez:
Anul trecut prin iunie, una bucată Ana părăsea, preţ de 2 zile, camera minusculă de cămin pentru confortul celor 75m2 şi restul centimetrii ai noului apartament al lui Raf. Mai mult decât atât, locatarii obişnuiţi erau plecaţi prin alte colţuri ale Franţei. Cum ar veni făceam house sitting.
Plănuisem totul până în cel mai mic detaliu: HDD extern mustea cu episoadele din Rome si Gladiator (nu degeaba are băiatul teveu cu diagonala în metrii, nu?), Maltesers la discreţie, Cola cherry cold as ice si pizza, desigur.
De la cămin şi până la Raf acasă, maxim 20 minute (ceea ce pentru Paris este considerat „aici aproape”). Din lene am luat metroul 2 staţii până la tramvai la Porte de Vanves. Aş fi putut să merg pe jos 10 minute şi să iau tramvaiul direct de la Didot (cu o staţie înainte de Porte de Vanves), dar nah, lenea e cucoană mare.
Iată-mă deci, încărcată precum pomul de Crăciun (explicaţii pentru privirile nedumerite: geanta, sacoşile cu cumpărături for the weekend – Nu se ştie niciodată când o să fie the zombie apocalipse!, rucsacul cu multiplele ţinute pentru 2 zile) aşteptând cuminte pe băncuţă, să vină tramvaiul.
Pentru că sunt un membru reprezentativ al generaţiei/mediului în care trăiesc am un smartphone care-mi este mai drag ca ochii din cap. Toată viaţa mea este în Aifon. Este o relaţie de durată (din septembrie 2010), construită pe încredere, dependenţă şi necesitate. Am trecut prin multe împreună. De câte ori nu era să mă calce maşina pentru că eu eram zgâită în telefon să scriu un mesaj. Câte borduri nu am ratat pentru că se întâmplaseră o groază de treburi pe feisbuc. Dar mai ales câte locuri şi petreceri nu am frecventat noi doi amândoi (dovadă stau check-inurile si pozele). Şi ca simbioza noastră să fe perfectă, suntem mereu legaţi prin cordonul ombilical aka căşti.
Cum ratasem tramul, aveam de aşteptat câteva minute bune. M-am instalat confortabil pe băncuţă şi m-am lăsat în voia muzicii privind una-alta pe lângă mine. Ţinând cont de dinamica complet diferită faţă de Bucureşti, mi-am dezvoltat anumite „instincte” – unul dintre ele fiind urmăritul oamenilor din jurul meu. Îmi dau seama că pe băncuţa din dreapta mea poposise o gască de puştani. Nu avea vreunul mai mult de 18 ani. Majoritatea arabi şi cu 2-3 negrii rătăciţi, o singură gagică printre 5-6 masculi. Genul de gaşcă de „puşlamale de cartie”. Ca orice ieşire spre suburbii, Porte de Vanves este un cartier destul de murdar şi cu o populaţie … pestriţă.
Mi-am oprit muzica ca să ascult despre ce vorbesc, în caz că ar fi vorba despre mine. Ştiu ar putea părea paranoic la prima vedere, însă este o practică (nu doar la Paris). Am ascultat vreo două minute. Gagica vorbea repede şi tare despre tot felul de prostii, Tipic feminin. Băieţii păreau că nici nu o ascultă. Mi-am dat drumul la muzică spunându-mi în gând că sunt un om rău şi că fac precum francezii: clar dacă eşti arab/negru şi la margine de Paris garantat trebuie să fii vreun infractor. M-am enervat şi mai mult pe mine pentru că aplicam un raţionament de care mă lovisem şi eu, însă legat de români.
„Huston, we’ve got a problem!” Hum, am primit un mesaj. Sigur trebuie să fie Raf. Îmi zice că a ajuns la petrecerea burlacilor.
Firesc şi cu un gest pe care îl mai făcusem deja de mii de ori, scot Aifonu’ să citesc mesajul.
Hop! Unul dintre puşti face un salt şi-mi smulge telefonul din mână şi odată cu el şi căştile din urechi. Eu rămân neclintită pe băncuţă, flancată de toate paporniţele. În cap nu auzeam decât o voce ascuţită care repeta în continuu „nu pot să cred! deci nu pot să cred! şi eu care mă simţeam prost pentru că i-am judecat!”
Între timp unul din negrii din gaşcă se năpusteşte peste celălalt şi îi ia telefonul din mână. Apuc şi eu să mă dezmeticesc după 30 de secunde de uimire împietrită. Dau să mă ridic şi să mă îndrept spre negrul care acum punea Aifonul meu în buzunarul lui de trening.
Şi dintr-o dată m-a lovit. Gagica care era cu ei. Care a sărit ca o leoaică în faţa mea şi cu braţele deschise ca să mă blocheze. Mai ceva ca la handbal! Între timp băieţii au terminat să se certe între ei care să pună mâna pe Aifonu’ meu. Şe reaşează pe băncuţă. O împing pe gagică deoparte şi mă îndrept spre băieţi şi îmi dau seama că îmi tremură genunchii. Mă uit fix la negrul care ascunsese telefonul în buzunarul de la trening şi îl rog frumos să îmi dea telefonul.
„Ce-ai cucoană, eşti nebună?! N-am niciun telefon, du-te şi dă-mi pace!”
Mă uit la el şi în jur şi-mi dau seama că sunt singură în toată afacerea. Îi repet cu frumosul să-mi dea telefonul înapoi şi că l-am văzut când l-a pus în buzunar la spate. În sine mea simţeam cum ceva se prăbuşeşte. Mă gândeam că va trebui să mă întorc la cămin şi să-l blochez şi să şterg tot ce este pe el. Apoi la comisariat să depun plângere. Şi cu plângerea la SFR să-mi dea un Aifon nou. Bine că măcar am asigurarea. Până la urmă nu am plătit 6 euro/lună degeaba. Of, băga-mi-aş pula în neamul tău de cioară nespălată dă-mi Aifonu’ înapoi! Şi frustrarea creştea în mine pentru că la bătaie cu el/ei nu mă puteam lua, tramvaiul se apropia de staţie şi lumea urma să se urce nepăsătoare la necazul meu şi eu o să rămân singură cu toţi pulicii ăştia pe care societatea în care trăiesc i-a adus în pragul ăsta.
„Haide măi, dă-mi te rog telefonul înapoi!” mai încerc eu odată.
Şi-mi răspunde gagica (cam cu atitudinea de negresă enervată care la sfârşit îţi face un „talk to the hand”, deşi ea era din neam cu Mohamed): „Haide pisi, termină. Cum ţi-ai cumpărat un Aiphon poţi să ţi-l cumperi şi pe al doilea! N-are rost să plângi pentru el” (Ana are alergii = Anei îi curg ochii cu zecile de minute de parcă ar fi bocitoare de meserie. Dacă mai este şi un pic de vânt este show garantat. Dar gagica nu avea de unde să ştie. Am lasat-o să creadă că plâng, câtă vreme asta m-ar fi ajutat să-mi recuperez odorul)
Pentru că la Paris plouă cu ele. Şi pentru că nu costă decât 3 euro. De unde să ştie nemernica că este cadou de ziua mea?
Tramvaiul era aproape în staţie şi de data asta îi vorbesc arăboaicei: „Îmi daţi telefonul odată?!”
„Ah, să-mi bag! Vorbeşti franceză cu accent. Nu eşti franţuzoaică?! Englezoaică, nu?!”
Şi m-am apucat să îi răspund în engleză că da şi că să-mi dea dracului telefonul ăla odată!
Gagica super entuziasmată începe să stâlcească 2 cuvinte în engleză şi restul franceză că moamă! ce tare că sunt englezoaică! Că şi ea vrea să ajungă la Londra şi haide bă! dă-i telefonul înapoi. Dă-i-l mă, n-auzi când îţi zic?!
Şi îl văd pe negru că îl scoate din buzunarul de trening şi că mi-l întinde un pic nedumerit. Îl recuperez, îi mulţumesc în franceză gagicii şi urc în tramvaiul care încă nu plecase din staţie. Mă întorc şi o văd pe gagică care parca înnebunise. Urla de pe băncuţă că am minţit-o şi că uite că vorbesc franceză (orice raţionament de genul „ştii că poţi fi englez şi să fii capabil să vorbeşti franceză” nu îşi avea rostul. în condiţiile în care să spui mulţumesc nu este ceea ce eu aş cataloga ca vorbit franceză). Uşile de la tramvai s-au închis când duduia mă blagoslovea cu un „curvă împuţită!”
Am ajuns la Raf uitându-mă în toate cele patru zări. Am regretat că uşa lor de la intrare nu are mai multe încuietori, lacăte şi pe Marcu.
M-am aşezat pe canapea în salon şi am aşteptat să mă calmez. Am descoperit că în astfel de situaţii, după ce spaima şi uimirea trec, se instaurează furia care, după caracter, ar putea devia spre ură.
Am sunat-o pe Manu să îi povestesc grozăvia. Nu a fost deloc impresionată. Sau nu cum mi-aş fi dorit eu să fie. Mi-a zis că dacă ar fi vrut să mi-l fure ar fi rupt-o din prima la fugă şi gata şi că probabil voiau să facă vreo glumă cretină. Pe Raf l-a apucat mila şi mă verifica din 2 în 2 ore.
Concluzia mea: ce bine că vorbesc franceză cu accent (nu că m-aş fi ruşinat vreodată) + prejudecăţiile se nasc din adevăruri şi îşi au rostul lor în viaţă.
iulie 13, 2012
Ana si Ingerul
„I’m back in black, I hit the sack. It’s been too long I’m glad to be back” vorba AC/DC.
Acum că vălul negru mi s-a ridicat de pe ochi și pot să scriu din nou. Eu tot suspectez că a fost vorba de un mârșav blestem de-al de lui Dorel sau He Who Must Not Be Named (sau a gagică-sii de atunci cu care mi-a mâncat sufletul inutil) sau Grigore sau oricare alt personaj care nu a putut să îndure bărbătește faima cu care eu în mărinimia mea sinceră și dezinteresată îl blagosloveam, amiiiiiiiiiiiiiiiiin!!!!
A trecut atâta timp de când nu am mai scris că nici wordpressul nu mai știu să-l folosesc. Dar revenind la povestioara din această seară… Băiatul cu nume de înger. Am mai pomenit despre el anul trecut. Desigur, între timp treburili au evoluat vertiginos și dramatic în toate sensurile și direcțiile, spre dezamăgirea publicului spectactor/cititor care nu a putut urmări în timp real. Însă pentru a compensa dispariția din peisaj, am să înșir azi câteva din trăirile intense de care am avut parte alături de cetățean.
Recapitulare: băiatul cu nume de înger sau mai pe scurt Îngerul (nume de cod căpătat de la Irina, care aflând cum îl cheamă, a exclamat pe „mesăngiăr”: „ce nume de înger are și băiatul ăsta!” – N-am să repet cum îl cheamă. În condițiile astea sunt 2 posibilități: fie îi iei la rând pe toți îngerii din Biblie și îți alegi un nume și presupui că așa îl cheamă, fie cauți temerar prin posturile din 2011 când apare prima dată). Înalt, frumos, blond și cu ochi albaștri. Geek de profesie – inginer/electrician, din soiul celor care sunt incredibil de fericiți când trec pe lângă un transformator electric și îl aud cum duduie (hei, fiecare cu damblaua lui. Eu mă entuziasmez când trec peste gurile de aerisire de la metrou pentru că îmi flutură pletele de jos în sus și mă simt all Superman meets Marilyn Monroe. Așa că who am I to judge?) În timpul zilei se joacă cu centrale electrice (el spre deosebire de mine are cu adevărat o meserie), iar în timpul liber joacă tenis (bine, spre foarte bine, cum ar zice toți care au jucat cu el. Nu cunosc, nu mă pronunț. Inocent until proven guilty)
Pe lângă toate astea, el în sine este un fenomen. Și nu spun asta la modul romantico-love strucked puppy, ci pentru că efectiv este un fenomen. De cele mai multe ori ai impresia că trăiește pe Marte și, că ocazional, se întâmplă să poți trasa o tangentă între orbita lui și cea a pământului.
Spre exemplu: Solidays. Festival de 3 zile pe hipodrom la Longchamp (noi și căluții lipițani). Am mers acolo în grup: Ana, Îngerul, Benoit, Quentin, JuJu și alți prieteni de-ai Îngerului și de-ai lui Quentin. Ana, singura prezență feminină, un pic cam ca de obicei. Toate cele ce urmează s-au petrecut în seara de sâmbătă a festivalului.
Așadar și prin urmare, eram noi fericiți că văzusem verzi și uscate (în special Shaka Ponk) și ne îndreptam domoale către cealaltă extremitate a hipodromului. Aveam o oră de așteptat până la Kavinsky, iar orologiu arăta trecut de 1h30 de dimineață. Ne-am zis să profităm de pauza de muzichie și să luăm cu asalt toaletele publice, grătarele și cortul Heineken (în ordinea descrescătoare a urgenței).
(Totul era stabilit încă de la începutul serii. Orice s-ar întâmpla, dacă cumva ne pierdem, ne reunim sub „pomul” din fier și lumină din fața intrarii. Iar la concerte ne așezăm mereu lângă sunetiști, în partea stângă)
Zis și făcut, prima oprire buda. Am intrat în ordinea numerelor de pe tricou, doar că am ieșit mai puțini la numărătoare. Evident, Îngerul lipsea. Am stat și am așteptat 5, 10, 15, 20, 25 – juma de oră, doar-doar o apărea creștinul. Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, nici urmă de el. Din loc nu ne-am clintit încă de dinainte să mergem la budă, deci nu ar fi avut cum să ne rateze. Nici incredibil de alcoolizați nu eram niciunii dintre noi, încât să treacă efectiv pe lângă noi.
Dar nu-e și cu asta basta. Iaca l-am pierdut pe blond. La Solidays, pe hipodrom. Instinctul natural și firesc: să ne uităm după el. Pe hipodrom la Longchamp noaptea la 2 printre restul de 160 000 de indivizi veniți cu aceleași gânduri ca și noi. Vezi să nu dai de el!! Ne-am zis că știe pactul cu „copacul” luminos de la intrare și că o să ne reunim acolo, așa că am mers să mâncăm (iar eu adorabila de mine, mi-am zis să îi iau o bucată de pizza să îmbuce și el ceva). Se face de ora 3, nici urmă de blond. Ok, râdem glumim, te căutăm, dar noi mergem să vedem Kavinsky.
(Desigur, între timp toți am încercat să-l sunăm, dar degeaba. iPhonul meu nu se conecta, iar lui Benoit îi intra direct căsuța vocală. Așa că l-am asaltat toți cu mesaje de localizare cu coordonate precise: de la cortul Heineken vino drept în față până la tipul mort de beat care doarme pe jos, acolo faci stânga. Noi suntem 3 rânduri mai în față, într-un unghi de 45 de grade cu scena)
Și ne-am așezat cuminți la Kavinsky. De-za-mă-gi-tor!!!! pân la Dumnezeu și-o cracă mai sus. Momentul de glorie a fost un remix după RATM, pe care eu și Benoit (suflete rebele) am sâmțât nevoia să ne manifestăm. Eu am profitat de ocazie ca să scap de felia de pizza (spre fericirea stomacului lui Benoit), pe care o tot plimbam de colo-colo, de juma de oră, ca pe o ofrandă. În cele din urmă ne-am convins că pe Înger l-am pierdut definitiv și că degeaba am așteptat orele 3 pentru Kavinsky, în afară de melodia din Drive nu știe de niciunele.
Resemnați ne-am mutat la cealaltă scenă, unde era un concert dub step, și unde am rămas până la sfarșit când au venit să ne trimită acasă. 5 am, o oră bună de mers acasă, tot fără blond, de la care nimeni nu mai avusese vreo veste dinaintea intratului la budă. Între timp aifonul meu murise, așa că mă agățam de Benoit ca de Dumnezeu.
Am pornit-o agale la somn, care mai de care încercând să mai sune sau să mai trimită un ultim mesaj blondului. În fața blocului, înainte să intrăm, Benoit se uită la mine, iar eu rostesc gândul din spatele privirii „Auzi, și dacă totuși nu e acasă? Ce facem?” Am zis să intrăm întâi în casă și vedem pe urmă. Spre marea mea relaxare, blondul dormea dus la el în cameră. A 2 a zi ne-a explicat cum a ieșit el de la budă și noi toți plecaserăm și că a încercat să sune dar nu a răspuns nimeni așa că a stat la Kavinsky după care s-a dus acasă. Scandalizați de lipsa de reacție la cele 50 de apeluri nepreluate, 100 de mesaje scrise și restul vocale la care nu răspunsese, l-am întrebat de ce nu ne-a zis că a plecat. Senin ne arată mobilul din 1800 toamna de care dispune, spunând că el nu a primit nimic. După ce l-a repornit l-au lovit toate precum acceleratul.
Dar asta a fost Solidays. Fost-am împreună la Metallica, concert aniversar: 20 de ani de la lansarea The Black Album. Ana s-a agitat și a cumparat bilete. Ana s-a agitat si nu a gasit decat 2 oameni dispusi sa mearga: Nida si Maria. Cel de-al 4lea bilet în plus i l-am propus Îngerului, însă cu multă îndoială. A acceptat. Am mai întrebat încă odată dacă e sigur că vrea să meargă și dacă știe despre ce e vorba. A zis că da. Ok.
Ziua Z. Am ajuns pe Stade de France. Împreună cu fetele fremătam de nerăbdare să înceapă concertul. Îngerul calm, pe scaun lângă mine. Culmea este că fix înainte de începerea concertului, i-am tinut un discurs demn de Luceafar, despre cum am mai văzut deja Metallica de 2 ori la București și că mda e fain, așa în mare OMG!!!!!!!!!!! Ecstasy of gold!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! și-am țâșnit în picioare de pe scaun de parcă aș fi fost electrocutată. Observând entuziasmul din stânga și din dreapta mea: mi-am dat drumul… și am cam uitat de Înger. Mi-am reamintit de el când l-am observat cu coada ochiului, printre plete, uitându-se la mine, în loc să se uite la concert. Și făcuse niște ochi maaaaaaari-mari-mari de tot. Și cum ochii lui sunt albaltri păreau și mai holbați. Păi ce să-ți fac, pisi?! Ai vrut să vii la Satana cu mine, asta este. Stai și uită-te cum, împreună cu Nida, ne lăsăm în urmă un sfert din podoapa capilară și restul voce.
Într-o pauză de „rocăreală” l-am rugat să-mi zică 3 melodii de la Metallica. Liniste. Când au început să cânte Nothing else matters iar l-am întrebat „cum îi zice la melodie”. Abia după ce au început cuvintele a recunoscut.
După concert eu eram undeva în al 9-lea cer, fără voce și cu șalele blocate de frig. L-am intrebat daca i-a placut si de ce a venit daca nu cunoaste Metallica. A urmat un discurs despre cum poate să îți placă Metallica și fără să cunoști numele de la melodii. Siiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiigur, și marmota învelea ciocolata în staniol…
Însă cel mai bine se pricepe să vorbească cu mine. Într-o seară, eram cu toții veseli și alcoolizați în Bar 3 – o bodegă prin Saint Germain. La un moment dat, reușesc să-mi croiesc drum prin labirintul de încăperi semi-ovale și îi regăsesc pe toți, golind pahare într-o veselie. Ca prin ceață, îl recunosc și mă îndrept înspre el, așezat pe o canapea. El stă și se uită așa la mine și, cu unul din cele mai frumoase zâmbete pe care le are, îmi spune: „Boobs”.
Cu altă ocazie, într-o rară pornire de afecțiune îi spun „pisi”. Îi explic ce și cum vine treaba în română și că în general e de bine să ți se spună „pisi”. Altă zi, altă ocazie, același „pisi” care se rostogolește involuntar din gura mea. Urmează 10 secunde de tăcere, după care îmi răspunde cu „truc” (chestie). Eu, precum papagalul, repet „truc????!” El, într-o pornire lexicală se apucă să îmi explice și să-mi dea sinonime. Îl lămuresc că nu definiția cuvântului mă contrariază ci faptul că mă strigă „chestie”… Oricum, povestea o știe toată lumea. Cu toții au râs și s-au minunat și și-au râs de el și de neputința de a se exprima când vine vorba de mine. Iar acum ori de câte ori e vorba de vreo „chestie”, mă privesc toți cu subînțeles.
Astea ar fi doar 1% din pățaniile Anei cu Îngerul.
P.S.: ținând cont de perioada lungă de absentare o serie de personaje au dispărut și altele noi și-au croit loc pe scenă. Mă gândesc că o mică recapitulare ar fi binevenită??
februarie 2, 2012
My Paris
M-a rugat Elena sa scriu despre Paris… Dupa 2 saptamani de chinuri am izbutit. Am scris. Insa ar mai fi atatea de spus, vorba lui El Primo.
Ce pot sa spun? Va urma 🙂
decembrie 13, 2011
De ce, Ana? (1)
Ca să fim înțeleși încă de la început, e vorba de o poveste foarte lungă. Așa că dacă tot ai apucat-o pe drumul ăsta, asigură-te că ai jumătate de oră la dispoziție. Că ești instalat confortabil și că ai și ceva bun la îndemână. Totul începe joi după-masă și se sfârșește cândva duminică după miezul nopții. Sunt multe de trecut în revistă: 3 orașe și jumătate, 287 km cu trenul în jurul Parisului străbătuți în 14 ore, 1 concurs internațional, 2 prieteni dragi veniți de departe and all of the rest.
Joi m-am trezit la 18h30. Ca o floare de primăvară. Programul meu nu mai are de multă vreme niciun Dumnezeu, iar eu m-am resemnat să-l scot la lumină. Partea bună în „trezitul de dimineață” la 18h30 este că în jumătate de oră, lumea începe să vină de la serviciu, deci nu am vreme să mă plictisesc. Hotărâsem cu băieții să mâncăm devreme în seara aia, pentru că ne aștepta Camille la 8 în nu-știu-ce-bar. Zis și făcut, la 19h15 eram gios la resto. Lyhonnele ne-a anunțat că poate ni se alătură mai târziu, după ce își vizionează piesa. Și uite așa au mai rămas doar 3: Ana, Băiatul cu nume de înger și Quentin.
Purcedem la drum cu burțile pline, imediat după masă. Cu 3 m înainte să intrăm la metrou eu îmi dau seama că mi-am uitat abonamentul, iar Quentin portofelul. Să facem cale-ntoarsă, zic. Eu profit de ocazie și mă și schimb repede, spre disperarea băieților, care-și vedeau berile la preț redus puse sub semnul întrebării.
Ajungem la Glacière și-l urmăm pe Quentin, singurul care cunoștea detaliile geografice ale întâlnirii. Desigur o luasem în direcția opusă, ne întoarcem și găsim într-un final strada cu pricina. O stradă foaaarte, foaarte lungă la capătul căruia, pe colț pe stânga era vestitul bar. Era 20h50. Nu întârziasem atât de mult, dacă e să ținem cont de context. Dar nu era vreme de pierdut, mai erau 10 minute din happy hour și noi eram însetați. Să curgă cu bere pentru băieți și un Mojito pentru Ana. Cel mai prost Mojito pe care l-am băut în viața mea de băutoare de Mojito. Așa că dacă vreodată ajungi pe strada aia foarte lungă și intrii în barul de pe colț pe stânga mai bine ia-ți un Heineken, mergi la sigur.
În jur de 22h30 ni s-a alăturat și Lyhonnelle și uite cum ne-am mai lungit la încă un pahar. Cu toate astea, am fost cuminți și am plecat acasă înainte de miezul nopții. Între timp mie mi se făcuse poftă de un shake ciucalată și anunțasem sus și tare că eu vin pe la Alésia și mă opresc la Mc. (N.r.: La McDonald`s în Franța nu există shake de ciocolată. Nu există niciun fel de shake, defapt. Însă recent au lansat frappé de ciucalată. Close enough, right? Și mie-mi era poftă). Așa că ne-am dat jos la Denfert și am luat o mică gustare înainte de somn. Ca să compensăm, am luat-o pe jos până acasă, pe unul ce s-a dovedit un drum destul de ocolitor, deși simpatic: Rue Daguerre, cvasi-pietonală și cu dale și tot felul de magazine cu vitrine simpatice și oameni alcoolizați ieșiți de la after-work-uri care se minunau de cvartetul rătăcitor prin ploaia măruntă. Unii erau atât de marcați, încât strigau după noi „halal timp v-ați ales să ieșiți la plimbare”
Ajunși la cămin, cei 3 crai de la răsărit au dat stingerea, cum era și firesc din postura lor de „jeunes cadres dynamiques”. Adică, ei au un program normal. Ei se treziseră la 8 în dimineața aia (cam pe când mă culcam eu). Ei fuseseră la serviciu și avuseseră activitate intelectuală consumatoare de energie. Ei erau obosiți așa că ei mergeau la culcare. But enough about them. De ce nu poți să dormi și tu ca oamenii normali? De ce, Ana, de ce?! Eu!!! Eu m-am dus la mine și mi-am luat bilet de mers acasă de Crăciun. Eu am mai pierdut vremea pe diverse site-uri și pe feisbuc. Eu am mai citit o documentație despre PD. Eu m-am uitat la The Incredibles și tot eu am avut timp să cuget la nemurirea sufletului, permanența memoriei, cum îmi petrec ziua de vineri ș.a.m.d
Am hotărât să fac noapte albă și să nu mă culc (din nou) la 8 și să trag de mine (din nou) până la noapte (din nou) ca să încerc să reintru pe un făgaș normal (iar din nou). Și uite cum începe ziua de vineri. Cu un mic-dejun și planuri de a lua Parisul cu asalt (erau diverse aspecte administrative care trebuiau rezolvate).
Din nefericire entuziasmul meu și pornirea mea euforică nu se reflectau și în exterior. La 8 de dimineață era încă semi-întuneric, frig și ploua ceva mai intens decât la 12 noaptea. Cu toate astea am ieșit până la boulageria din colț să-mi iau un croissant et un chausson aux pommes. Dacă tot ne apucăm de un lucru măcar să îl facem bine. M-am întors la cămin cu bunătățurile încă aburinde și m-am așezat la resto să-mi savurez micul-dejun. Am profitat de ocazie și am aflat ce s-a mai petrecut prin lume în timp ce eu dormeam. Mă gândesc că știi povestea cu rușii care s-au supărat și au ieșit în stradă și care-l arată cu degetul pe Putin?
Cu măruntaiele încălzite cu cacao cu lapte și o perspectiva unei zile foarte productive, ies iar în ploaie. Planul meu era să ajung la Assurances-Maladie să depun actele pentru obținerea unui numéro de sécurite sociale. Luasem în geantă cu mine toate actele: buletin, certificat… adeverința de angajare pe care trebuie să o printezi, Ana. Lux. Ceasul era 8h30 și aproape ajunsesem de metrou la Alésia, noroc că fix în față are magazin un moșuleț arab tare dezagreabil și pot să printez la el. Era închis. Deschidea abia la 10.
Îi trimit mesaj Îngerului să-l întreb unde anume a mers el să printeze (îmi explicase deja de 2 ori, dar de fiecare dată nu fusesem atentă și nu știam decât vag o direcție înspre o stradă fix în partea cealaltă de camin față de cum plecasem eu). Știind că trebuie să ajung spre Pernety mă reîntorc, prin ploaie, bombănind pe moșulețul dezagreabil. 10 minute mai târziu mă uitam lung la 2 străzi, neștiind pe care să o aleg. Vezi, Ana?! De ce nu poți să fii și tu atentă când vorbește băiatul cu tine?! Care băiat de ce nu răspunde la sms, la ora asta ar fi trebuit să fie deja în RER în drum spre serviciu… Până la urmă am ales o stradă, încrucișând degetele și sperând să fie cea bună. A fost, dar era închis la varianta lor de Țuchi și deschidea abia la 10.
Îmi zic să nu disper. Mai știam eu încă un arab, pe o altă străduță pe lângă cămin. Încercarea moarte n-are, nu-i așa. Oricum nu aveam altceva mai bun de făcut și-mi era teamă că dacă ajung acasă adorm. Ajung și la arabul cu nr. 2, dar și acolo era închis și tot la 10 deschidea. Paștele mamii lor că nu poți să scoți la imprimantă o amărâtă de foaie. Oricum aveam picioarele ude până aproape de genunchi și mi-am zis că e un bun moment să mă îndrept spre cămin și sa aștept să se facă 10. Pe drum am vrut să mă opresc la Franprix să-mi iau un suc de portocale, dar nu era încă 9 și nu deschiseseră. Iar m-am pus pe înjurat.
Odată ajunsă la cămin, nici nu intru bine în hol că-l văd ieșind de la resto pe Quentin. Avea în mână o jumătate de sendivș de la micul dejun, o dungă de pernă pe obrazul stâng și o privire tare nelămurită văzându-mă.
Quentin: Ana?! Ce faci?! De unde vii?? Ai fost în oraș toată noaptea? Iar n-ai dormit? Tot pe la place de Clichy umblii?
I-am explicat povestea cu xeroxul/imprimanta, ploaia, CNP-ul de Franța and all that. Toate astea stând în ușa căminului. Eu mă lamentam sus și tare despre „cât de stupide sunt orarele francezilor”, iar Quentin profita ca să termine de mâncat. Amândoi am fost întrerupți de un bubuit de ușă trântită. Ne întoarcem și-l vedem pe Înger care iese val-vârtej de pe casa scărilor și care în graba lui dăduse cu ușa de pereți. E în semi-alergat și trece pe lângă noi. Îl salută pe Quentin și dă să se pună ca lumea pe alergat, după care se întoarce:
Îngerul, apropiindu-se: Ana?!?!?! Ce faci? Iar n-ai dormit?
Ana: Iar întârzii?! O să te dea afară în ritmul ăsta :))
Îngerul, apucându-mă de umeri cu ambele mâini și poziționându-mă cu fața spre stradă și privindu-mă fix în ochi, începe să vorbească clar și răspicat: Deci, îți mai explic odată. Uite, o iei pe strada asta fix în față, apoi la prima intersecție o iei spre dreapta și…
Ana: E ok, l-am găsit. E închis. Mersi
Îmi dă drumul și îi citesc în ochi o mare ușurare. Îmi spune că e super târziu și că e în căcat. Quentin începuse deja să se îndepărteze cu pas domol. Pe mine mă bufnește râsul și le zic să se grăbească că nu mai erau decat 3 velib-uri în stația de lângă cămin. Au tâșnit ca din pușcă amândoi.
Eu am așteptat să se facă 10 ca să-mi reiau activitățile. A fost o oră foarte lungă. Mai ales pentru că am dat drumul la radio românesc. Am început cu Magic FM… Voiam ceva liniștit și ușor, dar am nimerit peste colinde. La primult am zis hai, ok, înțeleg – e decembrie and all. La al 2 lea am cam încruntat sprâncenele, însă la al4lea m-am oripilat de-a dreptul și am închis. Era prea mult pentru mine. Și așa nu mă prea „cuprinde” pe mine „spiritul Crăciunului”, dar să mă expun de bună voie și nesilită de nimeni la colinde încă de pe 9 decembrie e deja prea mult. Am trecut pe Radio 21, pentru că trebuia să mă trezesc la viață, însă partea proastă este că dau și reclamele. Și așa am aflat că Dragoș Bucur urmează să o surprindă pe Dana Nălbaru cu un „cadou deosebit de la benzinăriile MOL”… Și am rămas fără cuvinte. Așa-mi trebuie dacă vreau să experimentez. De ce, Ana? De ce nu ai rămas tu la City FM? Satana nu te oripilează niciodată. Din fericire era deja 10 și am plecat iar în expediție.
Tot din fericire se oprise și ploaia, iar moșulețul cel dezagreabil își deschisese maghernița. La Assurance Maladie totul a decurs ca pe roate. Pe urmă am mers în oraș, la cumpărături și uite cum am mai ucis încă 3 ore. În jur de 14h eram acasă și parcă intrasem pe fast forward și timpul pe slow motion: am mâncat, am spălat (haine, cameră, așternuturi și orice altceva mai putea fi spălat), mi-am aranjat actele și am reorganizat camera. Și nu era decât 17h. M-am dus la sport doo ore ca să îi regăsesc mai târziu la cină pe băieți.
Ei erau în continuare la fel de contrariați și de nelămuriți despre „cum nu poți măi să dormi nopțile?! Oricum nu mai contează acum, la 21h30 ne vedem la Alésia să mergem în oraș să bem ceva. Vii cu noi, da?” Da. Aveam timp o oră să mă pregătesc.
Și uite cum pentru prima oară după multă vreme am ajuns la timp la o întâlnire. Că întâlnirea a fost organizată de Quentin și că ne-am învârtit ca proștii cu metroul timp de 20 de minute între 3 stații pe linia lui 4, ca să ne întâlnim cu un amic de-al lui, asta e cu totul și cu totul altă treabă.
Ajungem în cele din urmă și pe Rue Mouffetard. Era devreme. Nici măcar 22h30, și eu depășeam pragul de 24h de ore nedormite. Tot după Quentin mergeam, pentru că „știe el un bar. Le Bateau Ivre îi zice”. Normal că prima oară am luat-o în direcția greșită. Ne întoarce, ne sucim și găsim în cele din urmă și „barca” doar că era plină. Ce să facem, ce să facem? Acum dacă tot am bătut drumul până aici să ne așezăm totuși undeva și să ne alcoolizăm.
„Ana, nu cauți tu pe aifon un bar?” Îl caut pisi, dar pe care? Am propus le Violon Dingue, veche cunoștință de-a mea și-a Îngerului, aflat în apropiere și unde fac niște super cocktailuri pas cher. S-a aprobat. Fiind înainte de 23h era doar pe jumătate plin așa că am găsit și o masă pentru minim 4. Am mers la bar să comandăm și l-am rugat pe Înger să ceară și pentru mine. O decizie inspirată, pentru că replica lui de „o Leffe și un Orgasm pentru ea, te rog” a smuls zâmbete în stânga și-n dreapta (N.R: Orgasm = cocktail pe bază de vodcă, Baileys, Kahlua și creme fraiche liquide. Te lingi pe buze și nimic mai mult).
Quentin se întâlnise cu un prieten, care la rândul lui a venit cu gagică-sa și cu încă 2 cunoscuți. Lume multă veselie, așa că masa era mereu plină și socializarea era în toi. După al 2 lea Orgasm, înainte de miezul nopții eu am zis că mai bine mă opresc, nu de alta dar 30 de ore fără somn nu sunt de ici de colo. Dacă mai adaugi și alcool, ieși prost din poveste. Spre sfârșit ni s-a alăturat și Camille și am luat-o ușurel spre casă. O bună bucată pe jos, până aproape de Place d`Italie.
Când am ajuns la cămin pe mine m-a apucat depresia pentru că lui Lyhonnelle îi venise gagica, ceea ce însemna că nu am să apuc să dorm prea mult pentru că ei urmau să se iubească pasional (absolut normal) toată noaptea ceea ce însemna că ea iar urma să își zbiere (nu la fel de normal) toți plămânii (multiplu de 5) cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Data trecută când a venit la el, i-am auzit pe 3 etaje: tot etajul 5 unde locuiește Lyhonnelle, eu de la 6 (și sunt în diagonală 2 camere) și încă câțiva pe la 4. Oricum pot spune dincolo de orice îndoială că dacă se apucă să strige o pot recunoaște dintr-o mie. În cele din urmă mi-am pus căștile și am izbutit să adorm, undeva aproape de 3, doar ca să mă trezesc 5 ore mai târziu.
Va urma
P.S.: Știu. Este mult „name-dropping”… Camille, Lyhonnelle, Quentin and all the rest. Promit să revin cu lămuriri
noiembrie 8, 2011
Ana și liniile
Precum gayi, prefer compania băieților/bărbaților, decât a propriului gen. E muuuuult mai simplu cu băieții. Fetele au mereu tendința să fie răutăcioase și enervante, totul învăluit într-un comportament „roz și pufos” în care insultele sunt spuse pe un ton pisicit, fluturând din gene și neapărat „pe la spate” (ca să vezi ipocrizie și ironie…) Și dacă sunt mai mult de doo și cu ceva nevoie patologică pentru atenție, c`est fini la comedie. Dar, revenind, faptul că eu am o părere incredibil de proastă despre fete nu m-a împiedicat să am prietene bune și foarte bune. Desigur, au fost momente când we would get on each other`s nerves, dar nu e nimic ce nu poate fi îndreptat prin dresaj. De ambele părți.
Iar de-a lungul hErasmului am întâlnit mai toate națiile pământului. Evident, fiind vorba de facultăți cu profil economic și/sau socio-uman, majoritatea hErasmușilor străini erau defapt, hErasmuse. Care mai de care mai drăguțe și mai simpatice și cu care am colindat Franța de la nord la sud și de la est la vest, totul într-un șirag de întâmplări demne de „do you remember that time when…” Spanioloaice, americance, irlandeze, cehoaice, poloneze, suedeze, nemțoaice, italience… + Ana = love story. Dar ca orice adevărată poveste de dragoste, ele s-au întors în țara de origine. Și eu am rămas pe cap cu … băștinașele.
Treaba nu e atât de sumbră pe cât pare. Am reușit în cele din urmă să am 2 achiziții de valoare: Jessie J (Jessica, fosta colegă de master) și mai nou, pe Camille (sister from another mother – născută pe 8 septembrie 1987, 17h00 undeva prin Bretagne. O mână de om).
Cât despre restul franțuzoaicelor, snoavele ce urmează vor fi elucidante. Am stabilit deja că relația româncă–franțuzoaică nu pornește de la 0 (vezi una bucată piece of Ana`s mind aici). Și știm despre eul liric că este un reprezentant de seamă al genului. Adică cu o predilecție pentru ironie, batjocură și un simț al umorului cel puțin acid, toate peste medie.
Totul a pornit de la Liliane și o seară în Pub St Germain. Ieșisem cu ea să fumeze – era pe la începuturile relației noastre, când încă făceam cunoștință și când eu încă depuneam un efort să nu-mi bat joc de toți și toate. Dar asta era înainte. Înainte ca Liliane să mă întrebe dacă Transilvania chiar există? Și dacă e o țară separată sau ce este ea de fapt, Transilvania? (Aș putea spune că e un progres. Mai bine No man`s land decât la unguri, right?) Și dacă arată ca în desenele cu dr. Nu-mai-știu-cum-îl-cheamă?
Am tras aer adânc în piept și i-am explicat unde e așezată Transilvania și cu cine votează ea. Apoi i-am reamintit că nu împărtășim aceleași referințe culturale despre desenele animate ale copilăriei. Și m-a lămurit. Surpriza emisiunii: un tărâm undeva nu-se-știe-unde, foarte întunecat și friguros, cu un relief compus doar din stânci pleșuve de-a lungul cărora șerpuiesc poteci strâmte la capătul cărora, la înălțimi amețitoare își avea castelul vestitul personaj sus-menționat. Lux.
Desigur, descrierea a fost mai cuprinzătoare decât atât, incluzând și ceva ceață, sunete ciudate, creaturi ale nopții (oricum era doar noapte, Soarele nu străluce în Transilvania) și sate cu „un fel de oameni”. Inițial mi-am zis că ea glumește/bate joc/orice altceva, pentru că refuzam să o iau în serios. 30 de secunde mai târziu, am înțeles că era cât se poate de serioasă. Așa că i-am explicat că totuși apare și Soarele acolo în vârful stâncii și că nici atât de frig nu este. Mai e nevoie de multe ieșiri simpatice ca să-și spele păcatele și să mai crească puțin în ochii mei.
Însă neghiobia ei m-a determinat să trag o linie. Prima linie. Deci mi se rupe, din toate punctele de vedere. Ținând cont de diversitatea și multitudinea de surse de informație care sunt la dispoziția oricui în zilele noastre, genul de întrebări de mai sus nu mai reprezintă decât un apel la bătaie de joc. Și fabulație. Eu sunt de profesie geek într-ale statisticii, d-aia m-a trimis mama să fac carte peste mări și țări, nu ca să țin ore de Istoria civilizației și culturii românești.
Și am mai tras o linie. Deci iar mi se rupe, când mă întrebi ce fac. Am avut bunăvoința, timp de câteva luni, să explic cât mai simplu ce fac – calcul de risc. Desigur, era genul de răspuns care atrăgea după sine alte întrebări, la care degeaba răspundeam pentru că respectivul devenea din ce în ce mai nelămurit. My bad, nu e nimic obligat să știe ce înseamnă credit scoring și/sau cu ce se ocupă Comitetul de la Basel. Așa că mi-am modificat răspunsul la „lucrez în bancă”. Doar că pentru 99,99% dintre bipezii dotați cu darul vorbirii asta înseamnă că lucrezi într-o agenție, la tejghea și în secunda 2 te întreabă ce credit să-și ia sau dacă nu poți să-i ajuți cu nu știu ce rate. Apoi, ca să închei totuși seria inepții, bag un „back office” ca să mă scutească de orice alte lămuriri, dar urmează lovitura de grație, pentru că ceva, cumva, undeva a sinapsat și-mi lansează cu mândrie și siguranța că face o glumă bună „Aaaa. În Bancă!!! Voi ăștia din Bănci sunteți de vină pentru că se duce totul de râpă. Cum conduceți voi lumea de acolo de la birourile voastre. Deci dacă dă X faliment să știu cine e de vină. Hăhăhăhăhăhăhă!!!”
Cu tot cu cele 2 linii ale mele, am mers sâmbăta trecută la o petrecere de casă nouă. La Camille. Am mers împreună cu băieții – Lionel, Quentin și băiatul cu nume de înger. Odată ajunși acolo, am descoperit că nu am venit bine pregătiți. Noi adusesem bere, vodkă, Cola Cherry și Maltesers. Doar ca să găsim 4 fete, pe scaune în jurul unei mese rotunde, povestind și jucându-se cu părul mai ceva ca la o șezătoare. Nu-i nimic. Ne-am așezat și noi în jurul aceleiași mese, ne-am scris numele pe un pahar de plastic și am început să bem. Ce altceva era de făcut? Între timp, cercul s-a lărgit cu încă vreo 4 fete. La fel de calme, tăcute și de franțuzoaice toate. Și actrițe în devenire. Pentru că 98% din oamenii de acolo erau artiști, viitori actori. Și mai rămâneam eu cu Quentin și cu blondul, tocilarii de profesie.
O oră mai târziu, timp în care artiștii au avut timp să dezbată despre cursurile pe care le-au luat, portofoliile pe care și le-au făcut, filmele preferate, actorii și actrițele cel mai aproape de inimă, și-au adus aminte și de noi 3. Noi 3 care tot beam – eu aveam ceva de împărțit cu sticla de rom, îngerul se lipise de whisky, iar Quentin termina bere după bere.
„Și voi cu ce vă ocupați?”
Printre ghicotelile mele, Quentin a bălmăjit ceva cu energia și dezvoltarea durabilă și îngerul a zis că el e electrician. Și nu mai rămâneam decât singură eu. Anticipasem deja momentul într-un mesaj trimis din timp lui Manu. Așa că mi-am permis s-o citez „în general în bancă, însă ocazional și prin baruri, sus pe mese”. Desigur, grupul fetelor de la Căpâlna s-a blocat și și-a mărit ochii înclinându-se înspre mine, pe fundalul sonor de râsete ale băieților + Camille. Nimeni nu a mai îndrăznit să-mi pună vreo întrebare lămuritoare și s-a revenit la flori, filme, fete și băieți.
Următoarea intervenție a fost în același stil. Lionel și cu o ilustră necunoscută discutau pasional despre Dakota Fanning. El susținea sus și tare că „Moamă, în War of the worlds i-a furat the spot light lui Cruise”. Ea nu era de acord. Eu eram la mijloc, din punct de vedere geografic și am simțit nevoia să mă exprim: urlă. Tot filmul. Urlă 2 ore. M-a obosit. Mi-a plăcut mult în I am Sam, l-ați văzut? Silenzio stampa, nu știau filmul, le-am dat temă pentru acasă. Apoi cineva m-a întrebat cine e actrița mea preferată și recunosc că aici am exagerat, dar era păcat să stric un început așa de frumos.
Am răspuns cu Sasha Grey. Și iar s-a lăsat liniștea, pentru că nimeni de la șezătoare nu știa cine este. Mă rog, în afară de înger și de Lionel, care zâmbeau pe sub mustăți. O fată m-a întrebat în ce a jucat și i-am zis Entourage, altă temă pentru acasă. Apoi Lionel, dragul de el a venit cu lămuriri, despre renumele de Regină a xXx al Sashei.
Am început să mă joc cu paharul, zâmbind larg pentru alte replici spuse în sinea mea și când mi-am ridicat privirea am dat de ochii îngerului, care a mimat, la fel de amuzat un „Serieusement?!”
Anagreudeexplicat's Blog 