Iunie 14, 2011

Next

Posted in ana, Paris, reflechir tagged , , , , la 12:03 am de anagreudeexplicat

Intrii şi primul lucru pe care-l faci este să îţi arunci cămaşa undeva. Nici nu apuc să-mi dau geanta jos de pe umăr şi tu eşti deja întins pe pat şi priveşti. Tot nu înţeleg de ce ai vrut să vii la mine în seara asta. Puteai foarte bine să te duci acasă la tine. Amândoi ştim că puteai să mergi acasă. Dar tu vii la mine.

Las geamul întredeschis, sting lampadarul şi vin lângă tine în pat. Este totuşi patul meu. Şi cu tine în el. Noaptea asta. priveşti din colţul tău şi-mi spui că e ceva schimbat la mine. M-am vopsit? Da… negru. În martie. Desigur, în faţa unei asemenea lipse de simţ de observaţie pe mine mă apucă râsul. Oricine ar râde. Tu începi şi povesteşti ceva printre chicotelile mele. Şi atunci opresc şi te întreb.

Cuvintele mi se rostogolesc pur şi simplu unele după altele. E o fluiditate simplă. Nici nu-mi dau seama de întrebare şi unde se va termina. surprinde la fel de mult ca şi pe tine. Desigur, tu te opreşti încurcat. Prima senzaţie este de nelămurire. Iar apoi… m-ai surprins.

aşteptam să te deranjeze întrebarea. Să te încrunţi, să-ţi faci ochii de gheaţă şi cu o faţă înăsprită să-mi arunci un răspuns sec.

Dar te-am luat pe nepregătite. Aşa cum stai tu întins şi pe jumătate gol. La mine în pat. Ştiu că nu există răspuns corect. Orice ai spune eşti compromis. Dar îmi place să te văd cum alegi. În mintea mea nu erau decât două opţiuni. La fel de tranşante amândouă. Fie te deranjează şi-mi arunci o răutate şi deci nu-mi răspunzi. Fie îmi spui adevărul. Oricum ar fi, amândoi ieşim ciufuliţi din poveste.

Nu ştiu ce m-a apucat să te întreb. Sincer. Nici nu m-am gândit. Şi nici tu. Dar cu toate astea, găseşti o a treia ieşire. Cea mai puţin probabilă. Te ridici şi te sprijini într-un cot. Ştii că nu mai poţi amâna un răspuns. Ceva trebuie să zici.

Aşa că minţi. minţi. Ştiu că minţi. Pentru că nici nu poţi să te uiţi la mine. Treptat, pe măsură ce-mi răspunzi, calm şi aşezat ochii tăi, revin uşor la mine. Şi chiar şi acum nu-mi poţi susţine privirea.

Timp de doi ani m-ai privit în fel şi chip. Dar niciodată nu te-ai ferit. Tu, să nu poţi să priveşti pe cineva?!?! În condiţiile în care era cea mai mare plăcere a ta: să vezi cum ceilalţi se sperie când îţi întâlnesc privirea. Doar eu ştiu câtă lume mi-a zis că „nu, nu, nu. E ceva în neregulă cu ochii lui. Sunt prea deschişi. Prea albaştrii. Nu i-ai văzut? Pare vampir. Nu ştiu, e nefiresc. Nu, nu, nu pot să mă uit la el

Ştiu că minţi. Şi totuşi mă surprinde. Aşadar am ajuns la acel moment în care tu preferi să minţi, stângaci ce-i drept, dar să minţi, decât să rişti să răneşti spunându-mi adevărul. Bine. Şi acum ce urmează?

Anunțuri

Martie 3, 2011

Sunt confuză

Posted in ana, french, reflechir tagged , la 11:02 pm de anagreudeexplicat

Eram doar eu cu mine în seara asta. Eu cu  mine. Cred că sunt cea mai greu accesibilă persoană pe care o cunosc. Pentru mine. Linişte. Nu mai era nimeni pe aproape. Cursurile s-au terminat, fiecare a plecat care încotro a avut chemare (hoardă de cutreietori ai pământului ce suntem noi) aşa că e la propriu pustiu aici.

Aveam un moment pentru mine. Am încercat să-mi umplu golul cu cel mai recent (reactualizat, de fapt) punct de interes: Anna Wintour. Întrevedeam o seară calmă, cu luminile Orleansului desfăşurându-se sub fereastra mea şi cu braţele pline de sute de pagini lucioase pline de haute couture. Dar ce loc mai bun să te pierzi cu gândul decât lumea pusă în scenă dintr-un Vogue… ?

Statutul de om proaspăt despărţit a adus cu sine un moment de rătăcire. Spun „proaspăt”, pentru că abia recent m-am putut împăca cu adevărat cu ideea că nu mai este nimic. Iar „despărţit” pentru că s-a pierdut orice formă de legătură între noi.

Şi mă gândeam… Când ajungi să te îndepărtezi de cineva, fie că se întâmplă brutal şi dureros ca o amputare, fie că e mai degrabă o instituire a dictaturii indiferenţei şi tăcerii, trebuie neapărat să fii amar la final? Şi plin de ranchiună? În special atunci când lumea ta ajunge să fie mai săracă cu un om pe care până în urmă cu 2 minute îl preţuiai foarte mult. Trebuie să-ţi derulezi în minte toate momentele şi gesturile inedite pe care le-ai făcut de dragul … şi să vrei să arăţi cu degetul şi să ţipi „UITE CÂTE AM FĂCUT EU PENTRU TINE!!!!!” ? Tot ce ai făcut a plecat din tine şi este al tău, poate doar sămânţa impulsului să fi provenit de la partea adversă, dar tot creaţia ta ar rămâne, ideea ta, gestul tău. Dar pentru că a fost direcţionat special către cineva anume nu îţi poate rămâne ţie, poate nici ca amintire plăcută, aşa că ajungi să te goleşti singur.

Nu înţeleg sfârşiturile. Mai ales cele tacite şi calme, care mustesc de o complicitate putredă de nepăsare. Şi unul şi altul realizaţi că pe zi ce trece vă distanţaţi, că totul se surpă între voi, dar nu face nimeni nimic. Nimeni nu mai este interesat să se străduiască. Să încerce. Nici măcar pentru aparenţe. Şi uite aşa ajungi să agăţi un alt gol pe şiragul ce-l porţi pe piept.

Ce mă derutează şi mai mult este finalitatea în sine. Cine pe cine se supără şi de ce? Cât din omul respectiv ai apucat să vezi cu adevărat şi cât a fost rodul imaginaţiei tale? Iar atunci când îl simţeai şi-l intuiai ca pe un frate geamăn, era el cu adevărat sau doar entuziasmul tău pentru părţi din tine regăsite în altcineva? Oamenii se schimbă cu adevărat? Şi într-atât de mult, încât să te şocheze şi să te facă să exclami că nu-i  mai recunoşti? Dar oare pe cine ai cunoscut tu? E omul de lângă tine care se schimbă sau doar modul în care tu îl percepi? Iar dacă în loc să-l priveşti cu soarele în spate acum îl vezi din faţă nu e cu adevărat vina lui.

Dar totuşi cum să nu îţi dai seama de ce ai cu adevărat în faţa ta? Sunt confuză

Februarie 19, 2011

Făt-Frumos şi Zâna Zânelor

Posted in ana, french, reflechir tagged , la 6:39 am de anagreudeexplicat

Dacă Petre Ispirescu, La Fontaine şi Eugen Ionescu ar fi ieşit vreodată ca „băeţii” la o bere ar fi ieşit ceva asemănător cu ce este mai jos. Elementele fantastice din basm, în speţă personajele principale, transpuse într-un mediu atât de absurd că dacă nu ar existat cuvântul ar fi trebuit inventat şi sfârşind cu o pildă moralizatoare.

„A fost odată, ca-n poveşti

A fost ca niciodată

Pierdută la studii-n Franţa

O prea frumoasă fată(h)

[…]

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui şi inima

Şi sufletu-i se umple

 

Si cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,

Spre umbra albastrului feisbuc

Când ea o sa-i apara.”

 

Actul 1

Personaje: Zâna Zânelor

Făt-Frumos

Locul: Franţa

Ora: mereu ce-a potrivită

Contextul: S-au cunoscut la o petrecere. Făt-Frumos o cere pe feisbuc (n.r: adaptare, basm modern). Povestesc câte-n lună şi-n stele zilnic, seară de seară din zori şi până-n noapte.

Făt-Frumos (mesaj): ça mousse mousse entre toi et moi, ça m’eclabousse bousse comme de la soie (n.r: versuri dintr-o melodie. Versuri cu dublu sens. Cu subtilităţi senzuale şi voluptoase. Ascultaţi cântecul)

Zâna Zânelor (manifestări de bucurie tipice fetelor. Aplicarea tehnicii de greu de abordat. Să nu se prindă că eu mor după el… act chill, Luceafăr like. Nu răspunde nimic pe moment)

Zâna Zânelor (la vreo zi jumătate distanţă): Je laisse laisse aller ma tete à l’envers, un peu de couleur salée aller dans la mer (n.r: continuarea versurilor. Câtă poezie pe amândoi!! Câtă originalitate. Ahem, pardon. Nu trebuie să mă bag eu în simţământului omului. Mă scuzaţi. Continuând)

Făt-Frumos (în minutul următor): Joli 30 h pour repondre

Zâna Zânelor (cu un zâmbet în care ar fi încăput lumea întreagă)

 

Actul 2

Ora: după-masă. Era şi soare. Şi cald. Ok, nu ţine totul de oră. Nu în mod direct. E ok

Contextul: Ulterior cronologic actului întâi. Comunicarea din ce în ce mai înfloritoare de o parte şi de alta. (Gen, vine, vine priiiiiiimăvara, înfloreşte tot francezul). Se vedeau din ce în ce mai des.

Făt-Frumos (mesaj): Măi, Zâno, ce vroiai să faci azi? (n.r: o zi de duminică. În care nu se întâmplă nimic la francezi. Nu e nimic deschis. Nu e nimic de făcut. Nu e nimeni pe drum)

Zâna Zânelor (hopa!!! Semne bune anul are): Hum… păi nu ştiu, ce propui? Parcă aş ieşi din casă

Făt-Frumos: Vin să te iau şi mergem peste şapte mări şi restul ţări?

(n.r: au ieşit la plimbare ei doi. Într-un fel de parc natural. Ei şi bunicii cu nepoţi de mână. Dar cât romantism. Câtă trăire pe cap de locuitor)

Actul 3

Ora: seara târziu

Contextul: petrecere. Făt-Frumos apare la invitaţia Zânei. Chef şi veselie. Între timp ajunseseră să-şi povestească vieţile seară de seară.

Zâna Zânelor (ajunşi singuri într-o cameră înainte de mutatul petrecerii în alte spaţii mai promiscue. După experienţele din actul 1 şi 2 + altele care nu-şi găsesc loc aici.  n.r: Nimic indecent. Dar povestea e interminabilă. Şi aşa cu greu am ales câteva momente cheie. Să-mi fie cu iertare dacă protagoniştii se simt lipsiţi de alte momente mai dragi lor): încearcă să-l sărute

Făt-Frumos (se fereşte. Aplică tehnica racului sau ca la horă 1 pas înainte şi 10 înapoi): stai uşurel

 

Actul 4

Ora: târzie

Contextul: la vreo săptămână de la petrecerea cu pricina. Era atâta liniştre între ei doi că-ţi ţiuiau timpanele

Zâna Zânelor (pe internet): Hai, mai ai de gând să stai multă vreme bosumflat şi iritat??

Făt-Frumos (răspunzând în 2 peri): Nu, nu. Totul e în regulă

Zăna Zânelor (oh, căcat. Be a man about it already and say it to my face): Măi flăcăule, eu  zic să vorbim once and for all. Pentru că o să ne tot ciocnim unul de altul şi o să fie ciudăţel dacă tu te tot forţezi să mă ignori

Făt-Frumos:  În Franţa dacă stai de vorbă cu o fată nu înseamnă neapărat că-ţi şi place de ea. Eu te consider doar ca pe o prietenă, nimic mai mult. Plus că tu nu ai fost explicită

Zâna Zânelor (atât. Gen în România dacă îţi arunci o privire ceva mai intensă ai deja un copil cu respectivu. Ia explică-mi tu mie, cum stă treaba de fapt): Şi să-ţi fi spus ce? Credeam că e totul evident… (Eventual să-mi fac un tricou şi să scriu pe el!!! Perspicace te-a mai făcut mama ta)

Făt-Frumos: Este o limită între a vorbi cu cineva pe internet şi a sări pe ei. Şi în plus eu nu eram sigur că tu mă placi

Zâna Zânelor (deci ori e prost… ori e prost. În poveste de ce nu zice nimeni nimic de nivelul de inteligenţă al lu’ Făt-Frumos??? La ce te ajută că e falnic ca bradul şi frumos?? Adică pe bune, cât de paralel cu universul să fii? Şi de ţinut în casă, ne-ieşit-în-lume cu fete ca să se prindă de una, alta. Te-ai fi aşteptat la 20 şi ceva de ani să îţi dai seama când umblă o gagică după tine): …

Făt-Frumos: Şi în plus n-ai spus nimic. Şi apoi ai sărit direct pe mine

Zâna Zânelor (păi desigur, acolo în codru la tine se poartă tradiţia cu solul. Trebuia să-ţi scriu un răvaş şi să-l trimit cu un porumbel alb şi pufos. Apoi să merg la neamu’ tău să cer dreptul la vizite supravegheate, o dată pe lună timp de 10 minute pe orologiu): Şi oricum dacă ţi-aş fi spus ceva, nu ar fi schimbat cu nimic situaţia. Doar s-ar fi terminat mai repede şi mai puţin penibil pentru mine

Făt-Frumos: … euh, nu ştiu…

Actul 5

Ora: târzie

Contextul: discuţie pe internet, din două colţuri depărtate. Adunaseră o căpiţă de experienţe bipolare de „te vreau, nu te vreau, mă fac că nu te vreau, mă fac că nu-mi pasă că nu ştii ce vrei” etc etc. Încercau un sport extrem: normalitatea

Zâna Zânelor: tu sais, qu’on va jamais arriver vraiment nous comprendre, toi et moi

Făt-Frumos: bah, ça m’arrange

Făt-Frumos: au moins tu me lasseras moin vite que les autres

Făt-Frumos: et je peux te dire que ça c’est un putain de compliment

 

Pilda:

  • Făt-Frumos îşi merită pe deplin statutul. Doar că nu îţi poţi dea seama care latură predomină – fătul sau frumosul??
  • creştea într-un an cât alţii-n 7. Iar asta lasă urme la nivel intelectual. Manifestă cam aceleaşi deficienţe de relaţionare ca şi suferinzii de o anumită boală comportamentală. Nişte sociopăţei mai chipeşi

Decembrie 3, 2010

Dam, Dam, Dam

Posted in ana, Hai-hui, Out, vacanta tagged , la 7:50 pm de anagreudeexplicat

Actul I

Într-o seară de iulie nu foarte de demult, cu ochii cârpiţi de somn şi cu picioarele tremurându-mi pe pedale, traversam încetişor Bucureştiul. Ca să nu adorm pe drum şi să-mi mai calmez emoţiile luasem iPhoneul tatei cu mine. Puteam să chat while driving cu Kia, altă pasăre de noapte.

3 dimineaţa într-o vineri găseşte capitala aproape pustie pe drumuri, aşa că nu mi-a luat mult până să ajung pe Buzeşti. La staţia Eurolines. Să-mi recuperez francezul cu ochi albaştri. Care din frică de avion şi nevoie de un nou trip a decis să parcurgă cei 2500 de km cu busul. Evident că la nici 400 km străbătuţi de la puctul de plecare busul s-a stricat şi a început drama de-o parte şi de alta a Europei. Oare mai vine? Când? Cum? Dacă se răzgândeşte şi se întoarce acasă?  („Euh, nu stiu quand je vais arriver. Mon bus este en pane. Mais je serais la Bucarest cette semaine”) 1 zi jumate şi un schimb de vreo 30 de mesaje mai târziu mă aştepta pe Buzeştiul în reparaţii.

El: „Ah, Ana Pop! ça fait bien de te revoir!”

Eu: „Grégoire Lefaucheux. Chiar eşti aici. Je vais te faire découvrir Bucarest par nuit. La plus belle ville du monde. Et demain matin on part à Vama Veche”

Actul II

August luna interogatoriilor reciproce. Cum e la tine? Cu cine mai ieşi? Unde? Când? Cum? Ai cunoscut oameni noi? Ce mai ai de gând să faci?

El: „Ştii mă gândeam să mai merg undeva în vacanţă, după ce termin munca. Poate la Praga”

Eu: „Adică când?”

El: „Păi, după 10 septembrie”

Eu: „La ce bun să pleci? Sunt deja la Orléans atunci”

El: „Ai dreptate. Atunci poate mergem împreună într-un week end la Amsterdam. Ai fost deja la Dam?”

Eu: „Mnu încă, dar mi-aş dori. Poate mergem… Dar eu am şcoală deja în septembrie”

El: „Vedem cum facem, tu interesează-te”

Eu: „Şi sigur mergem? Îmi promiţi?”

El: „Facem, facem”

Actul III

Septembrie s-a precipitat cu aniversări şi program încărcat la şcoală şi crize de personalitate de-o parte şi de alta şi lipsă de timp şi de interes. Şi uite cum s-a terminat septembrie.

Voiam să recuperez în vacanţa de la sfârşitul lui octombrie, pe care o împărţisem deja strategic: jumătate în Olanda, jumătate cu băiatul cu ochi albaştri. Desigur, acelaşi final dement de septembrie a adus cu sine şi mega-entorsa-luxaţia gleznei. Care s-a agravat de-a lungul lui octombrie şi s-a încheiat cu atela şi injecţiile la început de vacanţă. Aşa că am anulat orice când de tur al Olandei alături de El Primo. Deja îmi luasem gândul de la Amsterdam. Poate cândva anul viitor, până încep stagiul şi încă mai este El Primo pe acolo… Dar să vedem

Actul IV

Noiembrie a fost luna calmărilor spirituale mai profunde şi a reluării amabsadelor, consulatelor, vizitelor prelungite în noapte-zori de zi.

El: „Auzi şi tu ce faci pe 3 decembrie?”

Eu: „Nimic, cred. În ce zi este ?”

El: „Week end”

Eu: „Nimic. Proiecte pentru şcoală. De ce?”

El: „Eu plec la Amsterdam pentru week-end. Vrei să vii?”

Eu: „Nu, serios? Nu e vreo glumă?”

El: „Nu, nu. Spune, vrei sau nu?”

Actul V

Început de decembrie şi diseară plecăm la Amsterdam. Un week-end. Aşa cum mi-a promis.

Se pare că unele dorinţe chiar se îndeplinesc. Seară frumoasă şi week end frumos. Bezea

 

Iulie 8, 2010

Despre Ana şi alţi demoni…

Posted in ana tagged , , la 12:50 am de anagreudeexplicat

… adaptare după frumosul roman scris de Garcia Marquez „Despre Dragoste şi alţi Demoni”. A nu se înţelege că Ana substituie „dragostea” printr-o paralelă. Departe de o astfel de blasfemie. Doar că Ana are un stil aparte de a se lega de cine nu trebuie. Sau mai bine zis atunci când nu trebuie. A devenit o certitudine pentru mine că ideea de „tineri, frumoşi (în fine, asta e mereu discutabil) şi care se iubesc în acelaşi timp” este rara avis. Sunt mai multe şanse să se califice România la un turneu final, decât să dai peste aşa ceva. Sau mă rog, în lumea mea. În lumea mea, unde cam de aproape un an funcţionează conceptul de „te vreau. şi eu te vreau. da, te-aş vrea dar nu acum. dar stai nici nu fugi, pleacă dar rămâi cu mine” şi alte nebunii de genul. La propriu nebunii, pentru că după o durată venerabilă de timp ajungi să te tâmpeşti.

Multe sunt expresiile de genu’ „viaţa trebuie trăită şi nu tre’ să iroseşti clipele” and other crap like that. Pentru că nu-i aşa ? tuturor nu ni se întâmplă decât lucruri demne de filme cu James Bond sau din Tânăr şi ne-a fleşcăit. Evenimente care debordează de intrigă, pasiune, dramă şi acţiune. Cu toţii avem cel puţin un Oscar în bibliotecă pentru „Cel mai bun rol principal în viaţa ta”. Şi este mereu o coproducţie.

Filmul meu (pentru că uneori am impresia că am trăit într-un film) este o coproducţie româno-franceză. O combinaţie între „Rebel without a cause”, „One flew over the coo-coos nest” şi „Gone with the wind” cu accente din Hitchcock. În rolurile principale: Ana şi Grégoire. Pe Ana cum o ştiti, după posibilităţi şi cu mici modificări pe ici, pe colo. Grégoire… doi ochi de un albastru vampiric, masca perfectă pentru orice s-ar putea ascunde în spatele lor.

Începutul cu dramă. În loc să fie 2, erau 3. Pe urmă a rămas doar el, dar mi-am zis că poate se plictiseşte de unul singur aşa că am reintrat teatral în scenă. And let the games beggin… pentru că la el totul  era un joc. Copiii se joacă cu trenuleţe, maşinuţe, oo Kinder. Noi ne jucam pe rând, unul cu celălalt, cu cei din jurul nostru, cu nervii, cu răbdarea, cu raţiunea, cu bunul simţ şi cu normele societăţii. Păi nu aşa era expresia? „trăieşte viaţa la maxim”… până mori de inimă.

„ça mousse mousse entre toi et moi, ça m’eclabousse bousse comme de la soie”

Una caldă, una rece. Când îl voiam eu, n-avea el chef. Când mă voia el, nu înţelegeam eu. Când iar îl voiam eu, el şi-a băgat picioarele. Când mi-am băgat eu picioarele el şi-a tras păun. Şi atunci mi-am băgat picioarele direct în cizme-şold de pescuit la păstrăv din mijlocul Siretului. Păunul şi-a luat zborul şi el a rămas de prost şi a început să-mi povestească mie. El a dat peste Anna Karin, iar eu peste Florian. Anna a plecat, Florian a rămas. Şi pe urmă s-a terminat Erasmusul şi eu am venit acasă. The end. Un sfârşit prost ca orice film franţuzesc, din care oricum nu înţelegi nimic, în afara faptului că există foarte multă dramă şi sentimente sugerate, induse. Aşa că am plecat bou, m-am întors vacă.

Ulterior am descoperit empiric că dacă-mi place de tine mă lipesc  mai ceva ca râia de capre sau ciuma de secolul XIV. Şi nu mă dai la o parte nici cu păuni, nici cu Daniele, nici cu cine ştie ce alte şocuri. Nu, nu sunt a stalker sau a gentle stalker. Vreau doar să spun că oricât s-ar degrada relaţia şi oricât aş ajunge să mă înstrăinez de o persoană tot îmi mai străbate gândurile ocazional.

După ceva ezitări am pus în aplicare, o metodă cu care nu prea sunt de acord, ştergerea. Şi am şters tot ce-am prins în cale: poze, mesaje, numere de telefon, id-uri de msn, conturi de facebook… cu sutele am şters. Şi acum parcă totul pluteşte de cât s-a uşurat. Pentru că Red Bull îţi dă aaaaaaaaaripi.

Peste doo săptămâni, voi avea şi certificat nou de naştere, definitiv şi corect nădăjduiesc şi mă rog eu. Vorba lui Radu „încep o viaţă noo precum păsăroiul phoenix din Harry Poker” (parcă tot mai simpatic sună Olarul cel Păros)

Şi acum lăsaţi vacanţa în România să vină la mine. Cu ieşirile de pe Lipscani. Fugitul la mare. Mersul la Maiden la Cluj şi la Manouuuuch. Artmania. Ciuc Summer Fest şi alte nebunii cu Brigada de Voluntari a lu’ Tunaru.  Cu Kia, Mihai, Lixandra, Radu, Irina, Adrian, Draga, Andrei, Deleanca, Ralu, Vladimilian şi Carmen. Şi alţii care mă aşteaptă. Şi salată de fructe pentru toată lumea.

P.S. 22-29 iulie nu-s, nu mă căutaţi

Iunie 15, 2010

Tu

Posted in reflechir tagged , la 3:36 am de anagreudeexplicat

Ştii, când eram mică şi mă întorceam cu metroul de la şcoală, pe măsură ce aluncam uşor înspre afară şi blocurile începeau să se iţească, eu mă gândeam la toţi oamenii ăia care locuiesc acolo. Oameni pe care nu îi cunosc. Şi pe care nu o să îi cunosc vreodată şi care nu au nicio legatură cu mine sau cu lumea mea apropiată. Universurile nostre nu aveau în pururi să se ciocnească. Şi cu toate astea ei avea viaţa lor. Şi ei Există. Trăiesc, independent de mine. Sunt o hologramă într-o realitate aparte departe de mine. Cu lucruri care îi fac fericiţi. Şi cu drame. Şi cu dragoste şi cu dor de cineva. Şi chiar atunci, când eu mă gândeam la ei, ei îşi continuam viaţa ignoranţi. Pentru că ei nu mă ştiau pe mine. Ana. Dar tu mă ştii… nu?

Ştii, în nopţile când nu reuşeam să adorm, îmi plăcea să mă urc pe birou, să deschid larg fereastra şi să privesc la toată lumea care se desfăşura în faţa ochilor mei. O lume cvasi-adormită şi obosită, dar vie. Stăteam ore în şir, numărând lumini care se sting şi aprind. Şi oameni care se întrezăreau, în treacăt, printr-o bucătărie la etajul 5 de la blocul din spate. Şi îndrăgostiţi rătăcind prin părculeţ, amânând despărţirea. Sau bărbaţi pierduţi în fum de ţigară, într-un balcon relicvă a comunismului, undeva în inima nopţii. Şi ei toţi erau vii, preocupaţi de gânduri şi idei străine mie. Dar eram cu toţii acolo, împărţind aceeaşi insomnie, aceeaşi noapte complice.

Ştii că mereu m-a fascinat prezenţa fizică? Că eşti acum, aici lângă mine? Şi că eşti aşa cum eşti tu? Cu tot ce e al tău?  Parfumul tău, râsul tău şi toate gesturile mărunte de care nici nu îţi dai seama, dar care îţi sunt atâte de intime. Te-aş putea recunoaşte dintr-o mie. Eu te ştiu pe tine.

Ştii că mi-e teamă de finaluri, sfârşituri? Le detest. Ce joc stupid şi absurd, mai este şi ăsta? La ce bun să ajungi să cunoştii oameni şi să te apropii de ei şi să împarţi din tine? Prea puţini îţi rămân alături până la final. La ce bun să fiu o colecţie de relaţii sfârşite, de poveşti încheiate, de conjuncturi, de episoade, de sezoane? La ce bun?

Ştii că după fiecare am impresia că rămân schilodită? Incompletă, aşteptând mereu un alt semn de viaţă. O urmare. To be continued

Ştii că te urăsc? Ştii că nu-mi place că tu poţi fi stăpân pe sentimentele tale? Adică, cum poţi să renunţi atât de repede la oameni? Atât de uşor? Pur şi simplu să nu mai existe pentru tine. Să rupi orice. Cum poţi? Cine te-a învăţat să faci aşa?! Cum poţi să ştergi prezenţa cuiva în viaţa ta? Şi să-l uiţi, să-i negi existenţa fizică? Să-i ştergi povestea şi tu să rămâi în continuare. Tu ai fost şi până să intru eu în viaţa ta. Şi pe urmă ai să mă uiţi. Ai să mă uiţi. Şi nu voi fi schimbat nimic din tine. Nu voi fi plecat cu nimic. Şi tu o să fii în continuare, în acelaşi univers al tău, nealterat şi netulburat de lipsa mea. Şi ştii că asta mă înfurie până la disperare? Nu nu nu nu nu nu nu. Pur şi simplu refuz. În lipsa mea nu mai există nimic. Nu are cum. Lucrurile nu mai sunt la fel. E imposibil. Fără mine, totul se opreşte. Ca un pumn în stomac. Rămâi încremenit într-un loc şi te îneci fără aer. Aşa trebuie să fie şi nu altfel. Pentru că eu am fost în viaţa ta. Pentru că tu m-ai căutat. Pentru că tu m-ai vrut acolo. Pentru că eu te ştiu pe tine. Pentru că e vorba de mine şi pe mine nu mă poţi arunca deoparte, ca pe o jucărie din copilărie. Nu-mi ajunge să-ţi aminteşti de mine cu nostalgie. Eu vreau să îţi lipsesc. Eu vreau să îţi fie dor. Eu vreau să simţi un gol zilnic fără mine. Un vid evident. Nu ai cum să mă retrăieşti cu altcineva. Nu mă poţi regăsi în altcineva. Nu poţi să mă uiţi şi nici să te obişnuieşti fără mine. Nu există.

Ştii că mi se pare fascinant de fiecare dată când respiri? Şi respiri. Încet, ritmat, liniştit într-un somn departe de mine, deşi îţi simt căldura corpului şi îţi aud bătăile inimii ca în multe alte dăţi. Şi totuşi după atâta timp nu mă pot stăpâni să nu te privesc şi să mă minunez de cum eşti. Aproape de mine. De viaţa pe care o închizi între coaste.

Pagina următoare