Aprilie 26, 2011

Meet me halfway

Posted in ana, Hai-hui, Out tagged , , , la 8:02 pm de anagreudeexplicat

Ca în versurile de la cântecel:

Meet me halfway, right at the boarderline
That’s where i’m gonna wait, for you
I’ll be lookin out, night n’day
Took my heart to the limit, and this is where i’ll stay

Pentru că există poveşti de dragoste la tot pasul. De genul celor pe care le vezi în filme şi care te enervează. Care te fac să vrei să arunci cu castronul de popcorn/găleata de îngheţată în televizor. Singurul lucru care te înfrânează e preţul teveului. A costat bani. Şi parcă ţi-ar fi milă de el. Dar, revenind. Genul ăla de poveste de dragoste, la finele căruia exclami cu răutate şi gelozie „Nu există, frate aşa ceva. O prostie. Uite cu ce mi-am irosit 2 ore din viaţă. Poveşti cu Feţi-Frumoşi care vin după tine jumătate de glob. Nu există”

Aşa credeam şi eu până nu demult. Dar s-a dovedit să mă înşel.

Despre el bănuiam că iubeşte, aşa mai cu sincope şi într-un stalker way, mai de vreo 2 ani. Simpatic el de felul lui. Treptat am ajuns să ne întâlnim din ce în ce mai des, în tot felul de contexte sociale, prilej cu care perspectiva din care eu îl priveam s-a schimbat. Şi-a ajuns să-mi fie drag de el. Un fel Zmeul Zmeilor, a fost ceva mai greu de îmblânzit, dar într-un final a cedat şi şi-a dat arama pe faţă.

Am uitat să menţionez elementul de dramă din poveste: eu, draga de mine într-o ţară, el în altă ţară. Eu cu treabă, el cu treabă. Eu salvam lumea, el salva lumea. Eu pe-un fus orar, el pe altul. Pentru că nu-i aşa, după facultate am plecat care încotro mai departe/aproape cu gânduri măreţe. Dar Universul a conspirat la îndeplinirea legendei personale, planetele s-au aliniat, plăcile tectonice s-au mişcat şi s-a creat un culoar unic întru vederea noastră. Acum realizez că dacă nu aş fi fost în Franţa, care este atât de aproape de multe mări, ţări, oceane şi alte forme de relief, nu am fi avut ocazia asta să ne întâlnim.

Pe scurt, am zis să ne întâlnim la jumătate de drum. Şi de la Paris, poţi ajunge în atâtea locuri minunate în doar 2 ore… aşa că mai greu a fost să alegem locul cu pricina. Am ales oraşul, locul şi ora, nu lipsea decât să treacă noaptea şi urma să ne vedem.

Am să anticipez puţin gândul din spatele privirii: „Şi dacă zicea doar aşa? Dacă nu vine? Dacă i se face frică?”

Toate astea sunt întrebări care nu îşi au rostul. El care să nu vină, El care să-ţi spună să vă vedeţi across Europe şi apoi să te abandoneze… aşa ceva nu există decât la Hollywood. În filmele cu Annette Bening şi Warren Beatty. Sau în episoadele din Gossip Girl. Mai mult decât atât, elementul comun şi cauzator de dramă, din exemplele menţionate, este locul. Empire State Building, NY. Dacă din start nu ştiţi să alegeţi locul prielnic, unde energiile sunt favorabile, orice năpastă vă poate nenoroci.

Deci aşa ceva nu există decât în filme, El care nu vine. Pentru că ştie că dacă nu ar veni/spune ceva ai avea un moment Boris Vian. Şi nu la modul „Spuma zilelor”. La modul propriu de „Arache coeur” (Smulgător de inimi). Pentru că el ştie că dacă ar juca rolul ăsta, data viitoare în care providenţa şi-ar bate joc de el şi ţi l-ar scoate în cale, l-ai privi cald în ochii şi dintr-un singur gest i-ai sfărâma coastele şi i-ai prinde inima în pumn. Şi-ai strânge-o, înfingându-ţi unghiile în ea până când ar plesni. Apoi ai lăsa-o să cadă între voi, ai zâmbi, te-ai răsuci pe călcâie şi ai pleca. Oricum s-ar fi născut cu ea în plus şi mai mult l-ar fi împiedicat să respire şi i-ar fi atârnat greu, ca o povară. Aşa că până la urmă i-ai face un bine.

În viaţa reală el vine. Şi vă vedeţi. Doar voi doi. Şi restul lumii nu mai contează. Nu contează că nu sunt decât câteva ore furate timpului universal. Astea sunt detalii. Important este că sunteţi împreună şi vă vedeţi şi vorbiţi despre nimicuri plimbându-vă de mână pe nişte străduţe obscure. Şi vă trăiţi povestea până la capăt. Aşa cum trebuie.

Ce pot spune… este mai mult decât minunat să ştii că ai pe cineva care e dispus să vină după/pentru tine peste mări şi ţări. Recunosc că este un sentiment unic. Cred că mă pot considera norocoasă într-un fel, cu Zmeul meu, care a venit într-un suflu să ne întâlnim noi doi amândoi.

La final un mic sfat. Dacă cumva şi vouă vă este dat să se pună de acord ursitoarele, nu recurgeţi la gesturi măreţe decât dacă aveţi certitudinea că sunteţi îndrăgostiţi până peste cap. Pentru că este un moment pe care vrei şi trebuie să-l trăieşti epidermic. Întâi de toate trebuie să-l trăieşti. Să-l simţi în toată fiinţa ta. De la neastâmpărul cu care îţi doreşti să treacă noaptea, până la pulsul accelerat când îţi îndrepţi paşii spre locul de întâlnire. Pentru că, oricum s-ar sfârşi bine sau rău, tu trebuie să simţi asta din plin. Să ai impresia că o să-ţi explodeze inima de cât de repede bate, atunci când te îndrepţi spre el. Să ţi se înmuaie genunchii la un pas în faţa lui şi să i te arunci în braţe. Să-l strângi  în braţe ca şi cum ai vrea să-l vlăguieşti, doar ca să-l respiri tu. Să nu fiţi decât voi doi în toată lumea.

Iar dacă cumva nu vine, disperarea şi uluirea să nu îţi dea pace să stai locului. Să te învârţi peste tot, scrutând orice orizont. Să-l cauţi în orice bărbat care se apropie de tine şi să-ţi murmuri fără încetare „nu se poate, nu se poate. Nu are cum să nu vină. Trebuie să vină. Nu, nu, NU. Refuz să cred”. Şi când toţuşi nu îţi rămâne decât să te împaci cu ideea că nu vine, să poţi să plângi. Să fie atât de al tău, încât să ţi se pună un nod în gât care să te împiedice să respiri şi să începi să plângi.

Oricum ar fi, trebuit trăit. Altfel, e o irosire. Şi unul din voi s-ar putea regăsi regăsi absent şi amnezic în faţa un peisaj de primăvară, readus la viaţă de un chelner amabil: „Aşteptaţi pe cineva?”

Mai 31, 2010

Essssssssssst-ce que tu connais Andreea Andrei?

Posted in erasmus tagged , , la 9:19 pm de anagreudeexplicat

Da. Chiar bine. Suntem cunoștiințe intime aș putea adăuga. Ce-i drept a durat o veșnicie și un triunghi amoros ca să pot cuceri pe Andreea Andrei. Dar am înfrânt. Relația noastră a stat încă de la început sub semnul turnirelor/confruntărilor/competițiilor/Jocurilor Olimpice și a altor duele pentru mâna unor prințese rahitice, deșirate și cu ochii limpezi. Cine a câștigat? Noi doo, evident. El a rămas singur în autismul lui îngâmfat, în timp ce noi am descoperit Franța împreună și am încercat (inutil de altfel) să determinăm aria câmpului meu cu maci.

Cum ziceam începutul a fost bolovănos, plin de primejdii și peripeții, demne de lecțiile de la istorie cu cotropirea Principatelor de către turci cu pârjolirea pajiștilor și otrăvirea fântânilor sau de poveștile cu Făt-Frumos, balauri și prințese. (În cazul de față basm post-optzecist, abundând de teme suprarealiste în care Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos sunt una și aceeași persoană. Gen Fight club, cu și mai multe crize bipolare în care Brad Pitt se îndrăgostește de Edward Norton)

Primul lucru care mi-a plăcut la Andreea Andrei (asta pentru că o cunosc. Arrete c est un post) a fost faptul că locuia la 213. Deasupra 113. Deci împărțeam dimpreună cu ea și Dragu colțu’ de Twilight Zone, departe de civilizație și internet. Brusc mă simțeam mai puțin abandonată.

Al doilea lucru care îmi place la Andreea Andrei este capacitatea uimitoare de a te întoarce din călătoriile tale spațiale. Ce să cauți tu pe Lună? Printre stele? Visând? Iisuse Hristoase, revino-ți vite fait și ia o gură de apă sfințită până nu te lovește o cometă. Deși până și impactul cu o cometă ar fi mai dulce, decât greutatea argumentelor raționale cu care te coboară în mizeria cotidianului.

Al treilea lucru care îmi place la Andreea Andrei este geniul replicilor ei. Rod al unei familii numeroase cu 2 frați mai mari care au călit-o și i-au predat lecțiile esențiale de viață (pe lângă posibilitatea magnifică de a dispune de o bară de striptease în mijlocul camerei tale și personale, atuci când intrii într-un conflict – armat sau nu – important este să dai și apoi run Forrest, run mâncând pământul ca un somalez scăpat în orez fiert) mereu a reușit să îmbrace într-o ironie mușcătoare însă hilară orice situație în care se trezea.

Alt lucru care îmi place la Andreea Andrei este că ea urmărește Grey’s și Gossip Girl. Și puteam avea inside jokes. Un oximoron al personalității ei eram eu. Pe lângă faptul că ea reușea să înțeleagă 85% din replicile mele cu trimiteri subtile și total dubioase la diverse serii americane lacrimogene dispunea și de priceperea de a le transpune  în lumea reală și de a le „normaliza„ pentru muritorii de rând. Spun oximoron pentru că asta era pe de o parte o mărturie solidă a inteligenței ascuțite pe care o are trecută în fișa postului, însă pe de altă parte… era și ea dubioasă! Pe o scară de la normalitate la Gregoire, ea era cu 2 pași în urma mea, eu luându-l ocazional de mână.

Un alt lucru minunat la Andreea Andrei este că pune totul la îndoială. Ea până nu vede alb pe negru, înregistrări foto/video, dosarele Securității sau declarații din beciurile Gestapo, nu crede și pace.

Asemeni Alexandrei, piatra de încercare a Erasmusului ei am fost eu. Cu incursiunile mele agricole pe diverse câmpuri întinse, proaspete și roditoare. Cu mult calm și înțelepciune, a înfrânat pe cât posibil toate avânturile țărănești de care am dat dovadă. Spre final a cedat văzând cât de mult mă bălăceam în Nil : „Tu vrei să mergi în parc, nu?… Hai du-te că uite ce pretty-pretty ești… Mama lui de mind fucker oftichio și autist, păcat că e inteligent…„

Stând de vorbă cu Andreea Andrei nu trebuia tot timpul să termin propoziția cu voce tare ci pur și simplu treceam la următorul aliniat. Nu doresc nimănui să intre în malaxorul nostru de glume răutăcioase. Cu atât mai mult cu cât eu sunt privată de somn, iar ea este sictirită. Ți-ai face cerere de prizonier de război, măcar atunci știi la ce să te aștepți și poți întrevedea o urmă fină de apărare.

Împreună cu Andreea Andrei (și Eric Clapton) am învățat să spun NU impulsurilor, am dansat drumul dintre Castani și Ulmi, am trăit diferit concertul Laurent Wolf, am redefinit comunicarea între etaje, am reinventat patriarhismul și am ieșit la diverse ape să-mi dau frâu liber pornirilor psihotice.

9 luni de Erasmus mai târziu a trebuit mai întâi să descoperim cu toții în Ka cine este Andreea Andrei, pentru ca ulterior să o pierdem, doar penru a o regăsi prin intrări dramatice în scenă. Și știu măcar un lucru la care Andreea Andrei este foarte bună, însă tot nu am descoperit ea cu „câte pieptene se piaptănă???!„

P.S. pentru Ralu: mai dă-l naibii de somalez. Se cheamă metaforă. Putem fi politically incorect. E oook… Jaysus !!!

Mai 30, 2010

Margareta

Posted in erasmus tagged , , la 7:06 am de anagreudeexplicat

Dacă eu una aş fi putut lipsi din Erasmusul meu, cu siguranţă Alexandra nu ar fi putut. Alexandra Merişcă pe numele ei din buletin. Însă ea a fost pe rând:

Margareta. Pentru Mine. Dimpreună am hotărât într-o după-masă ploioasă în drum spre Leclerc că ţinând cont de faptul că petrecem atât de mult timp împreună ar trebui să formăm un cuplu veritabil. Aşadar soţii Popescu – Ion şi Margareta, fericiţii posesori ai unui mariaj în vârstă de 40 de ani, plin de iubire şi înţelegere, dar fără roade căci Margareta nu poate. Un alt lucru din cele foarte puţine pe care Margareta nu le poate face este să-i placă de pisici. Deşi lui Ion îi plac mult mâţele. În schimb Margaretei îi plac mult măslinele, oţetul şi mâncarea cu animale care umblă prin apă. Deşi lui Ion nu îi plac deloc.

Iniţial ar fi trebuit să primesc camera 126, lângă 125 a ei. Dar tanti de la cazare nu a găsit cheia şi m-a trimis la Sfârşitul lumii după colţu’ fără net. Nu mai ţin minte exact cum de am intrat în vorbă, important e că ne-am lipit vite fait.

Ce te farmecă fără scăpare la Margareta mea este râsul. O recunoşti dintr-o mie. Şi căzut în cel mai adânc abis al tristeţii de o auzi râzând te trezeşti zâmbind. Un râs plin şi puternic care te cuprinde şi nu-ţi mai dă drumul. Şi când nu râdea Alexandra. Tot timpul. Cel mai drag îmi era de ea când încerca să se strecoare peste mine în cameră, în linişte susţin sursele oficiale, doar că ea râdea de se sufoca. De fapt, Alexandra şi-a râs tot Erasmusul. Fie că era la cursuri, ca la spectacol în faţa reprezentaţiilor lui Radouuuuch (pe care mi le povestea râzând. Eu râdeam de râsul ei pentru că nu prea distingeam mai mult de 2 silabe odată la 30 de secunde), fie că eram prin diverse colţuri de Franţa, fie că mergea cu Vladimilian să se tundă, fie că eram într-una din camere şi ne hlizeam.

În primul semestru cred că am petrecut mai mult timp la ea în cameră decât la mine. Eu neavând net, vieţuiam prin bucă-tărie, unde prindeam semnal. Ei cred că i s-a făcut milă şi m-a chemat la ea. Şi de atunci eram într-una la ea. Fără să exagerez. Chiar şi în pauzele dintre cursuri se mai întâmpla să trag un pui de somn la ea. Iar de câteva ori mi-a cedat chiar şi camera pe timp de noapte, de dragul meu de dragul lui.

Tot ea mi-a luat şi Zenul (cred că a regretat un pic ulterior).

Mai toate lucrurile esenţiale din Erasmus le-am făcut la pachet. Ieşirile, beţiile (din care amintim sau nu, ziua Dragei, petrecerea noastră sau ultima seară la Loara), mersul în Ka/Pavillon/Gardels/Lodge, piscina, meciul lui Radoooocuch, patinoar, Revelionul, vacanţa de primăvară acasă, cele două sesiuni, paltonul, ziua Annei Karin, mima (TĂ-COCO) şi multe-multe altele.

Ca un adevărat ostaş, Margareta s-a sacrificat pentru popor şi patrie şi mi-a suportat incursiunile in the dark side sau perioadele de insomnie. Erou decorat fiind, s-a remarcat prin fapte de vitejie de fiecare dată când îl chema pe ascuns de dragul meu, când îmi apăreau la uşă de Sfântu’ Andrei cu îngheţată şi şampanie sau când îmi strecura vreun Kinder sau ceva bun.

Precum Margareta lui Bulgakov a salvat şi rescris povestea Erasmului meu de o mie şi una de ori. Eu  pradă înflăcărărilor mele isterice aş fi abandonat de mult afacerea, dar ea avea grijă s-o refacă frumoasă.

Dacă fiecare dintre noi am găsi pe cineva care să ne placă măcar jumătate din cât mă place ea pe mine, am fi o lume de narcomani. Reversul medaliei este după cum urmează: mai toţi masculii care gravitau în jurul ei tindeau să nu mă placă (dar e ok, sentimentul e mai mult decât reciproc), tocmai din pricina apropierii. De unde şi principiul psihotic „Eşti singură? Mai e cineva cu tine? Sigur? Sigur?! Sigur-sigur?!?!?! Jură pe roşu că eşti singură în cameră”. Însă orice naş îşi are Naşul. Şi mi l-am găsit şi eu pe al meu.

Mic Mérisca. Pentru Grégoire. Câtă baftă a(m) putut avea când a cunoscut-o. Cam cât el de mare.  Şi el măsoară vreo 1m90. Relaţia lor: una destul de tactilă. Ea fiind micuţă (la ea jos, e repede) şi adorabilă, instinctul era s-o iei pe sus şi să te joci cu ea precum un ursuleţ de pluş. El punea instinctul în aplicare. Primul semestru şi l-au petrecut într-un fel de trânte acrobatice pe holurile din les Ormes. Amândoi au jocul în sânge. La unii mai inofensiv decât la alţii. Al doilea semestru a adus puţină dramă şi deci maturizarea iar 125 i-a servit drept loc de refugiu from his dark side. Deşi nu a reuşit să-l înţeleagă vreodată cu adevărat a avut încredere în el până când şi eu renunţasem. Jamais de la vie n-o să mai aibă parte de o astfel de şansă. Reciprocitatea : este singura faţă de care nu s-a purtat cu copitele. Plus că avea un interes şi venea să-l vadă pe Pingu.

Queen/Alejandrrrrrrrrrrrra/Alejandrix. Pentru Radouuuuuuch. Colegi de suferinţă la facultate, au înfruntat împreună Econometriile lui Ringuede şi Bellando şi Statisticile lui Hurlin şi Ertur. Au înfrânt într-un final apoteotic. De câteva ori am încercat să învăţăm împreună, dar am sfârşit prin a umbla prin tot les Ormes mâzgăliţi din cap până-n picioare cu tuş. ROCKU’ N-A MURIT !!! GINA 4 EVER !!! TCL. O perpetuă competiţie între ei pentru ultimele noutăţi din muzică: Ce-ai scos nou Sorinele? Timbaland cu Chad Kroeger – Vivre dans un donjon. Spre finalul Erasmusului am creat Instituţia Tradiţiei de Joi Seară. Gen cinemateca. Eu şi/sau Radu furnizam popcornul şi/sau vreo fructă, iar Alex alegea filmul. Am văzut aşa tot Gad Elmaleh, Asterix et Caesar…

Mai 29, 2010

Alina. A lu’ Deleanu

Posted in erasmus tagged , , la 11:00 pm de anagreudeexplicat

Pe Alinuţa am cunscut-o în tramvai, cândva în primele zile de Erasmus. Venea de la Paris, de la nu ştiu ce examen pentru a-şi da licenţa aici. Alinuţa venise încărcată de planuri mari şi ambiţioase. Pe măsura ei. Ea şedea la 204. La momentul respectiv era singura pe care o localizam la etajul 2. În aceeaşi seară când am ieşit pentru prima oară pe colină, înaintând anevoios pe cărerea din pădurea din spatele căminului, apucându-mă de mână îmi spune textual : „Să ştii că eu am să mă lipesc de tine. Că-mi eşti simpatică” … huuuuum…. Şi acesta a fost începutul.

Ulterior din Alinuţa s-a transformat în Alcalina. Alcalina – personaj complex şi viu, întruchipare a iubirii pure pentru orice posesor de suflet (mai mult sau mai puţin uman). Alinuţa nu discrimina în expasiunile ei afective : oameni, pomi, maşini, cutii poştale etc. Singurele gesturi expansive mai greu de controlat erau cele legate de cumpărături… Şi avea talentul de a găsi cele mai inedite treburi : Sutiene de la Calvin Klein de culoare piersicii (nu zic preţul, pentru că ar fi mai porno decât lipsa sutienului), trusă de machiaj cu Alice in Wonderland, trăistuţe şi alte poşeţele. Eu, Adriana şi Andreea eram Vocile Raţiunii şi dacă, situaţia devenea disperată chiar Corul Înţelepciunii.

Ca orice pui de lebădă, începutul a fost mai greu şi pentru Alinuţa. Sub povara dezamăgirii pe care am simţit-o cu toţii când am dat cu ochii de Ormes, Alinuţa căzuse în prima săptămână în mania curăţeniei. Tot ce se putea spăla, era spălat, frecat, curăţat şi dezinfectat la demenţă. Dacă nu ar fi scos-o Dragu şi Andreea în lume, cred că ar fi spălat pereţii spre dispariţie.

Alinuţa avea în principal nucleul ei cu Draga şi cu Andrei. Etajul 2. Ocazional le mai busculam şi eu existenţa. Cu un ieşit la Sully sur Loire, Tours (ocazie cu care Alinuţa şi-a descoperit pasiunea pentru felinele savanei), cină cu specific românesc şi aşa mai departe.

Alinuţa m-a învăţat în repetate rânduri să dansez balet. Îi mulţumesc pentru că mi-a arătat adevărata definiţe a echilibrului şi a eleganţei. În schimb eu i-am arătat tehnici de spălat părul-viteză, într-o seară în care camera ei s-a transformat în salon şi am luat-o pe sus în Hendrix.

Tot la Alinuţa în cameră am descoperit şi Listele Erasmus, într-o prea frumoasă seară de început de toamnă. Şi tot la ea în cameră au urmat seri de film, desfiinţate de mine şi Andreea (în principal). Tot camera ei mă gazduia în serile cu discuţii lungi pe msn, eu fiică surghiunită a internetului.

După prima încercare eşuată de a pleca acasă, Alinuţa a vrut să-mi cumpere un alt bilet de avion pe loc. Am calmat-o şi pe urmă mi-a făcut vestitele ei sandvişuri cât să-l sature pe Obelix (ea punea tot frigiderul între 2 felii de pâine. Puteai hrăni 2 oameni cu un singur sandviş)

Ca orice lebădă autentică, Alinuţa avea şi momentele ei de transformare în răţusca cea urâtă. În special în timpul sesiunii. Pe lângă faptul că descoperi cu adevărat noţiunea de examen odată ce ajungi aici şi că tu de unul singur îţi eşti suficient o mai ai şi pe Alinuţa care se agită şi îţi expune viziuni Apocaliptice pentru care face nişte calcule probabilistice care până şi pe mine mă puneau în dificultate. Şi tu îţi faci griji şi probleme şi te chinui cu gânduri inutile…. Ei bine, Alinuţa are darul de a te arunca direct în inima Infernului. Nu mai e cazul să treci Styxul. Nu, nu, nu. Cu Alinuţa lângă tine în sesiune eşti direct Hades. În căcăt! you kick his ass! Cele 3 săptămâni de sesiune din iarnă, le-am trăit epidermic, coabitând cu Alinuţa la Draga în cameră.

Climaxul relaţiei noastre l-am atins într-o după-amiază. Eu adormisem printre cursurile de finanţe internaţionale (ce fel de regim de schimb e indicat? Bretton Woods. Parităţi şi toate generaţiile de crize). Bate cineva la uşă. Mă trezesc să deschid. Alinuţa.

Alinuţa: „Ce faci? Dormeai?”

Ana: „aham…” – semi adormită în pragul uşii şi cu camera în beznă

Alinuţa:  „Ok” – şi intră pe lângă mine şi se bagă în pat. Eu mai stau preţ de 30 de secunde în prag, privind holul gol şi încercând să pricep situaţia. Renunţ. Închid uşa şi mă bag înapoi în patul meu cald şi moale lângă Alinuţa, care aproape adormise. Îmi pare rău că aproape te-am dat jos din pat.

Dacă Erasmusul este precum o sarcină, atunci Alinuţa este copilul. A crescut sub ochii mei, de la copila speriată şi copleşită de atâââââââtea planuri de viitor la o tânără senină şi sigură (parce qu’il faut etre sur !!!) Dacă la început de Erasmus se plângea că nu se întoarce odată acasă, la final se plângea că s-a terminat. Erasmusul a fost piatra ei de încercare… mai pe româneşte Alinuţa este Gheorghiţă din Baltagul de pe malul Loarei.

Alinuţa cred că este cea mai plimbată dintre toţi Erasmuşii: Paris, Marseille, Saint Malo, Mont Saint Michel, Bruxelles, London, Tours, vreo 6 castele înşiruite de-a lungul gârlei, Parc Asterix şi Disney… ne umileşte pe toţi într-un mare stil.

Îmi doresc să-şi fi găsit rochia de bal.

Mai 26, 2010

Multă multă multă …

Posted in erasmus, reflechir tagged , la 7:50 pm de anagreudeexplicat

Erasmusul este asemeni unei sarcini. La început ţi-e cam greu să te obişnuieşti cu gândul. Sau să îţi dai seama ce părere ai mai exact. Ţi-e frică, te bucuri… Apoi treptat de obişnuieşti cu ideea şi you make it work for you. Oricum e rodul unei intense munci de reproducere : de notiţe de curs absurde care nu îţi vor folosi vreodată în viaţă (dar indispensabile dacă eşti student la ASE), de dosare şi acte şi alte acte, de replici fumate şi clişee la interviuri şi prin scrisori de motivare, de motive absurde pentru oricine te întreabă unde? de ce? şi când pleci?

După 9 luni (Erasmusul de un semestru e ca şi cum nu ar fi. E prea repede. Nu ai vreme de nimic) te pricopseşti cu o minunăţie de fiinţă. Erasmusul e un ceva care pulsează, pe care l-ai crescut atâta amar de vreme, îţi seamănă din cap până-n picioare şi e doar al tău.

Şi te mândreşti cu el. Îl scoţi în lume. Arăţi poze tuturor. Vorbeşti doar în „glume de interior” şi râzi ca tontul amintindu-ţi diverse păţanii, care mai de care mai dubioşele.

Şi după 9 luni, trebuie să îi dai drumul în lume, pentru că deh! a venit acel moment al anului.

Şi acum începe altă isterie. Alergat după acte. Şters orice urmă de existenţă a ta prin ţara de Erasmus. Schisma făcutului bagajului. Plecatul în sine este un oximoron şi o nouă definire a bipolarului. Râsu’-plânsu’, vorba poetului.

În ordinea numerelor de pe tricouri ies din scenă: Alinuţa, Andreea şi Alexandra, Draga, Raluca, Radu şi Vlad şi Manu. Ei sunt cei cu care mi-am făcut Erasmusu. Ei sunt Erasmusu meu. Putem demonstra prin test ADN.

So câte un post despre Fiecare în parte. Pentru că îmi sunt dragi. Începem cu Alinuţa.