iunie 17, 2010
Ana şi Vietnamezii
Posed în minunăţia de cămin, câteva bucăţi vietnamezi. Din Vietnam, gen. Una mică şi cu ochii oblici, s-a mutat onor, în Les Ormes, acum vreo 2 luni. Dimpreună cu Alexandra, ne-am mirat cum de s-a mutat atât de târziu. Adică lumea începea să se mute, să plece acăsică. Ca un noroc chior s-a mutat peste hol de Alexandra. Până aici nimic spectaculos, până aici…
Într-o după-masă, întorcându-mă de la facultate ostenită şi cu gândurile departe, urc încet scările către etajul 1. De pe la jumătatea drumului îmi spun că ceva e putred. La propriu ceva putred. Cum ajung în uşa de la hol mă izbeşte o duhoare de m-a cuprins ameţeala. Năucită de „aromele” ce străbăteau până la mine dinspre bucătăria alăturată, rămân moleşită locului vreo 30 de secunde… Ce e asta, frate?! Ce pute în halul ăsta, Iisuse?!?! Ce Dumnezeu se poate găti, încât să pută în halul ăsta?! Şi-au fiert şosetele murdare şi în loc de balsam au pus oo clocite?! În Les Paques de sa mère de treabă, astăzi şi măine!!!! Şi o rup la fugă. Nu este o metaforă. Alerg ca şi satanele mici şi negre când s-au deschis porţile la Metallica. O fugă disperată şi siluită de un acelaşi gând obsesiv „Să ajung mai repede. Mai repede!!!” În faţa uşii mă cuprinde panica. Cheile!!!! Unde am pus cheile?! Cu gândul să devin campion mondial la apnee, caut cheile vreo 5 minute, le găsesc şi năvălesc în cameră precum hoardele tătare pe tărâmurile patriei. Şi respir. Adânc, profund, pe îndelete să-mi ajungă. Îmi simţeam pieptul cum se ridică şi se lasă în voia unui oxigen mângâietor. Şi-mi amintesc scena. Sinitru!!!
10 minute mai târziu bătăi disperate în usă. Încremenesc! „Ce-ar fi să mă prefac că nu-s acasă, ca să nu intre Mirosu’ la mine-n cameră…!! Dar cine-o fi afară? ACOLO?!” Şi deschid 5 cm să văd cine îi, moment în care Alex se prăvăleşte în cameră. Trântesc uşa în urma ei şi pun zăvorul.
Cu o expresie de oroare pe faţă îmi spune: „Doamne, Aneta mea !!!! Simţişi ce e pe hol ?! Doamne, dar cum pute !!! Cum pute !!! Aneto să mor, nu alta. Am venit imediat la tine, acum m-am întors de la facultate. Vai de mine !!! Simţeam că mă ia cu leaşin. mea, ce-ai făcut tu azi?!”
Doar vreo 2 ore mai târziu am îndraznit să ieşim din cameră. Orice altă nevoie fusese suprimată. Nimic nu putea fi atât de urgent încât să fie cazul să înfrunţi Mirosul de pe hol. Am descoperit că era vecina noastră in Vietnam care gătise.
Cum se găteşte la Vietnam-people:
- Tot timpul în grupuri. De minim 3. De cel mai multe ori sunt câte 6-8, de nici nu ştii de unde apar. Şi te mai nimereşti cu ei pe hol când se apucă de gătit şi vezi o armată de omuleţi cu ochii oblici şi mâncători de orez care vin tipa-tipa înspre tine cu un surâs bizar. Şi te sparii. Eu una mă sparii… Sincer
- Procesul tehnologic necesită risipirea a multe resurse. Mereu se cară în bucătărie cu câte o ladă plină cu chestii (Niciodată nu am reuşit să identificăm CE anume gătesc ei). Ceva chestii verzi cu orez. Şi mănâncă cu beţişoare. Toţi, în tăcere. Nu se aude un zgomot cât timp mănâncă ei.
- Şi apoi ustensilele: oale de fiert sub presiune câte 2, tigăi câte 3, oale/ulcele/castroane/castronaşe cu zecile.
- Timpul este întotdeauna mult prea lung. Muuuuuuuuuuuuuult prea lung pentru oricine este dotat cu un aparat respirator funcţional. Care oricum se dereglează după un prim contact.
Dar orice naş îşi are naşul. Vinerea trecută după concertul lui Amen, mă sună Grégoire. „Ana Pop, ce faci? Unde eşti? Eu sunt la tine, tu când vii? Bine te aştept în bucătărie la 4″… Ok, dubiosule, ce-oi căuta tu la 4 habar n-am, că eu una stau la 1.
Pe drum mă prinde ploaia, mă face ciuciulete. Ajung la cămin, Grégoire în hol cu Roméo, stateau la poveşti cu gardianul. Să mă schimb să-mi iau poşet si să mergem, zic. Aşteaptă-mă 5 minute. El urcă după mine…
Grégoire: „Miros a mâncare de-a vietnamezilor?”
Ana: „Uhmm…?” Deja cu frica-n sân că ar trebui să mă apropii si să dau cu nasul pe el de MIROS. Acel Miros. Din fericire, nu a fost cazul. „Da’ de ce întrebi?”
Grégoire: „Păi, când am venit, i-am găsit în bucătărie şi găteau”
Ana: „Şi nu-mi spune că ai stat cu ei…?!”
Grégoire: „Şi cu Roméo, am început să stăm de vorbă cu ei. Să-i întrebăm una alta…”
Ana: „NU POT SĂ CRED !!!! NU!!! Şi ai putut să stai în bucătărie cu ei acolo?! „
Grégoire: „Încă nu se apucaseră propriu-zis era la început. Şi am început să-i întrebăm de vorba. De diverse. Cum le place aici, ce fac, din-astea…”
Ana: „Şi? Ei ce ziceau?”
Grégoire: „Păi, la fiecare întrebare răspundeau cu „da, mersi” şi dădeau din cap. Şi zâmbeau. Şi îi întrebam cum e la ei. Să povestească de Hanoi ălea-ălea, doar că…”
Ana: „Doar că ce…?”
Grégoire: „… doar că la un moment dat au început să strângă şi mi-au zis că se duc în cealaltă clădire, că îi aşteaptă un prieten să gătească împreună. Când le-am zis că nu-i nimic, îi însoţim ca să nu se plictisească, au zis „NU NU NU NU, Rămâneţi aici. Vă rugăm” „
Unicul, Singurul, Inconfundabilul şi Minunatul Grégoire, mon Grégoire a pus vietnamezii pe fugă. As in i-a speriat atât de rău cu frantuzismul lui pur-sânge că ei au simţit nevoia să plece într-o altă clădire. Superb!
De atunci Vietnam people nu au mai gătit la etajul 1 la mine.
Mulţumesc Grégoire. Aş fi vrut să ştiu că aşa se face, încă de acum 2 luni. M-ar fi scutit de multe alergături pe hol de la duş/cu braţele pline de sacoşe/ rufe spălate/sau în stări de lipsă de echilibru.
PS: nu uitaţi că ei găteau zilnic. ZILNIC. Şapte zile pe săptămână. Maxim am zis !
Anagreudeexplicat's Blog 