mai 23, 2011
Contrast
Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să nu îl înţeleg pe Grégoire. De o puzderie de dăţi. Şi de cele mai multe ori găseam ca şi explicaţie/scuză diferenţa de cultură. Care există. Am stat noi de vorbă într-o seară şi am decis de comun acord că există o diferenţă culturală, care în funcţie de context sau mă rog de situaţia fiecăruia mai mult sau mai puţin particulară, poate deveni insurmontabilă. Da. Ştiu că este un cuvânt mare, dar este cel potrivit. Francezii fac lucruri pe care noi nu le înţelegem şi nu suntem dispuşi să le acceptăm şi se pare că şi noi la fel.
Oricum cred că unul dintre cele mai mari reproşuri pe care Grég mi le-a aruncat într-o ceartă a fost că „sunt româncă şi că din cauza asta nu înţeleg nimic. O franţuzoaică şi-ar fi dat seama deja”. Desigur, replica şi-a atras după sine agresiunea fizică şi verbală cuvenită.
Dar un an şi jumătate mai târziu, supravieţuim în aceeaşi simbioză bizară pe care nu multă lume reuşeşte să o înţeleagă în totalitate. Doar că noi doi am ajuns la acel nivel în care ne înţelegem şi tolerăm sarcasmul legat de naţionalitatea celuilalt. Desigur, eu am avut de luptat cu mai multe clişee de odată aşa că era firesc să am dreptul la glume mai usturătoare şi mai nesimţite.
Oricum le merită. Ei, francezii. Pentru că Franţa este ţara unde înveţi să devii rasist. Dacă nu eşti, devii. Dacă eşti deja, te perfecţionezi şi îţi ascuţi preferinţele. Dacă eşti şi pe deasupra ai şi ceva tendinţe extremiste, evită Franţa. Fugi de ea ca de un curs de Public policy cu Rune Sorensen.
Mon Grég al meu a argumentat în mod obiectiv două aspecte. În primul rând că noi „româncele suntem taaaaaaaaaaare colorate. Purtaţi roşu cu mov. Şi verde. De ce are Manu atâta verde?? Şi pantalonii tăi mov… Nu vă înţeleg”
Right he is. Franţuzoaicele sunt incredibil de monotone. Se îmbracă în negru, gri, negru, ocazional alb, negru, gri, încă puţin negru, ceva gri şi să nu uităm negru. Desigur şi prea multe culori deodată şi prea stridente te transformă într-o ţoapă, dar să te îmbraci zilnic ca şi când ai fi agent de vânzări la pompe funebre e prea mult.
În al doilea rând că suntem prea politicoase. Da, se pare că politeţea şi bunul simţ îţi pot fi reproşate. Pentru că aparent, noi avem o formă ceva prea politicoasă şi calină de a refuza un francez. Drept urmare, el în nesimţirea şi mitocănia lui, nu îşi dă seama de aceasta şi va insista în prostie.
Din nou îi dau dreptate. Franţuzoiacele dau dovadă de aceeaşi nesimţire şi mitocănie specifice neamului graseiat. Ele când te refuză/trimit la plimbare/îţi taie macaroana o fac foarte devreme, rapid şi brutal. La modul la care dacă le plictişeşti/agasezi/sâcâi o să-ţi spună scârbite să dispari în morţii mă-tii de acolo şi s-o laşi în pace să n-o mai fuţi la creier cu căcaturile tale. Şi dacă nu eşti iute de picior te trezeşti şi cu o palmă.
Şi atunci cum să înţeleagă el ghiolbanul, că tu, româncuţă, nu eşti interesată de el, când tu îi spui zâmbind că nu, nu şi că ai altă treabă?? Şi atunci o să insiste. Degeaba îi întorci tu spatele, degeaba de fiecare dată când te caută pe internet îi spui că ai treabă sau ieşi brusc, degeaba de fiecare dată când te invită undeva tu inventezi scuze şi îl refuzi, degeaba de fiecare dată când vă întâlniţi întâmplător tu încerci să-l eviţi sau să te ascunzi sau pur şi simplu treci val-vârtej pe lângă el. Degeaba. În zadar. Pentru că el, francezul nu o să înţeleagă că n-are rost. Şi o să insiste, până o să te aducă dincolo de limita răbdării şi a disperării şi o să-i fuţi şi tu moaşă-sa pe gheaţă.
În acest punct al poveştii, tot el francezul, este cel scandalizat. Tot el se va revolta şi va striga cât îl ţin plămânii cum l-ai dus tu pe el de nas şi cum ţi-a plăcut ca el să umble după tine… şi de aici până la a spune că eşti o allumeuse nu e decât un pas.
Desigur la toată tărăşenia asta se adaugă şi legenda „fetelor din Est”. Cum multe prostituate din Europa de Vest sunt din Europa de Est, ei – bărbaţii din Franţa, trăiesc cu impresia că toate fetele din Europa de Est în afară de sex nu ştiu să facă nimic. Şi că economia ţărilor din est se bazează doar pe prostituţie şi trafic de carne de vie. Plus Mafia. Vă daţi seama de câte felaţii impozitate e nevoie ca să obţii PIB-ul României??? Mai mult decât atât cum cuantifici o felaţie?
Pe scurt, ei – francezii şi franţuzoaicele nu au în minte decât acest clişeu când vine vorba de fetele din Europa de Est, românce în particular, în cazul de faţă.
Consecinţa? Bărbaţilor francezi le vor începe să le sclipească ochii la gândul unei românce/fete din Europa de Est… pentru că ce ştiu ele să facă… Franţuzoaicele în schimb se vor înarma şi alarma mai ceva ca la o ameninţare cu arme nucleare. Oricum toate fetele din Europa de Est vin în Franţa cu un singur gând: să se mărite cu un francez. Oricum, oricând, indiferent. Atât şi nimic mai mult.
Cu acest bagaj cultural am mers vineri seară la gală. Inutil să adaug că noi am fost senzaţia serii. Odată ca noi spre deosebire de franţuzoaice suntem „vii”. Facem glume, izbucnim în râs, chicotim, dansăm, ne strâmbăm, ne alergăm. Suntem vii. Tot noi am fost cele mai colorate – perucile au fost pricina. Tot noi am avut cele mai şocante detalii – aceleaşi peruci. Felicitări, Manu, pt idee! Şi tot noi am avut cele mai scurte rochii şi cele mai înalte tocuri. Dacă franţuzoaicele s-au îmbrăcat în toate nuanţele de negru şi au scos toate modelele de balerini, noi am afişat rochii scurte peste genunchi şi tocuri de minim 7. Pentru că putem şi suntem adorabile.
La masă am avut o discuţie cu o franţuzoaică. Totul a pornit de la un profesor francez care a spus că prima impresie pe care a avut-o despre românce, în urma unei vizite la Cluj, a fost că suntem toate nişte călugăriţe. Ceva i-a lăsat lui impresia că învăţăturile biblice şi simbolurile bisericeşti ne marchează viaţa de zi cu zi.
După ce am căzut de acord că franţuzoaicele sunt agresive iar româncele pedante, ea îmi zice următoarele
Franţuzoaica: „Ştii că am prieteni care au fost cu românce şi ştii ce mi-au spus? Care e diferenţa dintre franţuzoaice şi românce?”
Ana: ….
Franţuzoaica: „Franţuzoaicele sunt enervante şi plictisitoare şi nu prea se fut. Iar atunci când se fut, se fut puţin şi prost”
Ana: …
Franţuzoaica: „În schimb româncele sunt enervante şi plictisitoare, dar se fut. Iar când se fut, se fut mult şi bine. Foarte bine”
Dicţionar:
allumeuse = Femme aguichante, qui cherche à exciter les hommes
Later edit:
Asta nu înseamnă că nu există şi francezi adorabili and smart. Dar cu toate astea ciudaţi, în ciuda genialităţii lor. Adică ştiu eu vreo 2. Nu zic care, îi ţin ascunşi pentru mine.
mai 20, 2010
Diner with a French
Nu există perioadă mai frumoasă decât sesiunea. Şi brusc realizezi că ceea ce numeai tu „sesiunea la ASE” este un concept abstract. Aici e magnific. Fiecare avem cel puţin câte 7 examene pe cap de Erasmus. Şi mă refer la noi, cei care ne-am înscris în diplomă la franţuji sau la cei care nu au optat pt orale (şi dau examene ca orice alt student franţuz… Ştiu, ce-ţi faci cu mâna ta, se cheamă lucru manual… )
Oricum sesiunea asta este ceva mai puţin psihotică decât prima. Dar tot cu calcule probabilistice despre cum validăm semestrul, cu multe nopţi petrecute cu materii sublime care aproape că te aduc în pragul isteriei, cu ore puţine de somn bântuite de formule, slideuri sau profi.
La care se adaugă arsenalul fiecăruia de „Cum să supravieţuiesc şi sesiunea asta fără să mă arunc în Loara de 3 ori zilnic?” …. Replici din Gad Elmaleh zboară în toate direcţiile (Il est où ton sac? Il est où ton sac Bob l’Eponge? Tu sais pas?! Tu le cherches, tu le trouves, tu me suis). Ocazional mai apare Alinuţa care ţi se strecoară în pat. Discuţii pe geam între doo etaje urmate de plimbări nocturne şi întunecate în locuri magice la braţ cu dubioşi. Rugăciuni la toţi Dumnezeii, zeii, sfinţii şi alte divinităţi astfel încât să treci la Serii cronologice, la REI, Analiză conta-de-a-Alinuţei etc.
Revenind. Francezii sunt ciudaţi. Foarte ciudaţi. Şi au minunatul dar de a se întrece pe sine. După principiul dezvoltat cu Andreea „pe o scară a dubioşeniei de la zero la Grégoire, se autodepăşeşte” (Chuck Norris şi infinitul s-ar oftica rău de tot).
Într-o seară (cred că aveam vacanţă sau ceva de genul) după o după-masă petrecută pe colină alături de Radouuuuch, Alejandrrrrrra, Grégoire, Irina, Oana şi alţii, ne-am retras fiecare la treaba lui. Radouuuch la delfinariu, fetele în Castani, Alejandrrrra la film, eu la mine şi Grégoire… şi Grégoire s-a lipit de Anghel (care avea o chitară) şi au mai zdranga-zdranga până spre miezul nopţii.
Dar la un moment dat se făcuse prea târziu şi au decis să-şi retragă ambasadele. Rămân eu cu Grégoire. În pas agale spre Ormes, prin pădure
Eu: „… uhm… şi tu ce faci acum?”
El: „Păi mă duc acasă să mănânc”
Eu: „Dacă vrei poţi să mănânci la mine. Am paste deja făcute. Şi cordon-bleu nefăcut, dar se poate face vite-fait, dacă nu vrei paste”
El: „Ah… da. E ok, mersi. Cred că am să merg să mănânc acasă. Şi mă întorc pe urmă”
Eu: „Ok. Cum vrei. Dar să ştii că poţi să mănânci la mine. E ok. Noi facem asta în România”
El: „Ah… da… dar tu insişti din politeţe?”
Eu: „???? Nu, dar decât să mergi pân’ acasă şi să te întorci… Vreau să zic că poţi mânca la mine. E în regulă”
El: „Adică e politicos să inviţi pe cineva la masă în genul ăsta de situaţie, dar din politeţe se refuză. Dar nu aş vrea să te superi pe mine că te refuz. Adică dacă pe tine te face fericită accept”
Eu: „?!?!?!”
El: „Adică nu vreau să te refuz şi să mă înţelegi greşit. Dar nu sunt în situţia în care să pot accepta sau refuza”
Eu: „Pardon?! Omule, e simplu. Ţi-e foame, vrei să mănânci la mine, e ok. În rest eşti pe câmp rău de tot. Cu politeţea politeţii… M-ai pierdut pe drum”
Şi ajungem la mine. La întrebarea „Ce vrei să mănânci?”, răspunsul a fost „le minimum”… No comment.
În aceeaşi seară, la câţiva km depărtare, la un MacDo, aceeaşi scenă, alţi actori. Alejandrrrra dimpreună cu un alt franţuz, alături de alţi Erasmuşi.
El îşi luase ca o rândunică – mazăre şi fasole verde. Alejandrrra păstra tradiţia – cu carte étudiante, poţi primi gratuit un al 2lea sandviş ca cel deja cumpărat. Alejandrrrrrrix era la jumătatea ospăţului când Ex-Official a terminat (nah, unii sunt mai zoriţi din fire… chacun ses defauts). Şi a început s-o privească. Cum mănâncă, ca să simtă fiecare înghiţitură de-a lungul întregului tract digestiv.
Alejandrrrrix: „Vrei tu McChickenu ăstă?”
Nicu-Nicu-Nicuşor: „Nu, mersi. E al tău. E ok”
Alejandrrrrix: „Sigur nu-l vrei?”
Nicu-Nicu-Nicuşor: „Păi tu nu mai vrei?”
Alejandrrrrix: „E ooook. Dacă te întreb, înseamnă că vreau să ţi-l dau ţie. Şi ţi-l pot da ţie. Poţi să-l mănânci dacă vrei”
Nicu-Nicu-Nicuşor: „Ah… bine. Mersi. Eşti tare drăguţă”
Alejandrrrrix: „?!?!?!?!”
Şi uite cum am ţinut teoria invitatului la masă. Acasă, în România, e mult mai simplu. Inviţi pe cineva la masă, acceptă şi mâncaţi împreună fără niciun stres ascuns legat de intenţiile fiecăruia sau despre cum-scria-în-codul-bunelor-maniere-că-trebuie-să-faci, fără discuţii exhaustive şi explicative despre cum mâncatul la acel cineva nu are alte implicaţii de natură economico-socio-politică menite să te prindă într-un context social delicat, fără să te simţi de parcă l-ai violat cu o porţie de tortelini.
Mai că te doare părul fără să te-apeşi… mais arrête de t’énerver, c’est toi qui souffre…
Anagreudeexplicat's Blog 