aprilie 26, 2011
Meet me halfway
Ca în versurile de la cântecel:
Meet me halfway, right at the boarderline
That’s where i’m gonna wait, for you
I’ll be lookin out, night n’day
Took my heart to the limit, and this is where i’ll stay
Pentru că există poveşti de dragoste la tot pasul. De genul celor pe care le vezi în filme şi care te enervează. Care te fac să vrei să arunci cu castronul de popcorn/găleata de îngheţată în televizor. Singurul lucru care te înfrânează e preţul teveului. A costat bani. Şi parcă ţi-ar fi milă de el. Dar, revenind. Genul ăla de poveste de dragoste, la finele căruia exclami cu răutate şi gelozie „Nu există, frate aşa ceva. O prostie. Uite cu ce mi-am irosit 2 ore din viaţă. Poveşti cu Feţi-Frumoşi care vin după tine jumătate de glob. Nu există”
Aşa credeam şi eu până nu demult. Dar s-a dovedit să mă înşel.
Despre el bănuiam că mă iubeşte, aşa mai cu sincope şi într-un stalker way, mai de vreo 2 ani. Simpatic el de felul lui. Treptat am ajuns să ne întâlnim din ce în ce mai des, în tot felul de contexte sociale, prilej cu care perspectiva din care eu îl priveam s-a schimbat. Şi-a ajuns să-mi fie drag de el. Un fel Zmeul Zmeilor, a fost ceva mai greu de îmblânzit, dar într-un final a cedat şi şi-a dat arama pe faţă.
Am uitat să menţionez elementul de dramă din poveste: eu, draga de mine într-o ţară, el în altă ţară. Eu cu treabă, el cu treabă. Eu salvam lumea, el salva lumea. Eu pe-un fus orar, el pe altul. Pentru că nu-i aşa, după facultate am plecat care încotro mai departe/aproape cu gânduri măreţe. Dar Universul a conspirat la îndeplinirea legendei personale, planetele s-au aliniat, plăcile tectonice s-au mişcat şi s-a creat un culoar unic întru vederea noastră. Acum realizez că dacă nu aş fi fost în Franţa, care este atât de aproape de multe mări, ţări, oceane şi alte forme de relief, nu am fi avut ocazia asta să ne întâlnim.
Pe scurt, am zis să ne întâlnim la jumătate de drum. Şi de la Paris, poţi ajunge în atâtea locuri minunate în doar 2 ore… aşa că mai greu a fost să alegem locul cu pricina. Am ales oraşul, locul şi ora, nu lipsea decât să treacă noaptea şi urma să ne vedem.
Am să anticipez puţin gândul din spatele privirii: „Şi dacă zicea doar aşa? Dacă nu vine? Dacă i se face frică?”
Toate astea sunt întrebări care nu îşi au rostul. El care să nu vină, El care să-ţi spună să vă vedeţi across Europe şi apoi să te abandoneze… aşa ceva nu există decât la Hollywood. În filmele cu Annette Bening şi Warren Beatty. Sau în episoadele din Gossip Girl. Mai mult decât atât, elementul comun şi cauzator de dramă, din exemplele menţionate, este locul. Empire State Building, NY. Dacă din start nu ştiţi să alegeţi locul prielnic, unde energiile sunt favorabile, orice năpastă vă poate nenoroci.
Deci aşa ceva nu există decât în filme, El care nu vine. Pentru că ştie că dacă nu ar veni/spune ceva ai avea un moment Boris Vian. Şi nu la modul „Spuma zilelor”. La modul propriu de „Arache coeur” (Smulgător de inimi). Pentru că el ştie că dacă ar juca rolul ăsta, data viitoare în care providenţa şi-ar bate joc de el şi ţi l-ar scoate în cale, l-ai privi cald în ochii şi dintr-un singur gest i-ai sfărâma coastele şi i-ai prinde inima în pumn. Şi-ai strânge-o, înfingându-ţi unghiile în ea până când ar plesni. Apoi ai lăsa-o să cadă între voi, ai zâmbi, te-ai răsuci pe călcâie şi ai pleca. Oricum s-ar fi născut cu ea în plus şi mai mult l-ar fi împiedicat să respire şi i-ar fi atârnat greu, ca o povară. Aşa că până la urmă i-ai face un bine.
În viaţa reală el vine. Şi vă vedeţi. Doar voi doi. Şi restul lumii nu mai contează. Nu contează că nu sunt decât câteva ore furate timpului universal. Astea sunt detalii. Important este că sunteţi împreună şi vă vedeţi şi vorbiţi despre nimicuri plimbându-vă de mână pe nişte străduţe obscure. Şi vă trăiţi povestea până la capăt. Aşa cum trebuie.
Ce pot spune… este mai mult decât minunat să ştii că ai pe cineva care e dispus să vină după/pentru tine peste mări şi ţări. Recunosc că este un sentiment unic. Cred că mă pot considera norocoasă într-un fel, cu Zmeul meu, care a venit într-un suflu să ne întâlnim noi doi amândoi.
La final un mic sfat. Dacă cumva şi vouă vă este dat să se pună de acord ursitoarele, nu recurgeţi la gesturi măreţe decât dacă aveţi certitudinea că sunteţi îndrăgostiţi până peste cap. Pentru că este un moment pe care vrei şi trebuie să-l trăieşti epidermic. Întâi de toate trebuie să-l trăieşti. Să-l simţi în toată fiinţa ta. De la neastâmpărul cu care îţi doreşti să treacă noaptea, până la pulsul accelerat când îţi îndrepţi paşii spre locul de întâlnire. Pentru că, oricum s-ar sfârşi bine sau rău, tu trebuie să simţi asta din plin. Să ai impresia că o să-ţi explodeze inima de cât de repede bate, atunci când te îndrepţi spre el. Să ţi se înmuaie genunchii la un pas în faţa lui şi să i te arunci în braţe. Să-l strângi în braţe ca şi cum ai vrea să-l vlăguieşti, doar ca să-l respiri tu. Să nu fiţi decât voi doi în toată lumea.
Iar dacă cumva nu vine, disperarea şi uluirea să nu îţi dea pace să stai locului. Să te învârţi peste tot, scrutând orice orizont. Să-l cauţi în orice bărbat care se apropie de tine şi să-ţi murmuri fără încetare „nu se poate, nu se poate. Nu are cum să nu vină. Trebuie să vină. Nu, nu, NU. Refuz să cred”. Şi când toţuşi nu îţi rămâne decât să te împaci cu ideea că nu vine, să poţi să plângi. Să fie atât de al tău, încât să ţi se pună un nod în gât care să te împiedice să respiri şi să începi să plângi.
Oricum ar fi, trebuit trăit. Altfel, e o irosire. Şi unul din voi s-ar putea regăsi regăsi absent şi amnezic în faţa un peisaj de primăvară, readus la viaţă de un chelner amabil: „Aşteptaţi pe cineva?”
februarie 1, 2011
Jumătate Fez, jumătate Casablanca
„Alo?!? Alo?? Auzi, Grigore, Ana s-a trezit? A plecat?? Că nu răspunde. O aşteptăm…”
„Da, da. Nu-ţi face griji”
Şi apar eu ca o Zână, din negura dimineţii friguroase de ianuarie, alergând spre casa de bilete de la Porte Maillot, aşteptată fiind, cu sufletul în batistă de restul de trupă, care alarmată de lejera mea întârziere şi de faptul că nu răspundeam la telefon, recursese la soluţii disperate – „sună-l, sufletu’ meu pe Grigore. Şi ce dacă e 6 dimineaţa?! Se culcă la loc”
Din pui de somn în pui de somn, m-am dezmeticit când eram deja deasupra Marocului. Am ratat marea. Dar s-a compensat cu impresia că zburam peste un mare voal din mătase verde, încreţit lin din loc în loc.
Iar la Fez, soare. Mult soarele. Tot soarele. Călduţ. Plăcut. Scria în arabă. Am făcut repede 2-3 poze, să imortalizăm momentul. Ajunsesem în Africa. Cu toatele, pentru prima oară. Ar fi trebuit să luăm şi-o piatră-n gură, să ne scuipăm în sân şi să ne punem dorinţă, dar nu am fost atât de agere.
La coada de la controlul de paşapoarte am completat frumuşel o broşurică care se deschidea invers. Şi am spus acolo tot. Tot ce ştiam noi mai bine. De unde venim, de ce, cât stăm, cu cine, cât purtăm la pantofi, grupa sanguină, ce-am mâncat de dimineaţă, cum ne place cafeaua (mai tare, mai moale). Domnia Sa Regele era interesat şi noi nu-l puteam dezamăgi. Trecem cu bine de toate controalele. Următorul pas era să luăm maşina de-o închiriasem. Un Logan. Pentru toţi cei 6. Păi, nu? Cu ce altceva să se plimbe o mână de românce plecate la Master of puppets în Franţia şi venite în Maroc într-o escapadă, decât cu primul simbol al magnificei relaţii de prietenie româno-franceze – (s)Loganul.
Aşteptând ca bărbaţii să pună ţara la cale – eram deja pe teritoriul lor, trebuia măcar să ne prefacem că îi lăsăm pe ei să ia deciziile, cel puţin din respect pentru avantajul lingvistic, eu m-am gândit să mai fac câteva poze. Îmi asumasem deja cu multă mândrie statutul de Chinez al grupului. Fotografiam tot ce-mi pica în obiectiv. Mulţumesc Diana, pentru aparat. Te-am purtat mereu de mână. Şi cum pozam eu acolo mozaicul lor cel blio, vine un nenea arabul de la pază şi îmi cere să se uite la pozele mele. Knock yourself out, pisi! Da, deci da. Deci nu aveţi voie să faceţi poze. Trebuie şterse. Şi încerca el, nemernicul să butoneze aparatul Dianei, dar nu izbutea. L-am calmat şi i-am zis că i le şterg şi să nu se mai agite ca un Pepsi pe lângă mine. Când am ieşit din aeroport şi am trecut prin dreptul lui, m-a atenţionat că „data viitoare să ceri voie, ai înţeles?!” Claaaaaar. De două ori. DOUĂ
Noi eram 6 – Ana, Oana, Cosmina, Ramona şi Hamza, Abdel. Deja problematic pentru Logan. Mai ales că de la aeroport a venit să ne recupereze cetăţeanul de la firma de la care o închiriam. Cu tot cu pancartă cu numele. Am decis să ne lepădăm de Ramona, Cosmina şi Abdel. Oricum ei nu erau interesanţi. Nu puteau conduce. Eu şi Oana aveam interese clare, întărite de promisiunile repetate ale lui Hamza, că vom conduce destinele în Maroc. Ne-am făcut că nu ne cunoaştem, ne-am urcat în Logan, iar pe ele le-am lăsat pe o bordură cu toţi arabii minunându-se la fetele din Europa. (Ce le sticlesc masculilor ochii când află ca suntem din Europa de Est, dar acum se lăsa deja cu orgasm multiplu)
Când am închiriat maşina, Hamza m-a drept luat organ anex ca să mă noteze drept al 2 lea şofeur. Cât am stat acolo musiu de ne închiria Loganul nici nu s-a uitat la mine. Nu am suferit. M-am holbat la toate pozele cu regele şi cu maşinile lui – un Ferrari aicişica, un Maserati acoloşa. Mai târziu am descoperit că peste tot există poză înrămată cu regele. În diverse ipostaze. Deobicei adaptate locului cu pricina. Dar oriunde am fost – aeroport, închiriat maşina, bancă, fast food etc. Mi-a amintit un pic de obiceiul similar cu poza lui Ceauşescu şi mi-am zis că s-ar putea să avem mai multe în comun decât mă aşteptam.
PE marginea drumului la ei cresc portocali (cu tot cu portocale), cum cresc la noi castani/plopi. Portocale care funcţionează după principiul cu leopardul. Afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru – leopardu (dedicaţie specială pentru Diana şi Manu, care aparent nu urmăresc tot timpul trimiterile mele. Subtile). Adică portocalele sunt frumoase şi mari şi portocalii, dar seci şi dacă încerci să le culegi ţi se destramă în pumn.
Am descoperit empiric că marocanii nu au nicio taină cu şofatul. Nici în clin, nici în mânecă. Nimic. Dar nimic. La ei e un fel de tărâm al mitocanilor din Bucureşti. Se merge pe 2 benzi, eventual şi jumătate de pe sensul opus. Depăşeşti pe unde apuci – stânga, dreapta sau îl iei pe sus. Cu traversatul la fel. O tai direct, în diagonală, desenezi o linie frântă închisă, peu importe, important e să ajungi pe partea cealaltă cu toate cele 4 membre. Un haos. Cu multe Loganuri. Multe. Cred că mai multe decât prin Bucureşti. (Nah, ce o să vândă francezii, fraţilor şi mai amărâţi din Africa? Maşini fabricate de fraţii puţin mai răsăriţi din Europa de Est)
Abdel se entuziasmase puternic la gândul că mergem în Maroc, a se vedea Fez. El de loc, din Fez. Şi uite cum ne-a invitat la un couscous la el acasă. Am ajuns acasă la Abdel, în urma fetelor, ce fuseseră recuperate de fratele mai mic al lui Abdel. O casă tipică, aş spune eu. Cu camere largi şi spaaaaaaaaaaţioase, cu multe canapele şi perne şi mozaic pe coloane. Şi un frig. Dar un frig. De-mi clănţăneau toţi dinţii. Eu nu ştiam că ei nu dispun de încălzire. Nici nu-mi pusesem vreodată problema. Degeaba era afară vreme superbă de început de vară, în casă aş fi stat cu şuba şi blana de urs pe mine.
Prânzul de la Abdel a fost o minunăţie. Totul ca la Maroc acasă. Cu couscous, cu salate de-ale lor, cu lipie, cu un pahar de apă pentru toată lumea, cu un pui cu sos la cuptor pentru care aş ucide în momentul astă. Cu program artistic în stradă. 3 înveşmântaţi din cap până-n picioare, cu turbane şi cu şarpele la buzunar. Le-a aruncat Abdel câteva dihănii (dirhan, moneda locală. Dihanie) şi le-a zis ceva în harabă şi imediat au venit sub fereastră. Cine bate la fereastra ta, oooooo, şi scoate un şarpe din buzunar, ooooooooo, şi începe să-i cânte, ooooo, şi dansează şarpele? Şarpele s-a intimidat puţin şi nu a dansat cine ştie ce, aşa că înveşmântatul şef, l-a luat, l-a strâns precum o curea/un şiret şi l-a băgat în buzunar şi a plecat.
Ne-am rostogolit cu greu până la maşină să plecă spre Casablanca. Deja era târziu. Şi noi aveam gânduri de umblat creanga prin Casablanca. Oceanul. Sâmbătă seara. Adusesem pantofi şi rochii din Franţa/România. Nu ne încurcam noi.
Am schimbat cu Hamza şi am pus stăpânire pe Logan. Până la ocean, al meu era. În spate erau înghesuiţi Oana, Cosmina, Abdel şi Ramona.
Mi-au plăcut autostrăzile lor. Fără gropi, cu palmieri şi levănţică pe margini. Aceleaşi obiceiuri barbare într-ale condusului le-am întâmpinat şi pe autostradă. Când Hamza m-a informat că Marocul are cea mai mare rată de mortalitate cauzată de accidentele rutiere. Mulţumesc, Hamza. 2 minute mai târziu, în depăşire fiind, îl văd pe imbecilul de pe banda din dreapta că trage stânga de volan. Gen p**a lui! Eu în stângea mea aveam doar palmieri. Îl dumnezeiesc de tot ce avea mai scump. Apoi de fiecare dată când depăşeam dădeam drumul la toate semnalele luminoase şi sonore din dotarea Loganului. Prima jumătate de drum a fost puţin dramatică pentru mine, pentru că mi se închideau ochii de somn şi era cald şi moleşeală şi aştia toţi dormeau pe capete.
În apropiere de Rabat, după vreo doo Red Bull, DOUĂ, am prins viaţă şi i-am gonit spre Casablanca. Am avut un mic moment de rătăceală, ocazie cu care am văzut un sfert din capitală. Iar oamenii de la capitală sunt neprietenoşi, ca mai toţi locuitorii de capitală. Dacă te simt că eşti străin şi pierdut, te îndrumă în direcţia opusă. Aşa am ajuns să vedem un sfert din Rabat. Noroc că aveam benzină. După alte câteva manevre smucite şi nesemnalizate în mijloc de intersecţii pe care le-am tăiat în diagonală, am regăsit drumul spre Casablanca. Ne-am strecurat tiptil şi printre filtrele jandarmeriei regale, care sigur nu ar fi văzut cu ochi buni 6-ntr-un Logan.
Ajunşi la Casablanca, l-am lăsat pe Hamza la loc. Oricum nu mai puteam fi atentă, iar la cum conduc marocanii… Şi ne-am mai învârtit şi prin Casablanca ca proştii încercând să găsim drumul spre sora lui Hamza. Dar am asistat la o scenă tipică de mitocanii de Bucureşti. Ăia cu fiţe şi bani. După ce ne-au depăşit pe rând, una prin dreapta şi alta prin stânga, s-au renit în faţa noastră, încălecând 3 benzi, un Ferrari, în colţ cu şort roşu să-i surâdă norocu şi un BMW X6, în colţ cu şort alb imaculat. Şi s-au pus la taclale băieţii, nu conta că era verde, că erau pe tot drumul. Tranquil quoi. Au mai făcut o întrecere mică şi s-au pierdut în negura nopţii.
Am luat drumul lung de costişă către sora lui Hamza şi casa închiriată. Undeva pe coasta Atlanticului, la vreo jumătate de oră de Casa. La 2 minute de plajă. Unde ne-am mai lungit un pic la poveşti, la pregătiri şi schimbări de ţinută, ca să ieşim în oraş. Totul s-a desumflat după ce am reajuns în Casablanca. Era prea târziu pentru club şi/sau bar, toate se închideau la maxim 2 noaptea. Era în jur de miezul nopţii. Cenuşăreasa pe dos. Am mâncat o şaorma tare proastă de la Alladin, făcând turul Casei în maşină, cu sora lui Hamza pe post de ghid. Eu şi Oana, am reabandonat grupul şi am mers cu sora lui Hamza. Într-o Corsuliţă neagră.
Întorşi la casa noastră mică, am retrăit schisma de la Marseille. Cine cu cine doarme, în ce pat, în ce cameră. Dar de ce tu acolo şi noi dincolo. Of, doamne. Mai rău ca la grădiniţă. Cosmina şi Oana fugeau de Abdel ca de dracu’ pentru că sforăie şi-şi cântă rugăciunea în creierii dimineţii şi nu ar fi dormit niciuna cu el. Eu simţeam că o să mă scurg după săptămâna pe care o avusesem, noaptea cu puţin somn şi ziua întreagă de alergat 4 ore pe autostrăzile pline de marocani debili. L-am lăsat pe Abdel singur într-o cameră cu două paturi. I-am forţat pe Ramona şi Hamza să apropie alte doo paturi din altă camera şi să se instaleze acolo. Noi ne-am însuşit toate 3 camera cu patul matrimonial, maaaaaare. Noi 3, eu fără pijama, în casa fără încălzire centrală şi îngheţată ca sufletul lui 47346473. Scenariu ideal pentru un film porno, dar nu.
ianuarie 25, 2011
Maroc – Începutul
Se făcea că era pe la sfârşitul lui noiembrie. Distracţie maximă pe cap de locuitor. Sfântu’ lu’ Andrei, Spania, Pompi, dezmăţ organizat.
Duminică de dimineaţă, adică mai spre un 16 aşa, ne-am strâns cu toatele fetele cucuiete, la onor 1023 pentru o şezătoare. Cu toatele, mai puţin Diana, care fugise-n lume cu Pompi al ei. Ne-am înghesuit în 9 m patraţi, pe un scaun şi un pat 5 fete – Manouuuch, Oana, Cosmina şi Ramona.
Eu la birou, cu ochii lipiţi de feisbuc, încă mă străduiam să mă dezmeticesc, iar ca amintire a serii (pe)trecute tronau sticlele de Smirnof Ice, pungi de stixuri goale iar încetişor încetişor reveneau şi fragmente din seara precedentă. Petrecere cu Erasmusele, multe Andree… acum totul este foarte vag. Nici măcar fetele nu ştiu cum de au ajuns toate la mine în cameră. Dar astea sunt detalii.
În căutarea unei melodii care să mă readucă tiptil la viaţă, s-au început poveştile. Aseară cum ce s-a întâmplat, acolo, dincolo.
Cum a aterizat Manooouch de la Valencia si Mediterană în mijlocul viscolului din Franţa.
Cum după ce am ieşit de la Auchan cu Cosmina cu mâinile lungite până la tălpi şi cu ninsoarea deasupră-ne am dat nas în nas cu toţi amicii lui Grégoire şi eu i-am şoptit melancolic „Doar el mai lipseşte” pentru ca la trecerea de pietoni din faţa Auchan să auzim un claxon şi de sub o troiană să se întrevadă un Peugeot albastru, iar pe geam un chip cunoscut. Şi Cosmina care ţipă „Ana, Ana!! Ana, uite-l pe Grégoire acolo la stop. Ca un făcut, n-a trebuit decât să-ţi doreşti tu să fie şi hop! a şi apărut nemernicul!! Ce-ţi mai merge” Şi buluceşte-te cu toate cumpărăturile în maşină, repede până nu se schimbă stopul, dar degeaba pentru că el are 2 km de picioare şi scaunul lipit de bancheta din spate şi nu aveam loc să intru şi Cosmina care mă împingea cu sacoşa ei rece şi udă de la spate că să mă dau mai repede la o parte că e verde şi claxonează şi o ninge şi hai, Grigore pleacă odată! Uf!! Ca va, Grigore?!
Din noianul de poveşti, răsună clar şi uşor vocea Oanei:
Oana: „Vaaai, fetelor… Aţi văzut? Abdel şi-a luat bilet pentru acasă, în Maroc cu 20 de euro!!”
Cosmina: „Da, da şi eu am văzut. A pus pe facebook”
Ana, visând încă, aranjându-şi pijamaua pe ea şi cu mintea absentă şi spartă în o mie de momente: „Daaaaaaa. Şi eu îmi doresc să ajung în Maroc. Casablanca. Ocean. Frumos…”
Şi s-a lăsat liniştea. Calmul subit m-a dezmeticit şi m-am întors nelămurită, doar ca să găsesc tronând pe patul meu 4 expresii luminate de un surâs complice.
Ana: …. nu…. nu… adică nu avem cum… când? Biletul ca biletul, 20 de euro. Dar acolo – unde stai? unde mănânci? Costă… adică, nu… nu?
Corul fetelor de la Căpâlna: Haide Ana !!! Câteva zile, repede. După examene. Repede. Aşa o mini-vacanţă. Că merităm. Haide, nu se poate. 20 de euro. Mergem toate.
Şi uite cum s-au precipitat lucrurile. Şi consultam calendare cu date de examene, de proiecte, de întors de acasă, cu început-sfârşit semestru 1/2, cu mers la serviciu, cu alinierea stelelor etc.
De pe facebook, am ajuns pe site la Ryanair. Dus-întors Beauvais-Fez. Deci câţi suntem? Ana („Ioi, tu :)) Ne-am prostit cu toţii. Stai, dar Radou-mou? Şi Diana!!”), Oana („Stai-stai-stai, s-o întreb şi pe Sandrine, dacă vrea. Nu trimite încă!!”), Cosmina, Manu („Şi cu Iona!!! Şi cu Iona!!! O aduc şi pe Iona de la Cluj!!!), Ramona („Alo, Hamza?! Noi mergem în Maroc în ianuarie, vrei să vii cu noi? Spune, acum. Bine, urcă, suntem la Ana„).
Peste 5 minute am cumpărat 7 bilete pentru Maroc. În mai puţin de o oră de când Oana povestise de Abdeslam.
Şi s-a dat sfoară-n ţară. Româncele pleacă în Maroc. Care? Ana, Oana, Cosmina, Ramona, Manu şi cu Iona. Aşa că Abdeslam şi-a schimbar biletul ca să vină cu noi. Ismail şi-a cumpărat bilet ca să vină cu noi. Siham stătea pe gânduri daca îşi poate lua liber să vină cu noi. 15-18 ianuarie.
Au urmat plănuiri îndelungi. Cu cazarea, cu închiriatul maşinilor. Cu dormitul. Câte nopţi la Casablanca, câte la Fez. În ce ordine. Cine conduce. La un moment dat credeam că vom face turul Marocului în maşină Fez–Casablanca-Marrakech-Agadir-restul lumii. Ne-am limitat la Fez şi Casablanca.
Săptămâna cu plecatul a fost precum înainte de Paşte. Gaşca se spărgea pe zi ce trece. Într-o schismă perpetuă. Examenele fuseseră mutate mai târziu, alte proiecte apăruseră, paşapoartele nu aveau cum să ajungă din ţară (NU!! NU al meu. Al meu era cu MINE). Manu şi cu Iona renunţaseră. Diana nu a vrut să vină de la bun început. Eu mă răzgândisem. Cosmina nici ea nu mai era sigură. Dar într-o seară am luat decizia de a-mi băga picioarele. Prea îmi părea rău şi prea mă entuziasmasem. Fie ce-o fi!
Avionul era sâmbătă de dimineaţă, deci trebuia să rămânem în Paris. Iniţial trebuia hotel pentru 7. Apoi rămăseseră doar Ramona şi Hamza. Oana se ducea la o prietenă, Cosmina nu mai venea, iar Abdeslam stătea la un prieten. Eu îl anunţasem pe Grégoire că rămân la el. Dar Cosmina se suceşte, Oana nu mai şade la prietena ei şi iau toţi 5 cu asalt Etap.
Săptâmâna mea se scursese mult prea repede.
Luni am avut curs şi am învăţat pentru cele 3 examene, din care 2 fuseseră amânate amânate în ultimul moment de cu o săptămână înainte.
Marţi am avut examen după-masa până la 18, apoi am continuat studiul, pentru celelalte 2. Cu jumătate de oră înainte să plec la examen, directorul de master ne-a trimis mail că joi (între 2 examene) avem prezentarea de la proiectului lui. Asta după ce, joia ce trecuse, după examen îl întrebasem când are de gând să ne programeze. Mi-a răspuns calm că după examene, mai încoloşa.
Miercuri, alt examen, până spre un 17. Am pierdut seara cu prezentarea pentru proiectul vieţii. Reciteşte dosarul, reia codul în SAS, fă un powerpoint simpatic. Reciteşte teoria. Prezentare orală la Hurlin la Econometrie financiară, echivalează cu prezentarea Econometriei. Te putea întreba orice. Am izbăvit cu totul la 5. La 9h30 trebuia să prezint.
Joi, ajung val vârtej la facultate să aflu sala. La 9h30 fix, apare şi Hurlin. Noi 2, proiectorul, SAS şi sala de curs goală. Zi-le, Loredana şi ridică-mă la cer voi fi p_value tău!! Am ieşit onorabil. Am răspuns la întrebări. Observaţii minore, dar la final mi-a spus că e de părere că o să mă descurc la stagiu. În următoarea oră, sprâncenele mi s-au lipit de frunte, pe de o parte în încercarea disperată de a nu adormi, dar în principal din cauza bazaconiilor pe care colegii mei de proiect le debitau. În urma prezentării lor dezastruoase Hurlin, a decis să amâne oralul pentru mai târziu. L-am întrebat dacă şi eu trebuie să mai trec odată. Mi-a zis că nu e cazul, mă pricep la oral. Belea. După 3 ore de somn iepuresc, am încercat să-mi recompun creierul pentru ultimul examen, dar era în van. Între 3 pagini de curs şi 1 de exerciţii, am făcut curat şi am spălat pentru Maroc.
Vineri am petrecut dimineaţa redactând foaia cu care aveam voie la examen. Şi uite cum vreo 20 de pagini de curs încap pe o foaie A4 faţă-verso. Examenul se termină mai târziu decât prevăzut. La bibliotecă nu reuşesc să printez biletul, aşa că a trebuit să mai pierd timp şi cu mersul până la xerox. Îmi doream să ajung la Paris spre un 18h, să mai umblăm creanga – Oana şi Cosmina erau plecate de la prânz. De la 5 la 7 mi-am făcut duş, epilat, unghiile, bagajul, îndreptat părul, văzut un film printre picături. Grégoire îmi dăduse mesaj să mă întrebe dacă mai vin şi să-l anunţ totuşi şi pe el. La 7 şi-un sfert am ieşit pe uşă. Nu aveam bilet de tramvai, şi cu 5 eurocenţi mai puţin. Nu mi-aş fi dorit o amendă. Noroc că l-am întâlnit pe André şi m-a salvat. Dar distributorul mi-a mâncat banii şi tramvaiul venea, dar am fugit pe partea cealaltă şi am reuşit să iau şi bilet. M-am dat jos la gară în centru, habar n-aveam de nicio oră de tren, doar îmi doream să ajung odată la Paris. Am ajuns la 19h57 în gară în fugă, cât să aud că naveta pentru Orleans Les Aubrais-Paris Austerlitz pleacă de la linia 15. Am zburat în ea, fără bilet. Iar trenul pe care l-am prins avea întârziere, trebuia să fi plecat deja. Biletul l-am cumpărat în tren de la controlor, care mi-a spus că m-a văzut sărind de pe peron în vagon şi că mă lasă să plătesc bilet cu tarif redus de student. La 9 şi un sfert eram la Austerlitz. „Mon Grég, ce facem? Ieşim? Mie mi-e foame rău, nu am apucat să mănânc azi.” „Hai, nu vii la mine?”
În Paris era frig şi vânt, aşa că străzile erau pustii şi era linişte. Nu eram decât eu cu trolerul alunecând în spatele meu, cu eşarfa fluturând pe umăr, mergând la el. Atât de simplu şi de firesc. Parcă o făceam de o viaţă. A coborât să-mi deschidă şi a apărut un pic fâstâcit în uşă, din păr curgându-i încă picături de după duş.
Acelaşi studio cu vedere asupra Parisului, cu aceeaşi ordine făcută în grabă. Cu urme de tălpi ude pe jos. Cu hainele făcute morman pe masă. Cu pahare mov înşirate peste tot. Cu bagajul meu lăsat în drum. A vrut să mă hrănească cu măsline şi somon, ridicând din umeri nedumerit, am găsit o soluţie de compromis care includea sirop de mentă şi Danette.
După ce am aflat toate tainele Macului lui, el a rămas într-un capăt de canapea jucându-se cu chitara, iar eu m-am întins pe restul, cu el pe post de pernă şi am adormit. „Ne culcăm?” „Hum? Da… da” şi adormeam la loc. El s-a ridicat să scoată pernele şi pilota, eu am rămas semi-adormită, urmărindu-l cum se plimbă prin prejur doar în boxeri şi întrebându-mă sincer dacă este prost sau doar de o cruzime dată dracului. „Dar, te rog acoperă-te!!!” era gândul meu disperat şi urlat… şi m-a ascultat şi a pus pijama pe el. Pfiuf!
După ce am întors bagajul cu susu-n-jos mi-am dat seama, că mi-am uitat pijamaua la Orléans pe pat. Şi telefonul de România la încărcat. Paşaportul, actele şi banii le aveam cu mine. „Ai o pereche de pantaloni de pijama în plus?” „Ce?! Nu…” „Ai mei au rămas la Orléans. Orice fel de pereche de pantaloni. Care să nu fie blugi” „N-am. Aştia de pe mine” „Hazliu, mai eşti tu aşa de felul tău. Nu vreau pijamaua de pe tine. Un short. De alergat?” „Ah, da… cred… stai”
Mi-am lăsat hainele peste mormanul de pe masă şi am alunecat sub pilotă. „La cât trebuie să pleci?” „Huuuum?… 5? 5h30?” „Pun ceasul să sune?” „Nu, nu e ok”. L-am prins de mână să nu-mi scape şi mi-am amintit din vară, cât de uşor doarme.
Pe la vreo 3 m-a sunat Kia. Am sărit ca electrocutaţi. „Doamne, Ana! Doar pe tine te poate suna cineva la 3 dimineaţa!”
La 5 fără un sfert, bântuiam deja pe întuneric să mă îmbrac. Mi s-a rupt şiretul de la o gheată, nu mai găseam cleştele de păr, iar parchetul lui cântă. L-am dezvelit şi l-am pupat de la revedere, iar la 5h10 mă reîntâlneam cu acelaşi Paris liniştit, dar rece.
Anagreudeexplicat's Blog 