Mai 20, 2010

Diner with a French

Posted in erasmus, french, reflechir tagged , , la 4:37 am de anagreudeexplicat

Nu există perioadă mai frumoasă decât sesiunea. Şi brusc realizezi că ceea ce numeai tu „sesiunea la ASE” este un concept abstract. Aici e magnific. Fiecare avem cel puţin câte 7 examene pe cap de Erasmus. Şi mă refer la noi, cei care ne-am înscris în diplomă la franţuji sau la cei care nu au optat pt orale (şi dau examene ca orice alt student franţuz… Ştiu, ce-ţi faci cu mâna ta, se cheamă lucru manual… )

Oricum sesiunea asta este ceva mai puţin psihotică decât prima. Dar tot cu calcule probabilistice despre cum validăm semestrul, cu multe nopţi petrecute cu materii sublime care aproape că te aduc în pragul isteriei, cu ore puţine de somn bântuite de formule, slideuri sau profi.

La care se adaugă arsenalul fiecăruia de „Cum să supravieţuiesc şi sesiunea asta fără să mă arunc în Loara de 3 ori zilnic?” …. Replici din Gad Elmaleh zboară în toate direcţiile (Il est où ton sac? Il est où ton sac Bob l’Eponge? Tu sais pas?! Tu le cherches, tu le trouves, tu me suis). Ocazional mai apare Alinuţa care ţi se strecoară în pat. Discuţii pe geam între doo etaje urmate de plimbări nocturne şi întunecate în locuri magice la braţ cu dubioşi. Rugăciuni la toţi Dumnezeii, zeii, sfinţii şi alte divinităţi astfel încât să treci la Serii cronologice, la REI, Analiză conta-de-a-Alinuţei etc.

Revenind. Francezii sunt ciudaţi. Foarte ciudaţi. Şi au minunatul dar de a se întrece pe sine. După principiul dezvoltat cu Andreea „pe o scară a dubioşeniei de la zero la Grégoire, se autodepăşeşte” (Chuck Norris şi infinitul s-ar oftica rău de tot).

Într-o seară (cred că aveam vacanţă sau ceva de genul) după o după-masă petrecută pe colină alături de Radouuuuch, Alejandrrrrrra, Grégoire, Irina, Oana şi alţii, ne-am retras fiecare la treaba lui. Radouuuch la delfinariu, fetele în Castani, Alejandrrrra la film, eu la mine şi Grégoire… şi Grégoire s-a lipit de Anghel (care avea o chitară) şi au mai zdranga-zdranga până spre miezul nopţii.

Dar la un moment dat se făcuse prea târziu şi au decis să-şi retragă ambasadele. Rămân eu cu Grégoire. În pas agale spre Ormes, prin pădure

Eu: „… uhm… şi tu ce faci acum?”

El: „Păi mă duc acasă să mănânc”

Eu: „Dacă vrei poţi să mănânci la mine. Am paste deja făcute. Şi cordon-bleu nefăcut, dar se poate face vite-fait, dacă nu vrei paste”

El: „Ah… da. E ok, mersi. Cred că am să merg să mănânc acasă. Şi mă întorc pe urmă”

Eu: „Ok. Cum vrei. Dar să ştii că poţi să mănânci la mine. E ok. Noi facem asta în România”

El: „Ah… da… dar tu insişti din politeţe?”

Eu: „???? Nu, dar decât să mergi pân’ acasă şi să te întorci… Vreau să zic că poţi mânca la mine. E în regulă”

El: „Adică e politicos să inviţi pe cineva la masă în genul ăsta de situaţie, dar din politeţe se refuză. Dar nu aş vrea să te superi pe mine că te refuz. Adică dacă pe tine te face fericită accept”

Eu: „?!?!?!”

El: „Adică nu vreau să te refuz şi să mă înţelegi greşit. Dar nu sunt în situţia în care să pot accepta sau refuza”

Eu: „Pardon?! Omule, e simplu. Ţi-e foame, vrei să mănânci la mine, e ok. În rest eşti pe câmp rău de tot. Cu politeţea politeţii… M-ai pierdut pe drum”

Şi ajungem la mine. La întrebarea „Ce vrei să mănânci?”, răspunsul a fost „le minimum”… No comment.

În aceeaşi seară, la câţiva km depărtare, la un MacDo, aceeaşi scenă, alţi actori. Alejandrrrra dimpreună cu un alt franţuz, alături de alţi Erasmuşi.

El îşi luase ca o rândunică – mazăre şi fasole verde. Alejandrrra păstra tradiţia – cu carte étudiante, poţi primi gratuit un al 2lea sandviş ca cel deja cumpărat. Alejandrrrrrrix era la jumătatea ospăţului când Ex-Official a terminat (nah, unii sunt mai zoriţi din fire… chacun ses defauts). Şi a început s-o privească. Cum mănâncă, ca să simtă fiecare înghiţitură de-a lungul întregului tract digestiv.

Alejandrrrrix: „Vrei tu McChickenu ăstă?”

Nicu-Nicu-Nicuşor: „Nu, mersi. E al tău. E ok”

Alejandrrrrix: „Sigur nu-l vrei?”

Nicu-Nicu-Nicuşor: „Păi tu nu mai vrei?”

Alejandrrrrix: „E ooook. Dacă te întreb, înseamnă că vreau să ţi-l dau ţie. Şi ţi-l pot da ţie. Poţi să-l mănânci dacă vrei”

Nicu-Nicu-Nicuşor: „Ah… bine. Mersi. Eşti tare drăguţă”

Alejandrrrrix: „?!?!?!?!”

Şi uite cum am ţinut teoria invitatului la masă. Acasă, în România, e mult mai simplu. Inviţi pe cineva la masă, acceptă şi mâncaţi împreună fără niciun stres ascuns legat de intenţiile fiecăruia sau despre cum-scria-în-codul-bunelor-maniere-că-trebuie-să-faci, fără discuţii exhaustive şi explicative despre cum mâncatul la acel cineva nu are alte implicaţii de natură economico-socio-politică menite să te prindă într-un context social delicat, fără să te simţi de parcă l-ai violat cu o porţie de tortelini.

Mai că te doare părul fără să te-apeşi… mais arrête de t’énerver, c’est toi qui souffre…

Anunțuri