aprilie 13, 2011
We got to keep on walking on the road to Zion
5 aprilie, 2011. Zenith, Paris. Nas & Damian Marley. La iniţiativa lui Radu-baby-mou, căruia i se potriveşte din plin zicala „Facerea de bine e futere de mamă” – el mi-a spus de concert şi tot el nu a mai apucat bilet. 😦
Vox populi a funcţionat. Radu mi-a spus mie. Eu i-am spus Dianei. Ocazie cu care am descoperit că Di a mea avea o pasiune atât pentru Nas cât şi pentru Damian de prin liceu. Pasiune pasională cu ştiut versuri de la melodii, colecţionat poze de pe goagăl, cunoscut fapte diverse despre ei etc şamd.
A fost primul concert în calitate de spectator după foarte multă vreme de BdVit. Desigur readaptarea mea la această postură firească şi atât de des întâlnită a fost privită cu gelozie. Hei, nu este vina mea că sunt voluntară în spirit şi gândire. Aşa că toate reflexiile mele cu voce tare şi retorice găseau doar replici ironice şi bufnituri de „Ah, bine că eşti tu divă, dragă”.
Întâi a fost schisma cu cumpăratul biletului. Să îţi faci griji dacă ai bani sau nu, dacă mai mănânci sau nu, dacă mai sunt bilete, ce categorie aoleu! Şi apoi mergeai acolo odată cu tot restul lumii şi stăteai la coadă să intrii şi nu aveai unde să îţi laşi lucrurile şi nici oameni cool cu care să îţi petreci timpul. Greu îţi spun, dar am supravieţuit.
Ca orice tânăr eminent şi serios, în noapte dinaintea începerii stagiului am mers la concert. Ca să începem totul cu bine.
Deşi ne făceam griji că nu vom găsi sala, de la un punct a devenit evident încotro trebuia să o luăm. Cam ca la concertele de satane, publicul ieşea în evidenţă. Cu atât mai mult cu cât era puţin colorat, cu dreaduri până la şolduri, pantaloni largi şi cu tricouri cu Bob Marley.
Am urmărit puhoiul prin Parc de la Vilette până la locul cu pricina. Frumoasă invenţie Parc de la Vilette cu Cité de la Musique, în seara cu pricina plin de rastafari-people. De o parte şi de alta a drumului doar tineri (ca să nu spun puşti, puberi chiar) strânşi în jurul unui joint sau a unei beri. Devenea din ce în ce mai evident că eu şi Diana eram prezenţe particulare. Cu toate hainele strânse pe corp, cu părul natural şi neciufulit şi cu măinile şi gurile goale de alcool şi marijuana. Aş ma adăuga şi albe. Dar asta e discutabil.
Hop-ţop am trecut şi de coada de la intrare, care în ciuda dimensiunilor considerabile a mers foarte repede. Zenith, la Vilette este un fel de Polivalentă a lor. O sală acoperită, în amfiteatru cu o scenă. Desigur anexele sălii de spectacol erau mai bine puse la punct. Tot inelul exterior avea, alternând, baruri, porţi de intrare la concert şi toalete. Multe, multe. Pentru tot poporu. Să fie.
În exaltarea noastră feminină ne-am grăbit să intrăm şi am nimerit la „peluză”, adică sus. Iar priveliştea era priceless. Deşi deasupra fiecărei intrării trona un semn cu majuscule roşii de-o şchioapă cu „DEFENSE DE FUMER„, aveai impresia că ai nimerit într-o scenă de film de groază cândva la miezul nopţii. Atâta fum, dar atâta fum. Dar atâta fum. Mult fum. Aromat, desigur. Ţigările normale erau pentru cei „slabi de înger”.
Am renunţat la priveliştea panoramică şi ne-am postat undeva în faţa scenei înspre stânga. Înconjurate de minori. De puberi. Poate chiar pre-puberi. Dar care dispuneau de toate libertăţile. Veniţi în cupluri, pe jumătate beţi şi pe cealaltă jumătate fumaţi, pipăindu-se într-un preludiu timpuriu. Şi eu cu Di. După ce mă mutasem pe mine şi toate bagajele mele.
Cei doi rapsozi s-au lăsat aşteptaţi vreo 40 de minute după opening act. Şi atunci prăpăd!! Ce Plevna, ce Verdun?!! Nas şi Damian Marley. „As they entered” puştimea s-a pus pe împins şi ţopăit încât nici un pogo de concert punk nu i-ar fi întrecut. Cam aşa cred că se simte carnea tocată în maşina de tocat. Nici nu trebuia să mă efortez să sar, să mă întorc să mă duc. Mulţimea şi nebunia ei se ocupa de asta. Oricum, amorţisem pe jumătate de la melanjul de căldură şi fum. Iar ca la orice concert de reggae/rap care propovăduieşt pacea-n lume, francezii luau la propriu principiul de „fraternité” şi fraternizau la un joint. Nu conta că nici nu se cunoşteau. Era de ajuns să te uiţi subtil, să băţi din gene şi ţi se oferea. Nu zice-n Biblie – cere şi ţi se va da? Între timp alţii îşi atinseseră limita aşa că ofereau în stânga şi-n dreapta jumăţăţi de joint.
Cât despre concert… a fost bestial. La propriu şi la figurat. Ei au cântat (or whatever you call it) ireproşabil. Right on queue. Iar sonorizarea a fost perfectă – îi auzeai şi pe ei şi backing vocals şi „orchestra”. Au început împreună cu „As we enter” urmat de „Tribal war” şi „Nah mean” entuziasmul publicului explodând la fiecare melodie. Şi aşa eu şi Diana am fost separate. Pe mine m-au purtat într-o parte, pe ea în alta.
Dar Damian s-a retras şi a rămas singur Nas în lumina reflectoarelor, încheindu-şi momentul solo cu „Street dreams” şi „If I ruled the world”. Apoi un alt moment de duo şi alte melodii de pe Distant Relatives cu „Count your blessings” şi „Land of promise”. Cândva în intervalul ăsta unul din ei a cerut publicului să „turn on the lights”. All of the lights” Sau mai degrabă lighters. Aşa că dacă îţi întorceai spatele la scenă, acolo unde ar fi trebuit să fie tribunele distingeai o mulţime de licăriri portocalii într-un nor gri pufos-pufos-pufos.
Desigur, Nas se cară şi rămâne Damian şi dreadurile lui până la genunchi. Jaysus, he’s hot! (Oricum asta a fost tema serii. Ocazional mă mai întorceam spre Di, strigându-i „Nu-i aşa că e frumos?!!!!?” Şi Di râdea de mine…)
În a 3 a parte de cântat împreună s-a ajuns şi la „Patience” („Într-un final!!” în mintea mea, dar parcă prea devreme. Aş fi păstrat-o pentru încheiere) Şi s-a făcut beznă, doar câteva luminiţe subţiri şi albastre străbăteau din spatele scenei conturându-le siluetele. Acum mai mult ca niciodată ieşea în evidenţă conturul continentului african de pe bannerul de decor. Profilele lor puţin decalate cu Africa în mijloc, desenată cu contur alb îngroşat.
Şi Damian pleacă. Nas continuă cu „You can hate me now” şi „Made you look” ca o introducere pentru „Welcome to Jamrock” ce a urmat.
Finalul oficial a fost ceva mai soft cu „Road to Zion” şi „Africa must wake up”. După uralele asurzitoare s-au întors repejor pentru encore, concertul încheindu-se cu „Could you be loved”.
N&D nu se compară cu nici un alt concert la care am fost. Odată ca şi registru muzical, apoi ca şi emulaţie a publicului. Şi-ar fi dat o mână şi-un picior să ajungă mai în faţă. Nu-i bai, că înţeleg asta, dar parcă la noi lumea e o idee mai calmă? Poate e doar o impresie. Apoi energia – bine fie, e discutabil. Să zicem că unele lucruri „mi se par”. Deşi nu am fumat efectiv, nu cred că mai conta cu restul de 10.000 care fumau lângă mine. Adică, mă puteai rula şi fuma. Dar totuşi energia şi ritmul. Lor, al nostru, al tuturor. Perfect. La care se adăugau fetele de la backing vocals care erau negrese autentice. Man, they can dance. Deşi erau puţin mai rubensiene they moved in a way… era de ajuns să te uiţi la ele ca să îţi vină cheful să ţopăi ca un drac.
Apoi s-a sfârşit cu „Exodus” pe fundal. Subtil, nu? :))
Am plecat împreună cu Diana încă vrăjite. Înainte să ieşim din Parc de la Vilette şi cu totul din vrajă, am păcălit un negru să ne dea 2 postere la preţ de unu’. Am ajuns acasă fiecare pe norişorul ei. Al Dianei a fost mai consistent şi a durat mai mult, şi recunosc că parte din mulţumirea mea venea de la ea.
Pentru că ea era luminată şi încântată de un vis văzut cu ochii. Şi pe drum spre metrou şi încă câteva zile mai târziu îmi repeta aceeaşi frază „Ioi, tu Ana, chiar i-am văzut în concert. Deci, pfuai! Şi am fost acolo. Aproape. Atât de aproape”
Formularul de feed-back:
- overall, cred că merită un 15/20, you can always go harder, faster. Plus că odată ajunsă acasă mă dureau toate alea. Şi mi s-a mai pus şi-un cârcel greu de tratat ţinând cont de context
- au cântat tot ce mi-a dorit sufleţelul
- se completau. Pentru cât de pornit şi de energic era Nas în pauzele dintre melodii, pe atât de retras şi de împăcat părea Damian. Apropo, am spus cât de frumos mi se pare?
- la ei poţi să intrii cu mâncare şi băutură. La modul la care, o negresă a intrat cu punga cu meniul de la MacDo şi cu sticla de 2l de Cola. Doar alcoolul este interzis. Aşa că lumea stătea cuminte şi se beţivănea la porţile Zenithului
- ei nu are voluntari. Ei are gorile. Adică bărbaţi corpolenţi de orgine africană. Ei te pipăie la intrare în căutarea de obiecte interzise, tot ei îţi rup cotorul la bilet (ăsta era al 2 lea filtru. Fix la intrarea în sală) şi tot ei sunt şi pe post de BGS
Cam atât. Ajunge. Iar m-am lungit la poveşti.
Bezea
august 17, 2010
Scream for me Cluuuuuj !!!
I have sailed to many lands, now I make my final journey
On the bow I stand, west is were I go
Ok, am întârziat. Ştiu. Dar în mail scria că până la 9. E înainte de 9. Vagonul 6?? Magic. Toată gloata de voluntari zbuciumaţi ia cu asalt Cluju’ pe timp de noapte. Ce să-i faci aşa este cu gâştile… Sunt mereu agitate. Aşteptam mersul la Cluj de prin mai şi-l aşteptam precum un cadou oferit în avans. Mă treceau fiori pe şira spinării doar gândindu-mă: Cluj, drumu’, Manouch, Maiden, BdV, secrete şi … hai frate!!! Seriously?! Seriously?!?! Dintre toate momentele posibile şi l-ai ales fix pe ăstă. Fix pe ăstă, când mă urc în tren… Bad Karma, Tudor’s Curse
Through the night I plough, still my heart, calculate and pray
As the compass swings, my will is strong, I will not be led astray
Şi cu toate astea undeva, cândva în tren fiind, într-un efort de a mă jupui de durerea fizică mi-am lăsat gândurile să curgă singure şi nestingherite către oriunde îţi vor dori ele. Rezultatul, dezastruos. M-am pricopsit cu un tablou ce umileşte suprarealismul, năpădit de prezenţe incerte şi mustind de dorinţe. Isterie feminină, după principiul să ne obstaculăm de unele singure, pentru că ne-am plictisit citind din Cosmo.
Mysteries of time clouds that hide the sun
But I know, but I know, but I know
După doar 11 ore de mers cu trenul, traversând eterna şi fascinanta Românică, ajungem şi noi la Cluuuuj. Orele 5 în creierii dimineţii. BdV mai degrabă BdF sau BdS (de Fantome sau de Stafii). Şi uite cum ne lungim pe pajiştea din faţa gării toţi aproape 30, hipnotizaţi de proximitatea unei guri de cafea sau de fată/băiat sau a unui duş care să te mângâie spre somn. Sau poate nu. Stai aşteapt-o pe Oana – tipa din Cluj care trebuia să ne orienteze. Apoi stai aşteaptă-l pe Tunaru care dispăruse după cafea. Man some are reallz lucky. Odată cu ora 6 am ieşit şi noi din gară spre staţia de autobuz. La Cluj transportul în comun apare în ordine crescătoare. După primele 20 de minute de aşteptare trecuseră busurile 1, 2, 3 şi 4. Noi aşteptam 9. Însă regia de transport din Ardeal ne-a jucat feste şi a trimis un 35 ceea ce ne-a derutat puţin. În fine, apare 9, îl luăm 6 staţii şi coborâm la poalele campusului. La propriu la poalele campusului, căci în faţa noastră se întindea o stradă ce şerpuia în sus. Apoi câteva trepte, vreo 60 şi undeva între brazi şi pini descoperim Căminul nr. 6. Cămin de fete. Câte 5 în cameră. Duşuri la comun. Şi apoi somn de voie.
I see the ghosts of navigators, but they are lost
As they sail into the sunset, they’ll count the cost
La prânz ne reunim şi cu bucata de BdV trimisă să reprezinte cu succes Românica la Sziget. Şi încet-încet, ca la Cluuuuuj ne îndreptăm spre Irish Pub să luăm prânzul. Un prânz foarte ardelenesc, ser-vit pe în-de-le-te. Acolo în hrubă m-am revăzut cu Manouuuuuch. Am trecut în revistă tot ce era important, am rânduit cursul istoriei, am rezolvat cu foamea-n lume, dar când să ajungem la banalităţi eu una am consideram de cuviinţă să-mi fac o ieşire din scenă mai spectaculoasă… şi uite aşa am ajuns pe bordura din faţa Irish, admirând băieţii goi de pe clădirile din faţa noastră. Da, este adevărat ce se spune despre băieţii de la Cluj.
As their skeletons accusing emerge from the sea
The sirens of the rocks, they beckon me
După o scurtă vizită la farmacie şi o nouă pierdere de sine în analgezice, ajungem la Polus Mall şi deci la parcarea unde urma să se producă magnificul concert. Între timp mă convinsesem că viaţa la Cluj avea să se împartă în 2 epoci „înainte de Iron Maiden” şi evident „După Iron Maiden”. Peste tot erau lipite afişe cu „marele concert”, de unde cumperi bilete pentru „marele eveniment”, unde să te distrezi după „inegalabilul spectacol” etc, etc.
Take my heart and set it free, carried forward by the waves
Dreams they come and go, ever shall be so
Nothing’s real until you feel
În parcare la Polus şi mai târziu în holul mall-ului fix în faţa intrării de la Zara s-au desfăşurat trainingurile cu voluntarii de la Cluj. Aproape toţi 100. Nici nu se uita lumea la noi ca la maşini străine. Absolut deloc. Un moment prielnic pt ca Tunaru să-şi ocupe locul de adevărat guru al voluntarilor şi să le grăiască din mijlocul lor, despre sensul vieţii şi micile plăceri cotidiene. S-a strigat catalogul pentru echipe, s-au ţinut alte cuvântări. S-a mai rătăcit lumea prin mall, nah ca fetele.
I steer between the crashing rocks, the sirens call my name
Lash my hands onto the helm, blood surging with the strain
Pe seară se plănuise o ieşire cu BdV reunit, reîntregit şi înfrăţit întru dulce alcoolizare în Stuf. La Janis. La Cluj. Zis şi făcut. Evident, ca o echipă de adevărate dive, eu cu fetele mele am apărut ultimele din trupa de la Bucureşti. Pentru că ele au fost mult prea drăguţe şi m-au aşteptat pe mine să ajung din mall. Am şi rătăcit drumul de vreo 2 ori. Nu prea găseam dealu’ pe care să mă urc, but by gones. Şi am ajuns acolo. Şi atmosfera era deja incendiară. Ca la Vama Veche. S-o stingem cu un Cuba Libre. Cel mai prost Cuba Libre pe care l-am băut vreodată în viaţă. Nici măcar aromă de rom nu avea.
I will not fail now as sunrise comes the darkness left behind
For eternity I follow on, there is no other way
Căldură mare, mon şer!! Aşa că lăsaţi să curgă cu Breezer. Cumpărat de francezul pe care l-a agăţat Ana în stuf. Pentru că dintre toţi cei vreo 100 de indivizi care gravitau pe acolo, undeva pe o scară Ana a dat de un Aurelien. Doar Ana. El fiind francez. Care erau şansele?! Tocmai la Cluj, într-un bar obscur, încercând să vândă un bilet la concert. Şi urma să plece la Sibiu şi apoi la Jurilovca. Şi îi plăcea în România, dar cam cald.
Mysteries of time clouds that hide the sun
But I know, but I know, but I know
Într-un sus-jos perpetuu, piperat cu reprize de dans mai pe bar, mai pe scaune, mai pe jos l-am cunoscut şi pe Răzvan. Fotograf. Şi multe poze ne-a făcut el nouă. Gâsca de voluntari. În plin dezmăţ organizat. Eu l-am cunoscut la bar. El era binedispus. A cerut 2 B52. Am băut împreună. Mi-a făcut poze. Am mai băut puţin împreună, apoi eu m-am orientat către alte zări mai albastre. Zări albastre mult mai alcoolizate decât mine şi niciodată atât de departe. Dar până să ne cotropească tristeţea un shot de tequila cu Ionuţ. Mulţumesc, Ionuţ! Şi uite aşa au zburat orele pe lângă noi. Mai ceva ca acceleratu’ prin gară. Şi s-a făcut de ora 3, cred.
I see the ghosts of navigators, but they are lost
As they sail into the sunset, they’ll count the cost
Ah, tu vrei să pleci. Bine. Să mergem, zic. Ştiu eu drumul. Şi e aproape.
Won’t you come into my room,
I wanna show you all my wares/ways
And so you did.
And I know of the pain that you feel the same as me
And I dream of the rain as it falls upon the leaves
Nu am izbutit să adorm. Din varii motive. Not enough space, noise, not enough space, NOISE, vizitatori nocturni care-şi schimbaseră camera or smth şi au decis să doarmă în altă parte, NOISE!!!!. Aşa că m-am pus pe reflectat. Bad ideea. What the fuck am I doing here? This is so wrong at so many levels. Un telefon vibrează. Not mine. Mda. Iar vibrează. Al meu. Cine dracu’ e la ora asta?! Duminica la 6 jumate în creierii dimineţii. Smth wrong with Kia??? Nu. Aaaaah. Desigur. Grégoire… mon Grégoire. Zâna Zânelor. Nu putea lipsi, nu? Îmi strâng lucrurile şi mă car. Nici măcar nu te-ai uitat.
And the cracks in the ground like the cracks are in our life
They are sealed and are now far away
Şi acum să numărăm orele până la concert. Aaaaaaaah !!! Satanele mele preferate şi iubite şi preferate şi iubite!!!! Şi dadadadadadadadadadadada o să văd IRON MAIDEN !!!! Hihihihihihi !!! Şi plin de satane venite de peste tot pentru concert. 30 000 de oameni. Şi o să fie ge-ni-al. De când îl aşteptam. Dadadadadada !!! Maiden, my Maiden. Mulţumim Tudor pentru cele 6 cd uri cu selecţii Maiden, that charmed me.
You tell me we can start the rain
You tell me that we all can change
You tell me we can find something to wash the tears away
Am ajuns la fix în faţa scenei. Cu 2 minute înainte să înceapă să cânte. Şi au cântat. Frumos au cântat. Cam zorit puţin concertul, dar oricum perfect. Mi-aş mai fi dorit „Rainmaker”. Mai ales în loc de „No more lies” – doamne! ce urâsc melodia asta. E urâtă, urâtă. Cu spume de nesuferită ce este.
There’s a thin line between love and hate
Wider divide that you can see between good and bad
Final de concert. Şi eu am norul meu pufos şi dolofan pe care mă plimb peste tot Cluju’. Hihihihi. Ultima numărătoare de brăţări. Poza de grup. Surf printre şi cu ziare. Alte poze. Recuperez afişul. Mulţumim Alina! Drum întins către gară. Somn de voie pe aceeaşi pajişte. Vagonul 30 opreşte fix în faţa mea. Le somn uşor, ne vedem la Bucureşti.
PS: Lyrics – Iron Maiden: The Ghost of the Navigator, Iron Maiden, The Thin Line Between Love and Hate
iulie 17, 2010
Faithless
Prima zi de Ciuc Summer Fest sau cum s-o numi el. Pentru prima oara in alta parte decat Romexpo, ceea ce m-a derutat putin, pt ca nu-mi era foarte clar unde anume este bulevardul Barbu Vacarescu. Dar am descoperit. Ocazie cu care am redescoperit si farmecul traficului de dis-de-dimineata. Daca nu esti din Bucuresti si esti amator de senzatii tari, care te fac sa tinzi asimptotic catre toate limitele de care dispui, iti recomand sa incerci sa mergi pe soseaua lu’ Fane Babanu’ sau bulevardul Stefan cel Mare, undeva in jur de ora 8. Maxim de magnific. Este genul de calatorie care dureaza si care poate reprezenta un bun prilej de a avea discutii lungi si lamuritoare despre viata si moarte, despre sine, existenta lui Dumnezeu, sensul vietii, daca sa go for ever and ever over the hills and far away…Asa ca am intarziat. In loc de 8, am ajuns pe la 8 giumate.
Si sa ne punem pe treaba. Fiecare cu laptopul lui, fereastra lui, lista lui, bratarile si oamenii lui. Dar pe muzica de la sound check. Desigur, eu m-am pricopsit cu o amaraciune de laptop care nu functioneaza fara acumulator, are o rezolutie foarte intunecata si este putin mai incet… Dar nu-i nimic, eu il plac si asa. At least he has internet. 🙂 Tot in creierii diminetii ne-a vizitat si musiu Oprescu. A venit si el sa vada cum sta treaba cu concertele, artistii alea-alea. Restul zilei pana spre pranz este foarte fuzzy pt ca eu inca nu izbutisem sa ma trezesc, dar din fericire la un moment dat a aparut o duduie de la Red Bull, care m-a fericit cu 2 doze. Si am inviat si eu precum un vampir dupa o spargere la o blood bank.
Eu am listele cu cei de la Comunicare, putini la numar si aparent dezinteresati de eveniment in sine, caci aproape un sfert nu s-au prezentat. Mnoh si eu care speram sa-l prind pe Huidu sa-i dau bratara, la naiba iti zic !! Un moment de bucurie a ochiului si spalare a retinei a fost sosirea fetelor de faceau promotie la Kent… Beyond any shadow of a doubt pot afirma ca romancele is frumoase. Nu dragute. Frumoase. O armata de domnisoare tip manechinuite, la 1m80 din care 1m75 de craci si restul ochi albastri si par lung si blondo-saten deschis.
Undeva pe seara, doi tipi rataciti se opresc la geamul meu. Unul din ei isi ia inima-n dinti si-mi vorbeste:
El: euh… buna ziua (era trecut de orele 20h00…)… euh, avem un invitatie lasat aici pentrrrru mine…din parrrrrtea X pentrrrrru spectacol … din searrrrrrra acum….? si eu….
Ana: Vs etes francais? C’est bon 🙂 je comprends
El: Ah, ouais (cu un zambet larg cat iesirea la Mediterana). Je m’appele Guillaume, echante blabla
Si uite cum m-am pricopsit eu cu 2 frantuji. Din 4 ferestre fix la mine s-au oprit. From all the people :)). Si era draguuuuuuut Guillaume. Se pare ca ma reprofilez pe tipi cu ochi spalaciti. Chacun ses defauts. Dar si mai dragut decat Guillaume era accentul tipic frantuzesc cu care vorbea romana. Crunt de dragut iti zic.
Incet, incet a venit lumea si la munca si la concert si Zona Arena s-a populat. O vreme m-am caznit sa dau de Kia ca sa go impreuna la minunatie de concert. Mi-am zis ca poate, poate… vorb-aia Faithless… uci-uci si multe lumini colorate si clipocitoare. De ce nu?
Ca la orice eveniment de genu’ asta mult prea multa lume cunoscuta in jur. Pentru ca Moisilu’ scoate pe banda rulanta organizatori de evenimente, staff people pt organizatori de evenimente, hot shots pt organizatori de evenimente concerte/festivaluri and stuff. Asa ca toata lumea era acolo. So we go slalom urias.
Undeva dupa vreo 20 de minute dupa inceputu’ lui Faithless a aparut si Kia. Si ne-am proptit undeva in gazon A. Deci baiatu’ de la Faithless, cel ce canta (imi pare rau nu stiu cum il cheama) the black one (si nu sunt politically incorrect, pt ca mai era a white one care canta si el. Eu credeam ca is doar 2: negru si blonda…) era crunt de slab. Crunt de slab!! A role model. Pana si Kate Moss ar fi fost invidioasa pe formele lui scheletice. Puteai preda notiuni despre sistemul muscular si cel osos pe ‘mnealui. Fara nicio problema. Avand in vedere conformatia filiforma aveam mereu senzatia ca o sa-i pice pantalonii si-o sa ramana in curu’ gol acolo in front of us. Ca orice lead singer la o formatie de genul se agita ca un Pepsi pe scena si se zbenguia si hop! aici si top! dincolo si uuuu! o sa-i pice nadragii-n vine si nu vreau sa mai aflu si alte detalii intime despre corpul lui. Plus ca talia pantaloniilor lui era crunt de joasa. Crunt! Tot timpul aveam impresia ca o sa … in fine, sa ne concentram asupra muzicii.
Eu imi doream Insomnia si Insomnia am primit and the crowd goes wild !!! Moment in care ii observam pe vreo 3 baieti in fata noastra. Unul imbracat in bleu, aratos din spate dar cu fata de prost; un altul cu tricou roz cu vedere la pieptul epilat si lucrat la sala si al treilea cu un polo rosu-bordeau un pic in transa de la cantitatea de alcool consumata. Dar noi nu judecam pe nimeni. Iar baietii astia erau crunt de tactili. Mult prea tactili pana si pentru niste romani. (Tactilitatea romanilor este un concept introdus de Gregoire, care era un pic indus in eroare. Prin primul semestru eu nu ratam vreo ocazie de a ma lipi de el si viceversa, de unde a tras el concluzia ca romanii sunt tactili. Mais pas vraiment).
Revenind la cei 3 baieti cucuieti… hei! in Franta eram obisnuita cu baieti care sa se pupe pe obraz pentru ca acolo asa se practica. Faire la bise. Doar ca la noi… sa zicem ca nu e chiar in sangele poporului. Doar ca baietii astia, odata la 2 minute aveau ceva important sa-si spuna la ureche, prijel cu care se mangaiau lung si languros pe spate. Plus alte gesturi asa mai largi, de zici ca dirijau vreo filarmonica. Si se luau in brate si mai-mai, mai-mai… Si dupa lungi analize am ajuns, dimpreuna cu Kia, la concluzia ca cel cu polo bordeau era impreuna cu ala cu bleu, bun din spate. Mai mult decat atat, asta mic si rosu era si un pic mai posesivo-gelos, pentru ca de fiecare data cand the blue one era tactil cu vreun alt mascul de pe acolo, devenea rigid si se incrunta… Dar ne putem insela. Who knows?
La final de concert, ca sa incheiem seara tot intr-o nota de desfrau a fost o duduie, care urcata pe umerii unui fecior si-a aratat sufletu mare catre scena. Si avea un suflet mare.
Si apoi am plecat acasa. Diseara Pink Martini.
… inca o astept pe duduia de la Red Bull. Sa-mi dea aripi.
iulie 14, 2010
Ana şi Eros
Şi ne-a dat nouă Ionuţ (Tunaru, a se citi) Eros Ramazzotti… şi s-a făcut noapte. Nu zi, ci noapte. Pentru că am avut strania senzaţie de necatifelare că am nimerit unde nu trebuia. Un concert Eros Ramazzotti (ca şi cel Mădana) intră, pentru mine, la categoria „nu aş da bani pe aşa ceva nici dacă mă legi de calorifer, dar dacă se oferă să ajut, de ce nu?”. Şi iacătă-mă sâmbătă, aproape de amiază căutând loc de parcare legal pe lângă Caşin.
Ziua începuse prost, cu alarma pe care nu am auzit-o, prilej cu care am întârziat. Aşa că zoreşte-te Dică, oricum te-ai făcut de râs, dar totuşi să salvăm ce se poate salva. Pe drum spre stadionul de rugby am mai făcut câte un comision, doo… lucruri banale: vreo 8 rigle de 40 cm şi scotch din ăla argintiu de-l folosesc americanii în filme când răpesc pe careva. Dar noi am fost cuminţi şi le-am folosit pentru a numerota locurile în tribuna 2. Numerotare lăsată cu scandal şi isterie din partea italianului de mai aveam puţin să le dăm cu tribuna şi cu rândurile în cap, ca să nu lase urme.
Toată lumea bună era acolo. Oamenii de bază ai lui Ionuţ şi a ceea ce va deveni Brigada de Voluntari (a început deja, este la stadiul de bebe, merge de-a buşilea. În curând o să zică primul cuvânt, care defapt va fi o frază şi o să fie ceva de genul „Păstraţi biletul. Brăţară pentru Gold Cercle. Remember Madonna, Iron Maiden1&2, Metallica 1&2, AC/DC, Aerosmtih sau Rammstein” 🙂 ). Un fel de Power Rangers sau ăia mici şi coloraţi ai lui Captain Planet: Lu, Andrei, Corina, Flavia, Tudor, Robert (proaspăt absolvent de 12 clase şi de Bac. Felicitări şi pe această cale) şi Carmen.
Lume multă feerie. Plin de voluntari voluntari şi energici precum o furnică scăpată în Red Bull. Iui! Terminăm treaba cu tribuna, prânzim laolaltă şi începe proba de sunet. Repetiţia. Şi n-ai să vezi aşa ceva. Neam de neamu’ meu la vreun concert/festival la care am participat voluntar nu m-a dat careva afară în timpul repetiţiilor. Indiferent c-a fost Madonna sau Sonisphere sau vreun B’estfest sau altele. Like seriously, frate! E Eros Ramazzotti, seriously, nimeni de aici nu o să se năpustească asupra lui pe scenă. Nimeni nu şi-ar fi dat o mână şi-un picior să-l vadă de aproape. Eram cu toţii mai mult decât chill, eventual şi cu gândul la Ciuc Summer Fest. Dar nu!!! Italienii şi străjerii personali de la Scorsezee au găsit de cuviinţă să ne dea afară. Pe noi şi pe restul de mai aveau treabă în stadion ca să poată repeta onor macaronar de Eros Ramazzotti. Şi ia un loc în picioare, în soare la porţile tribunei oficiale şi aşteaptă. Din fericire musiu îşi făcuse apariţia pe scenă în şlapi, un maieu army style şi în bermude, fiindu-i evidentă pufoşenia dobândită odată cu înaintarea în vârstă. Dar nu vreau să fiu răutăcioasă. Am profitat de exilul forţat pentru a ne pune de acord – voluntari, organizatori şi paza+protecţia – despre cum se va desfăşura accesul la mirificul concert. A durat o vreme. Cred că până şi tratatul de la Versailles a fost mai lesne de gândit şi implementat. Şi ca deobicei şi-au dat seama că mai e nevoie de voluntari (pe care ia-i de unde nu-s. Nu apar chiar ca şi ciupercile după ploaie), că există mai multe puncte de acces în gazon A, că nu ajung voluntarii, că să stea un voluntar şi în colţul ăla de stadion să dirijeze circulaţia sau eventual, să oprească avioane. Era la fel de pertinentă cererea.
Şi s-a permis accesul publicului. Şi am realizat încă odată de ce îmi plac mie concertele de satane şi satanele. Ia-mă Doamne, stinge-mi neamul !! Stadionul de rugby este micuţ, intim şi foarte gugu, dar total neîncăpător pentru toate fiţele şi aroganţele care i-au călcat iarba-n picioare. Pfuai! Acolo îţi trebuie toleranţa şi capacitatea de a nu judeca oamenii după aparenţe ale maicii Tereza. Otherwise te vei bucura pe interior, aşa ca mine.
Din ciudăţeniile şi carenţele concertului şi a organizatorilor trec în revistă:
- zona pentru VIP: naiba ştie câte milioane trebuia să plăteşti pentru acele bilete. Zonă VIP care consta dintr-un pătrat de covor/mochetă roşie aşezat perpendicular cu scena, într-un colţ şi pe care s-au rânduit scaune roşii şi care au fost acoperite cu un plastic mare şi puţin prăfuit, atunci când a început ploaia. Plasticul a rămas acolo şi când au început să intre spectatorii
- rampa pentru handicapaţi: undeva în spatele gazon B, adică în celălalt colţ al stadionului. O platformă ridicată gen 30 cm de la nivelul solului, pentru că nu-i aşa, dacă eşti în scaun cu rotile şi te înalţă cineva 30 de cm de la pământ aproape că atingi 1m50 şi vezi pe scenă
- numărul impresionant de spectatori care au plecat undeva în primul sfert de oră al concertului. Şi plecau c-o falcă-n cer şi una-n pământ.
- fiţele. Toate divele şi divii au fost prezenţi la Eros, nu ştiu cât din ei au venit pentru muzică şi cât au venit pentru că era the place to be saturday night. Spre deosebire de satane care vin cu sufletul în pumn şi se bucură de fiecare secundă de muzică
- la un moment dat ne-am trezit cu o mireasă şi cu o parte din nuntaşi. O furaseră cum ar veni tradiţia şi au venit încolonaţi şi biletul în vârf de băţ la concert la Eros. Erau simpatici ei. Iar ea era drăguţică cu tot cu rochia albă şi voalul din păr
- pentru prima oară în viaţa mea am vazut-o pe Irina ameţită şi atât de energică. Ar fi rivalizat cu un Pepsi zdruncinat
Şi pentru ca finalul să fie perfect, pe mine m-a apucat durerea de cap. Crunt. Sunt convinsă că şi o trepanare wide awake este less painfull. În jurul meu se vorbea de mers la bere/suc după concert, iar eu bântuiam cu ochii întredeschişi cerând orice fel de pastilă. Noroc că s-a mijit roşul ambulanţei de la SMURD şi m-am dus glonţ la ea. Ei sigur trebuie să aibă ceva.
Ana: Bună seara. Am o migrenă cruntă, aveţi vreun algocalmin, vă rog? Moment în care asistenta si băiatul care erau în salvare sar ca arşi şi mă măsoară din cap până-n picioare. Ea începe să completeze nişte fişe. Iar el dă să mă consulte
Băiatu’ de la SMURD: injectabil sau tablete?
Ana: tablete (în gându’ meu „Ce-ai tinere? Ai înnebunit?! Asta-mi lipsea să-mi faci şi injecţie)
Băiatu’ de la SMURD: Urmaţi vreun tratament împotriva migrenelor? Vi se întâmplă frecvent? Cum este durerea? Aveţi şi ameţeli? Nu vă aşezaţi să vă iau repede o tensiune??
Ana: Nu, nu, nu, nu este cazul. (Ce eram eu ameţită de durere, dar atâta interes m-a năucit. Nu-mi doream decât un algocalmin, orice.) Dar oricum n-am scăpat până ce nu i-am povestit cu migrene şi tratament.
Băiatu’ de la SMURD: Nu am decât aspirină tablete. Poftim
Între timp asistenta completase vreo 3 fişe de diverse culori cu nume, prenume, CNP (ăla bun) şi mi le dădea acum la semnat
Ana: Pfuai, dar nu credeam că e atât de complicat… pentru o durere de cap
Băiatu’ de la SMURD, zâmbind: Domnişoară, aţi venit la o unitate SMURD – Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare… (cu un zâmbet din ce în ce mai larg ) Presupun că refuzaţi transportul la spital, nu?
Ana: Desigur. Mă pot transporta şi singură, dar nu este necesar.
Băiatu’ de la SMURD: Bun. Atunci scrieţi aici de mână şi semnaţi. Sigur nu mă lăsaţi să vă iau tensiunea? Un puls ?
Ana: Dap, e în regulă. Mulţumesc frumos. Noapte liniştită
Şi cobor ca o floare din SMURD ca să întrezăresc priviri întrebătoare şi oarecum neliniştite. Irina se trippase puţin, dar i-a trecut repede.
În 10 minute goneam spre Universitate şi Motoare pe care nu le mai vizitasem de vreo 2 ani lejer. Înainte am vrut să găsesc o farmacie non-stop ca să iau totuşi un analgezic mai puternic, dar nu am avut noroc. Sensiblu nu funcţiona non-stop şi nu se întrezărea nicio altă cruce luminoasă în calea mea. Aşa că m-am lăsat păgubaşă.
Next stop: Ciuc Summer Fest. 🙂
Special thanks: BdV
Anagreudeexplicat's Blog 