Mai 23, 2011

Contrast

Posted in ana, french, Ha, reflechir tagged , , la 11:28 pm de anagreudeexplicat

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să nu îl înţeleg pe Grégoire. De o puzderie de dăţi. Şi de cele mai multe ori găseam ca şi explicaţie/scuză diferenţa de cultură. Care există. Am stat noi de vorbă într-o seară şi am decis de comun acord că există o diferenţă culturală, care în funcţie de context sau mă rog de situaţia fiecăruia mai mult sau mai puţin particulară, poate deveni insurmontabilă. Da. Ştiu că este un cuvânt mare, dar este cel potrivit. Francezii fac lucruri pe care noi nu le înţelegem şi nu suntem dispuşi să le acceptăm şi se pare că şi noi la fel.

Oricum cred că unul dintre cele mai mari reproşuri pe care Grég mi le-a aruncat într-o ceartă a fost că „sunt român şi că din cauza asta nu înţeleg nimic. O franţuzoaică şi-ar fi dat seama deja”. Desigur, replica şi-a atras după sine agresiunea fizică şi verbală cuvenită.

Dar un an şi jumătate mai târziu, supravieţuim în aceeaşi simbioză bizară pe care nu multă lume reuşeşte să o înţeleagă în totalitate. Doar că noi doi am ajuns la acel nivel în care ne înţelegem şi tolerăm sarcasmul legat de naţionalitatea celuilalt. Desigur, eu am avut de luptat cu mai multe clişee de odată aşa că era firesc să am dreptul la glume mai usturătoare şi mai nesimţite.

Oricum le merită. Ei, francezii. Pentru că Franţa este ţara unde înveţi să devii rasist. Dacă nu eşti, devii. Dacă eşti deja, te perfecţionezi şi îţi ascuţi preferinţele. Dacă eşti şi pe deasupra ai şi ceva tendinţe extremiste, evită Franţa. Fugi de ea ca de un curs de Public policy cu Rune Sorensen.

Mon Grég al meu a argumentat în mod obiectiv două aspecte. În primul rând că noi „româncele suntem taaaaaaaaaaare colorate. Purtaţi roşu cu mov. Şi verde. De ce are Manu atâta verde?? Şi pantalonii tăi mov… Nu vă înţeleg”

Right he is. Franţuzoaicele sunt incredibil de monotone. Se îmbracă în negru, gri, negru, ocazional alb, negru, gri, încă puţin negru, ceva gri şi să nu uităm negru. Desigur şi prea multe culori deodată şi prea stridente te transformă într-o ţoapă, dar să te îmbraci zilnic ca şi când ai fi agent de vânzări la pompe funebre e prea mult.

În al doilea rând că suntem prea politicoase. Da, se pare că politeţea şi bunul simţ îţi pot fi reproşate. Pentru că aparent, noi avem o formă ceva prea politicoasă şi calină de a refuza un francez. Drept urmare, el în nesimţirea şi mitocănia lui, nu îşi  dă seama de aceasta şi va insista în prostie.

Din nou îi dau dreptate. Franţuzoiacele dau dovadă de aceeaşi nesimţire şi mitocănie specifice neamului graseiat. Ele când te refuză/trimit la plimbare/îţi taie macaroana o fac foarte devreme, rapid şi brutal. La modul la care dacă le plictişeşti/agasezi/sâcâi o să-ţi spună scârbite să dispari în morţii mă-tii de acolo şi s-o laşi în pace să n-o mai fuţi la creier cu căcaturile tale. Şi dacă nu eşti iute de picior te trezeşti şi cu o palmă.

Şi atunci cum să înţeleagă el ghiolbanul, că tu, româncuţă, nu eşti interesată de el, când tu îi spui zâmbind că nu, nu şi că ai altă treabă?? Şi atunci o să insiste. Degeaba îi întorci tu spatele, degeaba de fiecare dată când te caută pe internet îi spui că ai treabă sau ieşi brusc, degeaba de fiecare dată când te invită undeva tu inventezi scuze şi îl refuzi, degeaba de fiecare dată când vă întâlniţi întâmplător tu încerci să-l eviţi sau să te ascunzi sau pur şi simplu treci val-vârtej pe lângă el. Degeaba. În zadar. Pentru că el, francezul nu o să înţeleagă că n-are rost. Şi o să insiste, până o să te aducă dincolo de limita răbdării şi a disperării şi o să-i fuţi şi tu moaşă-sa pe gheaţă.

În acest punct al poveştii, tot el francezul, este cel scandalizat. Tot el se va revolta şi va striga cât îl ţin plămânii cum l-ai dus tu pe el de nas şi cum ţi-a plăcut ca el să umble după tine… şi de aici până la a spune că eşti o allumeuse nu e decât un pas.

Desigur la toată tărăşenia asta se adaugă şi legenda „fetelor din Est”. Cum multe prostituate din Europa de Vest sunt din Europa de Est, ei – bărbaţii din Franţa, trăiesc cu impresia că toate fetele din Europa de Est în afară de sex nu ştiu să facă nimic. Şi că economia ţărilor din est se bazează doar pe prostituţie şi trafic de carne de vie. Plus Mafia. Vă daţi seama de câte felaţii impozitate e nevoie ca să obţii PIB-ul Roniei??? Mai mult decât atât cum cuantifici o felaţie?

Pe scurt, ei – francezii şi franţuzoaicele nu au în minte decât acest clişeu când vine vorba de fetele din Europa de Est, ronce în particular, în cazul de faţă.

Consecinţa? Bărbaţilor francezi le vor începe să le sclipească ochii la gândul unei ronce/fete din Europa de Est… pentru că ce ştiu ele să facă… Franţuzoaicele în schimb se vor înarma şi alarma mai ceva ca la o ameninţare cu arme nucleare. Oricum toate fetele din Europa de Est vin în Franţa cu un singur gând: să se mărite cu un francez. Oricum, oricând, indiferent. Atât şi nimic mai mult.

Cu acest bagaj cultural am mers vineri seară la gală. Inutil să adaug că noi am fost senzaţia serii. Odată ca noi spre deosebire de franţuzoaice suntem „vii”. Facem glume, izbucnim în râs, chicotim, dansăm, ne strâmbăm, ne alergăm. Suntem vii. Tot noi am fost cele mai colorate – perucile au fost pricina. Tot noi am avut cele mai şocante detalii – aceleaşi peruci. Felicitări, Manu, pt idee! Şi tot noi am avut cele mai scurte rochii şi cele mai înalte tocuri. Dacă franţuzoaicele s-au îmbrăcat în toate nuanţele de negru şi au scos toate modelele de balerini, noi am afişat rochii scurte peste genunchi şi tocuri de minim 7. Pentru că putem şi suntem adorabile.

La masă am avut o discuţie cu o franţuzoaică. Totul a pornit de la un profesor francez care a spus că prima impresie pe care a avut-o despre ronce, în urma unei vizite la Cluj, a fost că suntem toate nişte călugăriţe. Ceva i-a lăsat lui impresia că învăţăturile biblice şi simbolurile bisericeşti ne marchează viaţa de zi cu zi.

După ce am căzut de acord că franţuzoaicele sunt agresive iar româncele pedante, ea îmi zice următoarele

Franţuzoaica: „Ştii că am prieteni care au fost cu românce şi ştii ce mi-au spus? Care e diferenţa dintre franţuzoaice şi ronce?”

Ana: ….

Franţuzoaica: „Franţuzoaicele sunt enervante şi plictisitoare şi nu prea se fut. Iar atunci când se fut, se fut puţin şi prost”

Ana: …

Franţuzoaica: „În schimb româncele sunt enervante şi plictisitoare, dar se fut. Iar când se fut, se fut mult şi bine. Foarte bine”

Dicţionar:

allumeuse = Femme aguichante, qui cherche à exciter les hommes

Later edit:

Asta nu înseamnă că nu există şi francezi adorabili and smart. Dar cu toate astea ciudaţi, în ciuda genialităţii lor. Adică ştiu eu vreo 2. Nu zic care, îi ţin ascunşi pentru mine.

Ianuarie 7, 2011

Your relantionship status

Posted in ana, reflechir, sex tagged la 4:31 pm de anagreudeexplicat

Unul din principalele puncte de interes pe pagina ta de feisbuc. În cuplu. Singur. E complicat. E compus. E în 3. E în cuplu cu X, dar nu apare şi restul de bârfe adiacente. Dacă nu apare pe facebook nu există, iar dacă apare e cu musai să fie adevărat.

Eu m-am întors la mama Franţă duminică, iar fetele mele luni. În mod firesc, luni seară ne-am strâns pe teritoriul Clujului la un ceai adus de Ana cu sudoarea frunţii. Erau 10 zile de bârfe care trebuiau aduse la zi. Cosmina repede ne trece tot în revistă. Încep eu, mă întrerupe Manu. Mai povesteşte şi Diana ceva, mai spun şi eu 2 vorbe, îşi termină Diana povestea, începe Manu alta şi tot aşa. După vreo oră, Manu cedează şi grăieşte:

Manu: „Vaaaaaai, ce rău mi-a părut când am citit că nu v-aţi văzut. Ce prost tu, cum să fie în târg? Da’ cine mai zice că e „în târg”. Nici buna de la Rebra nu vorbeşte aşa. Vaaaai, tu ce, urât!!! Nu se face. Cum să nu fi acasă pentru sex. Mai ales că tu plecai… Nu-mi mai place de el.”

Cosmina: „Da, ştiu. M-a sunat Ana să trimit un mesaj. Am trimis de pe numărul mamei :)) şi el a răspuns tot pe numărul mamei. Şi a început mama să întrebe cine e şi de ce îi dă ei mesaje la ora aia că e pe nu ştiu unde :))”

(Da! După ce că seara cu pricina a fost un fiasco monumental, asta-mi mai lipsea. Mama Cosminei care să se converseze cu He Who Must Not Be Named despre our failed booty call. Dar nah, universul a considerat de cuviinţă că Anei nu îi trebuie un mobil cu capacitatea de a trimite mesaje. De ce ar fi povestea simplă??)

Ana: „Dar ne-am văzut… cu o seară înainte… A fost… interesant. Eu sălbatică proaspăt ieşită din Epoca de Gheaţă, el nervos. A match made in heaven… Şi voiam să mă revanşez, dar n-a fost să fie. În niciuna din serile următoare… După principiul culmii neurochirurgiei – să-i scoţi muierii p#¤a din cap… În fine”

Cosmina: „Ce drăguuuuuuuuuţ!!!! V-aţi văzut măi, Anuş, măi!!!”

Ana: „Daaa mă rog, Iuhuuu!!!”

Cosmina (uscându-şi părul, turceşte pe un colţ din patul lui Manu, lipită de calorifer): „Anuuuuuuuş, tu ai prieten Anuuuuuuuş. Hihihihihi”

Ana: „Say whaa?!”

Cosmina: „Da, da, da. Ai prieeeeeeeeeeeeeten. Ai prieten. Ai prieten. Uuuuuu. O să-ţi trimită felicitare de Valentine’s Day”

Ana: „Nunununununununununu. Eşti tu nebună.”

Cosmina: „Ana ARE PRIETEN!!!”

Ana: „Cosmina, taci!! Acum. Nu ţinem aşa ceva”

Cosmina: „Ba da. Haide Ana, că e aşa cum îţi spun eu. E clar că el te place. Mult ce te place. Te place-place. Şi sigur îţi mai spune şi câte ceva drăguţ. Te-a aşteptat el să vii din Franţa să vă vedeţi. E clar că sunteţi împreună. Şi el te place mult”

Ana: „Cosmina, termină sau arunc cu apă sfinţită pe tine. Jaysus Christ, femee nebună”

Spre disperarea mea nici Manu şi nici Diana nu participau la polemică. Tăcerea lor complice cu ideile debile ale Cosminei, m-a făcut să râd isteric şi nervos.

Ana: „Haide!! Seriously?! Voi chiar credeţi asta?! De când random sex every 3 months şi un mi-e dor de tine pe messenger din an în Paşte make for a relationship? E stupid. Nu aşa se face în lumea reală”

Desigur, întorşi asupra mea erau 3 perechi de ochi, care m-ar fi fulgerat până dincolo de Styxul lui Hades. Doar ce descrisesem relaţiile lor. Manu cu Fărcaş, Diana cu Pompi şi Cosmina cu Dragoş. Doar că ele veniseră „în cuplu” în Franţa. Eu m-am întors în vacanţă acasă… şi s-a întâmplat. Odată, de doo ori, dar cine stă să numere?

Am plecat de la Manu cu acelaşi râs isteric, scăldându-mă în aceeaşi negare vehementă. N-are cum!!! Nu există!!! Mai târziu m-am văzut cu Radu şi am reluat poveştile. Şi el m-a întrebat dacă ne-am văzut, pentru că citise. Când i-am spus că da la rândul lui m-a întrebat dacă suntem împreună? Jaysus, stop saying that !! De când disperarea asta să mă aruncaţi într-o relaţie cu cineva, oricine ar fi ?!

Cam ca la beţivi, dacă 4 te întreabă dacă eşti într-o relaţie, te duci şi tu cu sorcova mai departe şi întrebi. Aşa că i-am cerut părerea Kiei. Nu despre eventualul cuplu pe care l-aş putea forma fără ştiinţă, cât despre ce înseamnă să fii în cuplu. Care e definiţia? Cum îţi dai seama fără să adresezi întrebarea cretină „Auuuuuuuuuuzi, noi suntem împreună ;;)?” După ce am depăşit barierele lexicale, am descoperit că defapt împărţim aceeaşi viziune.

Ca să echilibreze situaţia şi să-mi sporască confuzia despre sensul vieţii, bine şi rău, înger şi demon, o cunoştinţă comună cu He Who Must Not Be Named gave me a piece of her mind.

Ea: „Anna, nu Anna!!! Nu cu el!!! Ţi-am zis că face faze din astea. Cum să nu fie acasă pentru sex? Cum să fie atât de nesimţit şi să nu anunţe că nu e acasă pentru sex??? Cine face aşa ceva?! Tu veneai din Franţa!!! Şi plecai la loc. Ce mă enervează. Dar nu Anna, nu cu el. Nu merită. E He Who Must Not Be Named. Asta face el. Şi când nu o să-i convină ceva o să se enerveze într-un mod debil şi o să te scoată pe tine Omu’ Negru’ şi tu eşti Anna şi eşti adorabilă. Gata, ajunge, am înţeles că v-aţi distrat. Dar ajunge. Anna?”

Singurul pământean care m-ar fi putut ajuta să-mi cristalizez punctul de vedere era Însuşi El. Am riscat şi am lansat în eter întrebarea, ceva mai stilizată „Tu cu câte te-ai mai culcat?”. Cum Ana este o chestiune sezonieră, se petrecere vara şi iarna, de preferinţă în vacanţă mi-am zis că este o întrebare justificată. Mai ales pentru un mascul. Ei bine… Jihadul s-a năpustit asupra mea. Mai avea să-mi trimită un sol să-mi dea de ştire că unde-mi stau călcâiele acolo îmi va fi şi capul. Măcar acum avem o convenţie, el nu mă mai întreabă de Grégoire, iar eu nu contabilizez cu câte tipe şi-o trage. Şi uite cum pui semn de egalitate între reclama de la MasterCard şi una la Durex.

(Reclama la Mastercard, Ana şi Gregoire: bagaj de cală cu sarmale şi ţuică 30 de euro, navetă Beauvais-Paris 15 euro, tren Paris-Orléans 18 euro. His incredibly bright blue eyes smiling back at me: priceless)

(Reclama la Durex, He Who Must Not Be Named şi vocalele: For a hundred million reasons)

Adevărul fie spus, noi avem doo relaţii.

Una în lumea lui – ascunsă, cu nume de cod, în care eu am debutat în rolul de dirty mistress pentru că el era oarecum într-o relaţie, într-o răsturnare de norme sociale pe care nici el nu cred că şi-o imagina nici în cele mai îndrăzneţe vise. Aşadar despre Ana nu se vorbeşte şi nu există decât în anumite cercuri mult mai strâmte decât o japoneză şi sub un alias. Kinky!

În lumea mea – în care I say his name, I wear it out. Povestesc cu fetele şi băieţii despre ce a mai făcut sau nu. Mă confrunt cu reacţii de genul „Ana are prietin. Toţi băieţii să nu mai apeleze la ea” sau alte întrebări existenţiale de viaţă şi de targă „Dar când de întorci în ţară de ce nu vrei să blabla??? E  un băiat normal, ai putea avea o relaţie normală. Şi îi eşti dragă, foarte dragă, poate cea mai dragă. Şi te alintă and stuff”. Şi nu în ultimul rând îmi aşez prietenii pe rafturi inferioare ca să-mi ostoiesc poftele şi să ne vedem. Mulţumesc, Alexandra! Îmi pare rău, Kia!

Dar lumile noastre sunt mai depărtate ca picioarele unui porno star.

Una peste alta, pentru mine o relaţie apare atunci când ambele părţi implicate sunt conştiente de ce reprezintă pentru partea adversă. Când îi leagă ceva mai mult decât o predilecţie pentru rough sex. Când nu sunt decât 2 în toată povestea. Când singurele apelative folosite sunt porecle îngreţoşătoare. Când te suni şi îţi dai mesaje zilnic. Când poţi povesti despre toate căcaturile universului. Când ajungi să-ţi ceri scuze pentru mai multe tâmpenii decât ai făcut. Când faci ceva doar de dragul celuilalt. Când mergi pe stradă ţinându-te de mână. Când ai fluturi în stomac înainte să vă vedeţi. Când cu un singur cuvânt îţi poate schimba dispoziţia… blabla

Eu votez în continuare pentru statutul obscur şi ascuns, în care îi este frică să mă definească, este simplu de gestionat şi fără bătăi de cap. Oricum nu ar şti să fie cu adevărat prietenul meu. Nu are nici cea mai vagă idee despre mine. O noapte, două it’s all he can handle

Iar acum prin minte, nu-mi fuge decât melodia de la Vama Veche… ce nume simplu

 

 

Decembrie 31, 2010

Men get laid, but women get screwed.

Posted in ana, Hai-hui, Out, sex, vacanta tagged la 12:31 am de anagreudeexplicat

Am pus Franţa pe pauză şi am dat play la tot ce era acasă.

Trebuia să mă vad cu He Who Must Not Be Named. Era stabilit de multă vreme. Aproape ca orice lucru anticipat prematur şi care îmi ocupă mintea mai mult decât prevede legea m-a speriat. Deznodământul a fost acelaşi, în ciuda firului epic ceva mai… discontinuu.

Din fire personaj romantic şi deci instabil, predispus la trăiri disproporţionate mi-am zis că am să reuşesc să îndrept lucrurile. Poate chiar în seara ce urma, aşa că i-am cerut Măriei Sale dreptul la audienţă. Zis şi făcut.

Dar Eu, wonderwoman. Le fac pe toate. Nicio problemă. Nu există piedici, doar lipsă de determinare, cum ar spune Tudor. Nu conta că deja stabilisem cu 3 oameni foarte dragi mie să ne vedem în seara cu pricina. Cu ei mai devreme, cu el… restul serii/nopţii. (Eram într-un guilt trip colosal) Întâi mi-am văzut oamenii dragi, cu care aş mai fi lungit-o puţin, pentru că nu îi mai văzusem de multă vreme şi pentru că îmi sunt tare dragi, dar compromisul e prima literă pe care o înveţi la şcoală.

Îi spusesem eu 10… hai şi jumătate. Oricum nu mă aşteaptă în drum şi frig. şi 25 parchez. Cobor. Nimeresc intrarea în bloc din prima. Sun la interfon. Şi sună, şi sună, şi sună. Şi nimic. Mai încerc odată. Formasem corect. Acelaşi sunat în gol. Aceeaşi linişte. Biiiiiiiine. Încerc pe mobil. Îmi închide. Genial. Nici nu am trimis-o pe Irina la plimbare. Nici nu le-am spus subtil oamenilor dragi mie că eu trebuie să mai ajung undeva aşa că să se uite bine la mine şi să spună ce au de spus. Telefonul meu de România merge şi nu prea. Sună doar când i se scoală, iar de mesaje nici nu se pune problema. O sun pe Alexandra. Nu răspunde. O sun pe Kia. Nu răspunde. Aş fi sunat-o pe Irina, dar sigur era la metrou. O sun pe Cosmina. Miracol, răspunde. O rog să trimită un ultim mesaj din partea mea. Scurt ca la Cluj: am trecut, n-ai răspuns, nu eşti, am plecat. Desigur, Cosmina în felul ei adorabil, mă întreba dacă plecasem de la locul faptei. Eram deja departe. 3 minute mai târziu, tot ea mă sună să-mi comunice răspunsul „Sunt în târg”. Păcat

Într-o lume ideală mi-ar fi plăcut să mă anunţe că nu e acasă. Aş mai fi profitat de oamenii mei dragi. Într-o lume perfectă de doo ori ar fi fost firesc, ca pe final de seară, ajuns acasă să mimeze o formă de părere de rău, pentru programul pe care mi l-a încurcat. În mod normal ar fi trebuit să mă deranjeze atitudinea faţă de mine, dar eu regret oamenii dragi şi ocazia de cekc pe care am ratat-o. Şi pentru asta sunt considerată un ass.

Probabil este un fel de lege a compensaţiei care s-a aplicat, iar acum universul este din nou în echilibru.

În plus, de când I would like to fuck you = I love you ? De când cineva cheamă şi altcineva vine, iar el îşi siluieşte sufletul cu întrebări şi ea zâmbeşte gol de dincolo de birou.

 

 

 

Mai 13, 2010

Jeux d’enfants

Posted in sex tagged la 8:18 pm de anagreudeexplicat

Se ştiau de când lumea. De când totul era un început şi nimic nu fusese încă scris. De când totul putea fi aşternut pe hârtie după placul inimii. Se cunoscuseră înainte de inevitabil, înainte de orice şi de oricine. Când totul era nelume, neom, nenimic, neîntamplat şi aştepta să fie modelat după voinţa lor.

Separat erau geniali şi de invidiat. Ea cu gânduri îndrăzneţe şi visătoare, dependentă de oameni şi de apropieri amicale şi cu o tolbă de vorbe care te atingeau mai rău decât săgeţile Artemisei. El rece şi arogant ca Dionis al lui Eminescu, produs a generaţii întregi de gândire ideologică şi liberă, era de o frumuseţe tristă. Puşi la un loc era ca şi cum ai fi încercat să închizi focul într-o cutie – ambiţios, dar inutil. Ce să faci cu o cutie plină de foc? Mai bine faci un cerc în jurul tău şi aştepţi să arzi mocnit sub limbi de foc îmbelşugate cu ironii roş-portocalii.

Şi se făcu lumea. În jurul lor. Lume exasperată şi sâcâită şi obosită, ca rodul oricăror titani. Dar ei se iubeau prea mult unu pe celălalt şi erau mult prea egoişti că să-i perceapă cu adevărat pe ceilalţi şi să le dea sens ca fiinţe şi nu doar mijloace de luptă. Să nu ne amăgim. Totul este un joc stupid şi absurd şi singurul lucru care contează este cine câştigă la final. Important este să simţi gustul dulce-amărui al triumfului şi să-ţi vezi obsesia îngenuncheată şi cu voinţa ruptă după placul tău. Nu contează cât de mult te-ai schingiut pe tine, câtă vreme l-ai supus pe celălalt.

El era coşmarul ei adorabil. Ea era muza lui agasantă. Timpul şi contextul se adapta lor şi ţelurilor lor mişeleşti. Ce contează dacă e ziua lui X sau pleacă Y, dacă drama lor lipsea? Şi mereu izbândeau să atragă atenţia asupra lor. Toată lumea ştia, toată lumea era prezentă şi toată lumea trebuia să aibă o părere. Şi ca în orice poveste cu zmei şi fecioare, ea trebuia să fie ocrotită, iar el omorât cu pietre.

Dar timpul le-a transformat vrerea şi au uitat miza. S-au regăsit într-un final faţă în faţă, El – obosit şi trist după paturi străine şi nerecunoscătoare, iar Ea – plictisită de atâta aşteptare, singură într-o grădină plină cu lalele negre, amintire a atâtor şanse ratate. S-au privit cu ochi străini şi goi şi şi-au zis „what the fuck?”.

Aşa că au schimbat jocul. Nu mai era o competiţie de „cine răneşte mai profund”. Este mult mai incitant să aduci pe cineva în pragul nebuniei şi să-l laşi singur să se zbată. O mângâiere timidă fără intenţie doare mai rău decât o ironie involuntară. Poţi mult mai uşor să te joci cu un trup, decât cu o minte, nu?

(Dar prea suntem hai să suferim! Să ne tăiem cu lama pe lung şi să stăm pe întuneric)

După săptămâni de joacă „te vreau, nu te vreau, te vreau, dar nu acum”… Se face că era o prea frumoasă seară de aprilie-mai. Lume multă feerie. Petrecere internaţională, totul era permis. Ea se ţinea departe de el pentru că îl dorea mai mult, şi nu… nu era cazul. Într-un autism desăvârşit, de parcă el şi restul planetei nu ar fi ştiut asta, el căuta orice prilej ca să fie aproape de ea. Iar la petreceri e mereu aglomerat şi mereu ajungi în contact fix cu cine nu îţi doreşti şi te trezeşti în spaţii închise, strâmte în care e greu să respiri. După ce că ea e claustrofobă prezenţa lui acolo nu o ajută. Deloc. Şi pe întuneric. Închişi într-o cameră ei doi. Nimic bun nu poate ieşi din asta.

Ea se aşează deoparte. Nu vrea să iasă, deşi ar putea încerca. Dar e mai plăcut aici cu el. El vine şi se aşează lângă ea şi se ating de la umărul drept pâââââââââââââână jos la genunchi. Nimeni nu zice nimic. Ce-ar fi de zis? Ca să mai ucidă din tăcerea stânjenitoare ea soarbe încet din paharul cu vin… alb, dulce, nu era chiar cea mai bună alegere.

Ea începe să se uite prin cameră, acum că ochii i se obişnuiseră cu întunericul şi desluşeşte siluete şi forme îndepărtate de mobilă. Oricum singura realitate este căldura ce o percepe dinspre el. El se apropie de capul ei întors şi-şi afundă faţa în parul ei, închide ochii… Cunoaşte mirosul ăsta, l-ar putea recunoaşte dintr-o mie. Îşi plimbă nasul de la lobul urechii, de-a lungul gătului şi se opreşte pe umărul ei gol. Acelaşi parfum familiar, care îi vorbeşte mereu despre ea – ea aşa cum o ştie doar el, cum o vrea doar el.

Ea se întoarce încet spre el, speriată că dacă se mişcă el o să-i fugă. A uitat de regulile jocului. A uitat că nu poate să aibă încredere în el. Acum mâna ei alunecă domol pe piciorul lui înspre a-l cuprinde cum trebuie. Sunt faţă-n faţă acum. Frunţile li se apropie şi rămân amândoi încremeniţi într-o încordare istovitoare şi nesigură. Mâna ei îşi continuă singură drumul, iar el se lasă în voia ei şi se destinde.

Cineva încearcă uşa, strigându-i şi ei se separă ca doi magneţi. Dintr-un pas ea e la uşă. Trebuie să iasă, să fugă departe afară pe stradă. Să simtă vântul rece, care s-o liniştească şi să-i ducă gândurile departe. Pune mâna pe cheie s-o răsucească, dar o întâlneşte pe a lui şi se opreşte.

Ea-şi sprijină fruntea de uşă şi răceala lemnului îi dă putere. Închide ochii şi-l percepe în spatele ei. Se mulase perfect pe forma ei, de la obraz până la pulpe. Îi simţea mâinile încleştândui-se pe şolduri şi acum o trăgea încet spre el. Se lăsase cu tot corpul asupra ei şi îi şuieră printre răsuflările grele şi întretăiate … Reste avec moi, te rog…!

Se întoarce spre el, să-i facă faţă, dar o pironeşte într-un sărut bestial şi repezit. Nu ştie ce o doare mai rău, buza care-i sângerează sau şoldurile care ar putea crăpa sub strânsoarea lui. Se agaţă de el şi uită de toţi şi toate. Amândoi sunt flămânzi şi însetaţi şi nu cunosc limite. Totul e permis. Ei nu au reguli sau inhibiţii. Se descoperă în grabă şi cu disperare, de parcă lumea s-ar sfârşi atunci.

Se înlănţuie unul pe altul cu brutalitate. Nu ar fi ei, daca nu şi-ar face rău. Sunt ca un puzzle enorm în care,,piesele se unesc în sfârşit aşa cum trebuie. Şi fiecare îmbinare, şi fiecare unire este un cumul de receptori nervoşi excitaţi până la paroxism. Fiecare gest strigă senzualitate şi dorinţă nebună.

Nimic nu mai stă între ei. Singura realitate pe care o percep este o sinestezie crudă. Respiraţia celuilalt le răsună până în străfundul timpanelor. Cutiile toracice se lovesc în neştire sub un puls ieşit de sub control ce le-ar putea sparge. Piele pe piele ce se freacă în fără oprire sub mângăieri nestăpânite şi tânjiri niciodată pe deplin satisfăcute.

Totul sub mirajul unui loc călduţ şi umed, promis doar celor puţini, stăpâni pe ei.

Ca delirul oricăror demenţi, finalul şi-l găsesc unul în altul, rătăciţi printre trupuri istovite şi chinuite, dar sorbite până la ultima picătură dulce acrişoară care li se prelinge de-a lungul coloanei.

Pleacă.

Ea zâmbeşte cu gândul la greutatea lui peste ea.

El surâde privindu-şi palma şi amintindu-şi de sânul cald care o umplea perfect.

Mai 12, 2010

Porno

Posted in erasmus, sex tagged , , la 11:39 pm de anagreudeexplicat

Şi nu, nu mă refer la cartea lui Irvine Welsh (de a scris şi Trainspotting – ei bine, da, întâi a fost cartea şi pe urmă a apărut filmul). Ci la minunăţia de principiu şi de activitate.

Există grade ale dorinţei şi ale pierderii de sine în dorinţă (lăsăm un pic deoparte ataraxii schopenhauriene, universuri pustii şi reci de genii). Dar mai mult decât atât există grade, trepte şi niveluri de a o exprima. Nu dorinţa este problema, zic eu, ci cum o pui în cuvinte-gesturi-priviri şi cum îi dai drumul dinăuntrul tău spre celălalt.

Scena: Orléans, Franţa – ţara sărutului pasional, a lenjeriilor provocatoare, a fanteziilor colorate

Actorii: ei şi ele tineri, proaspeţi şi frumoşi. Care mai de care mai zvelţi şi mai dispuşi să se lase purtaţi într-un dans cromozomial

Timpul: Fêtes de Jeanne d’Arc. Ce alt eveniment ar putea fi mai potrivit ca fundal al păcătuirilor trupeşti şi al schingiuirilor spirituale, decât omagierea unei virgine care auzea voci şi a sfârşit arsă pe rug?! Încă de la început cele 9 zile ale festivalului, au început să facă trimitere, la snoave de-ale lui Sade.

Să plasăm începutul aleatoriu la exprimarea fermă şi puternică a dorinţei: „Eu vreau să o văd pe Ioana călare!” Ooooo, da! Şi Grégoire, şi Grégoire mai mult decât ne-am putea imagina (fiecare cu Ioana lui). Dacă Dragu a izbutit să o vadă pe Ioana călare – o adolescentă firavă, blondă, virgină cu acte, din tată-n fiu din Orléans, udă de la ploaia generoasă, îmbrăcată în armură şi plimbată  pe un armăsar prin tot Orléans în chip de Jeanne d’Arc… îndoiala şi nesiguranţa au fost piedici prea mari în calea pecetluirii consensului franco-român.

Vineri seara, penultima seară de festival şi prima de week-end. Tentaţiile te înconjurau de pretutindeni… Concert electro la Pathé… Petrecere de warm up „la suedeze” – dulce tărâm al uitării de sine pentru experimentaţi şi temută dezvirginare pentru restul. Proiecţii cu flăcările iadului pe catedrală… Şi atunci renunţi la voinţă şi  te laşi condus de o mânuţă micuţă care îţi scrie dimineaţa la 5 pe facebook că te vrea. Şi ca dementul fugi cu sufletul la gură prin campus, în creierii dimineţii, deşi îţi spui că e o nebunie şi toate-lucrurile-pe-care-ar-trebui-să-le-faci ţi se desfăşoară  în faţa ochilor, aievea, dar le dai la o parte cu o fluturare de mână şi zâmbeşti cu gândul la cine te aşteaptă.

Ţinuta obligatorie „la suedeze”… un lollipop. Câte unul pentru fiecare fată. Cu toate aromele râvnite – dulci, acrişoare. Aşa că toată lumea avea gura ocupată cu câte ceva – o bombonică sau o conversaţie pasionantă. Ajunge şi ea „la suedeze”. Târziu şi singură. El era acolo. Toţi erau acolo. Şi pentru că ce nu avem ne incită mai mult decât cine ne doreşte… ea se uita după el, iar ei se uitau după ea, mult prea intimidaţi de familiaritatea celor doi ca să încerce să-i vorbească.

Ceea ce mai rămăsese din raţiune se îmbibă în alcool. Dar somnul neuronilor este veghea simţurilor, acum ameţite şi întărâtate sub libertăţi bahice.

Dintr-o plăcere în alta. De „la suedeze” la concert. Dar, nu stai… nu te grăbi… avem toată noaptea la dispoziţie.. şi lui îi e frig…

Alt interior, alte reguli ale jocului. Ea mereu departe de tentaţie, dar încordată asemeni unei feline la vânătoare. El eliberat de depărtarea în care o încuiase, o vede. Se apropie de ea aşa cum se pricepe – arogant şi sigur. Ea îl ţine departe cu încăpăţânare şi îi spune „nu ştii că nu mă vrei? TU nu pe mine vrei” îi zâmbeşte şi îi întoarce spatele complice.

Scena se schimbă. El caută orice pretext să o atingă. Uşor… şi ce dacă se nu sunt singuri? Ea îl lasă, nu-l bagă în seamă, dar el nu se opreşte. Pleacă, se întoarce, stă pe gânduri, o mai priveşte, dar nu se poate ţine departe de ea.

Într-o altă cameră departe de aici, ea vrea să-i scape, să-i evadeze. El nu îşi dă seama sau poate nu vrea să ştie. Ea pleacă, să fie singură, departe de el şi de apropierea lui fizică care o arde de fiecare dată când o atinge. Ignorant şi sadic o urmează, în ultimul loc de refugiu. Nu ai drept la pauză. Jocul nu este aşa. Trebuie să înduri până la capăt.

Un alt el, o altă ea, acelaşi joc. El i-a încuiat în baie. O încrucişare lascivă de priviri, care alunecă din toate părţile şi un dans de atingeri care nu spune nimic. El vrea să îi arate că are aripi, chiar dacă asta o sperie. Aşa că se dezbracă ca să-şi scoată aripile în toată splendoarea lor. Ea stă pe marginea căzii şi-şi urcă ochii peste trupul dezgolit şi expus în faţa ei.

Acum că s-a îmbrăcat, pot pleca. Dar el o opreşte în faţa uşii. Ea se apropie puţin şi se uită în sus la el, aşteptând… El se apleacă peste ea şi o acoperă. Se lipeşte de ea şi o ia în braţe. Ea îi ajunge doar până la gât, şi-l simte cald şi aproape şi-l respiră până în adâncul plămânilor ca sa nu-l piardă.

Ca din ceaţă el îi răsare în faţă. Ea se opreşte. Oricum nu ar putea înainta. Şi se privesc, zâmbind. Ea-şi aude respiraţia profundă şi sacadată, singura pe care o poate controla. El se apropie şi dintr-un albastru înspăimântător din care nu vrea să se desprindă străbate până la ea un singur lucru „Tu as fait chanter tes vertebres pour moi

Zâmbesc amândoi, complice, rătăciţi într-un joc fără miză, înnebunitor. Nu se pot desprinde unul de altul. Satisfacţia o simt când celălalt pierde puterea. Iar plăcerea… plăcerea e mereu în ei când se văd, dar mai ales când se urăsc.