Mai 30, 2010

Margareta

Posted in erasmus tagged , , la 7:06 am de anagreudeexplicat

Dacă eu una aş fi putut lipsi din Erasmusul meu, cu siguranţă Alexandra nu ar fi putut. Alexandra Merişcă pe numele ei din buletin. Însă ea a fost pe rând:

Margareta. Pentru Mine. Dimpreună am hotărât într-o după-masă ploioasă în drum spre Leclerc că ţinând cont de faptul că petrecem atât de mult timp împreună ar trebui să formăm un cuplu veritabil. Aşadar soţii Popescu – Ion şi Margareta, fericiţii posesori ai unui mariaj în vârstă de 40 de ani, plin de iubire şi înţelegere, dar fără roade căci Margareta nu poate. Un alt lucru din cele foarte puţine pe care Margareta nu le poate face este să-i placă de pisici. Deşi lui Ion îi plac mult mâţele. În schimb Margaretei îi plac mult măslinele, oţetul şi mâncarea cu animale care umblă prin apă. Deşi lui Ion nu îi plac deloc.

Iniţial ar fi trebuit să primesc camera 126, lângă 125 a ei. Dar tanti de la cazare nu a găsit cheia şi m-a trimis la Sfârşitul lumii după colţu’ fără net. Nu mai ţin minte exact cum de am intrat în vorbă, important e că ne-am lipit vite fait.

Ce te farmecă fără scăpare la Margareta mea este râsul. O recunoşti dintr-o mie. Şi căzut în cel mai adânc abis al tristeţii de o auzi râzând te trezeşti zâmbind. Un râs plin şi puternic care te cuprinde şi nu-ţi mai dă drumul. Şi când nu râdea Alexandra. Tot timpul. Cel mai drag îmi era de ea când încerca să se strecoare peste mine în cameră, în linişte susţin sursele oficiale, doar că ea râdea de se sufoca. De fapt, Alexandra şi-a râs tot Erasmusul. Fie că era la cursuri, ca la spectacol în faţa reprezentaţiilor lui Radouuuuch (pe care mi le povestea râzând. Eu râdeam de râsul ei pentru că nu prea distingeam mai mult de 2 silabe odată la 30 de secunde), fie că eram prin diverse colţuri de Franţa, fie că mergea cu Vladimilian să se tundă, fie că eram într-una din camere şi ne hlizeam.

În primul semestru cred că am petrecut mai mult timp la ea în cameră decât la mine. Eu neavând net, vieţuiam prin bucă-tărie, unde prindeam semnal. Ei cred că i s-a făcut milă şi m-a chemat la ea. Şi de atunci eram într-una la ea. Fără să exagerez. Chiar şi în pauzele dintre cursuri se mai întâmpla să trag un pui de somn la ea. Iar de câteva ori mi-a cedat chiar şi camera pe timp de noapte, de dragul meu de dragul lui.

Tot ea mi-a luat şi Zenul (cred că a regretat un pic ulterior).

Mai toate lucrurile esenţiale din Erasmus le-am făcut la pachet. Ieşirile, beţiile (din care amintim sau nu, ziua Dragei, petrecerea noastră sau ultima seară la Loara), mersul în Ka/Pavillon/Gardels/Lodge, piscina, meciul lui Radoooocuch, patinoar, Revelionul, vacanţa de primăvară acasă, cele două sesiuni, paltonul, ziua Annei Karin, mima (TĂ-COCO) şi multe-multe altele.

Ca un adevărat ostaş, Margareta s-a sacrificat pentru popor şi patrie şi mi-a suportat incursiunile in the dark side sau perioadele de insomnie. Erou decorat fiind, s-a remarcat prin fapte de vitejie de fiecare dată când îl chema pe ascuns de dragul meu, când îmi apăreau la uşă de Sfântu’ Andrei cu îngheţată şi şampanie sau când îmi strecura vreun Kinder sau ceva bun.

Precum Margareta lui Bulgakov a salvat şi rescris povestea Erasmului meu de o mie şi una de ori. Eu  pradă înflăcărărilor mele isterice aş fi abandonat de mult afacerea, dar ea avea grijă s-o refacă frumoasă.

Dacă fiecare dintre noi am găsi pe cineva care să ne placă măcar jumătate din cât mă place ea pe mine, am fi o lume de narcomani. Reversul medaliei este după cum urmează: mai toţi masculii care gravitau în jurul ei tindeau să nu mă placă (dar e ok, sentimentul e mai mult decât reciproc), tocmai din pricina apropierii. De unde şi principiul psihotic „Eşti singură? Mai e cineva cu tine? Sigur? Sigur?! Sigur-sigur?!?!?! Jură pe roşu că eşti singură în cameră”. Însă orice naş îşi are Naşul. Şi mi l-am găsit şi eu pe al meu.

Mic Mérisca. Pentru Grégoire. Câtă baftă a(m) putut avea când a cunoscut-o. Cam cât el de mare.  Şi el măsoară vreo 1m90. Relaţia lor: una destul de tactilă. Ea fiind micuţă (la ea jos, e repede) şi adorabilă, instinctul era s-o iei pe sus şi să te joci cu ea precum un ursuleţ de pluş. El punea instinctul în aplicare. Primul semestru şi l-au petrecut într-un fel de trânte acrobatice pe holurile din les Ormes. Amândoi au jocul în sânge. La unii mai inofensiv decât la alţii. Al doilea semestru a adus puţină dramă şi deci maturizarea iar 125 i-a servit drept loc de refugiu from his dark side. Deşi nu a reuşit să-l înţeleagă vreodată cu adevărat a avut încredere în el până când şi eu renunţasem. Jamais de la vie n-o să mai aibă parte de o astfel de şansă. Reciprocitatea : este singura faţă de care nu s-a purtat cu copitele. Plus că avea un interes şi venea să-l vadă pe Pingu.

Queen/Alejandrrrrrrrrrrrra/Alejandrix. Pentru Radouuuuuuch. Colegi de suferinţă la facultate, au înfruntat împreună Econometriile lui Ringuede şi Bellando şi Statisticile lui Hurlin şi Ertur. Au înfrânt într-un final apoteotic. De câteva ori am încercat să învăţăm împreună, dar am sfârşit prin a umbla prin tot les Ormes mâzgăliţi din cap până-n picioare cu tuş. ROCKU’ N-A MURIT !!! GINA 4 EVER !!! TCL. O perpetuă competiţie între ei pentru ultimele noutăţi din muzică: Ce-ai scos nou Sorinele? Timbaland cu Chad Kroeger – Vivre dans un donjon. Spre finalul Erasmusului am creat Instituţia Tradiţiei de Joi Seară. Gen cinemateca. Eu şi/sau Radu furnizam popcornul şi/sau vreo fructă, iar Alex alegea filmul. Am văzut aşa tot Gad Elmaleh, Asterix et Caesar…

Anunțuri