August 23, 2011

Despre Vikingi

Posted in Hai-hui, Out tagged la 9:29 pm de anagreudeexplicat

Primul lucru care m-a lovit, odată ajunsă la Oslo, pe lângă diferitele dureri, a fost realitatea din mijlocul străzii (știu BUG Mafia ar fi mândri de mine). Eu una, în ignoranța mea probabil, nu așteptam să dau nas în nas cu atâția arabi și negrii. Nu așteptam să fie aproape la fel de mulți la norvegieni, ca și la Paris. Așa că uitam în stânga și-n dreapta cu vădită nelămurire. Ce se întâmplă aici? Au ajuns până aici. În nord, unde e frig și… frig?? Și dacă la francezi înțeleg pe ce ușă istorico-culturală au intrat, ei bine la neamul de vikingi nu prind.

Și am întrebat-o pe Ralu ce e cu ei? Ca nu par veniți în vacanță… par de-ai locului. Cetățeni norvegieni. Doar că nu se potrivesc tiparului de Ken și Barbie. Așa că Ralu m-a lămurit că da, toți arabii pe care eu îi văd și toți somalezii înveșmântați cu cearșafuri colorate din cap până-n picioare sunt de fapt norvegieni, că așa e la ei. Au venit acolo și nu au mai plecat. Bine, zic.

Am mers pe jos până la Ralu, prilej pentru mine sa walk off my pain și să obișnuiesc puțin cu mediul înconjurător. Fruuumos la Oslo. Un oraș micuț, intim. Micuț. Locuit de Ken și Barbie (vom face abstracție de popoarele invadatoare). Pentru că norvegienii atutentici, strănepoți ai vikingilor sunt absolut fermecători. Și ei și ele. Ei sunt toți înalți, bine făcuți, cu un corp sculptat în mod evident cu multe ore de sport, blonzi sau șaten-deschis, cu ochi verzi sau albaștrii, barbă și brațe puternice. Și tatuaje. Păi se putea altfel în patria mumă a black metalului? Ei, fii de vikingi sunt născuți cu satana în suflet și arată asta pe toate drumurile și pe toate gardurile. Tatuaje, piercinguri, magazine cu satana-satana, baruri de satane, festivale de black/death/doom/satana metal etc etc.

Desigur că eu simțeam ca un copil de 4 ani lăsat liber în magazinul cu jucării. La fiecare 2 m exclamam la Ralu dacă l-a văzut pe băiatu ăla care avea nu știu ce creastă? Dar pe celălalt care avea nu știu ce tatuaj cu nu știu ce copertă de la Iron Maiden? Dar pe fata de acolo care asculta COB a vazut-o?? Auzi Ralu, să nu uităm într-una din zile să intrăm aici. Și uite cum a descoperit Ralu, că pe colț, la ea este un magazin de satane. Anna, știi că eu până acum nu l-am văzut? Și uite cum stă el aici pe colț, dragu de el, cu tricouri cu AC/DC în vitrină.

Traversăm un mic părculeț pătrat, înconjurat pe 3 laturi de cafenele cochete și coborâm încetișor spre silozul lui Ralu. Pentru că ei vikingii, pe lângă faptul că-l au pe satana în suflet, sunt și ingenioși si se ghidează după principiul că nimic nu se pierde, totul se transformă. Și uite cum au „cosmetizat” ei un siloz și l-au transformat în bloc. Frumos la Ralu acasă. Un studio rotund-rotund-rotund cu geam spre parc și cu Marylin Monroe și James Dean alb/negru atârnați pe perete. Și o baie cu podea caldă pe care te poți întinde liniștit când vrei să scapi de durerea de ovare.

Am ieșit pe terasă/acoperișul silozului și ne-am lungit la soare (pentru că da, ironia ironiilor la Oslo, pe cer, strălucește soarele. La Paris plouă) Am mai citit o pagină, am mai povestit despre una despre alta, mi-a arătat Ralu de acolo de la înălțime că în dreapta e trambulina pentru săriturile cu schiurile, că undeva în spatele nostru e facultatea ei, că în față e centrul. Cum spuneam Oslo e un oraș micuț și intim și simpatic prin dimensiunile lui mignone.

Într-un final, am reușit să repun în funcțiune și am ieșit la plimbare. Să-mi arate Oslo. Doar pentru asta am venit, nu? Am mers noi pâș pâș pe jos de la Ralu până în centru. 20 de minute pe ceas. Am traversat cartierul arabilor/negrilor care este undeva nu departe de buricul târgului. Am ajuns în fața gării și Ralu întreabă unde vreau eu să merg? Nu știu, pisi, du- unde vrei tu. Așa că am mers la Operă. Pentru că începea să se însereze și nu mai era niciun pericol să rămân fără  vedere. Pentru că la Soare te poți uita, dar la Operă, ba, ea din marmură albă fiind și deci, cu capacitatea de a reflecta lumina. Oricum până și seara ai impresia că are un fel de halou în jurul ei.

De la operă am luat drumul portului și am trecut în revistă toate atracțiile tipice pentru turiști. Am făcut inventarul bărcuțelor, bărcilor și yachturilor „parcate” în apropiere. Am savurat un bine meritat și de mult jinduit milkshake, pe o băncuță în port – fața spre mare și bărcuțe, și spatele spre cartierul posh și rezidențial cu arhitectură pretențioasă și apartamente cu balcoane spre apă.

În drum spre casă, am găsit sediul primei bănci și așa a început să se dezvăluie de ce a venit Ana până la Oslo. Sau pentru ce. Ca să găsească de muncă. Pentru ea și/sau pentru Ralu.

Anunțuri

Iulie 27, 2011

Înainte

Posted in Hai-hui, Out, vacanta tagged , la 11:13 pm de anagreudeexplicat

Fix acum 2 săptămâni mă pregăteam pentru Oslo. Dam, dam. Am fost la Oslo înainte de atac. Înainte de explozie. Înainte de masacrul de pe insulă. M-am întors în Franța cu puține zile înaintea grozăviei. Și cine știe, dacă găseam un viking poate rămâneam acolo. Că doar, este prima bancă și la Oslo? Este. Caută prima bancă oameni să lucreze „pe risc”? Caută.

Eu am fost la Oslo înainte. Înainte să-l înțeleg pe Fabien când a zis a doua oară că a fost o explozie în centrul Oslo. Înainte să întorc spre el strângând din ochi a neînțelegere și înainte să-mi dau jos singura cască de la Zen care atârna, lipsită de vlagă, de urechea mea. Înainte ca Patricia să facă mișto de el că ce-mi zice mie despre Oslo, că doar sunt român. Și înainte să îi răspundă Fabien, da, dar Ana are o prietenă la Oslo. Și înainte să se lase tăcerea în tot biroul.

Înainte să fie sparte geamurile de la unul din multele magazine de satană din Oslo. Înainte să apară un câmp de flori și lumânări peste drum de H&M-ul de unde mi-am cumpărat pantalonii scurți. Înainte să închidă strada pietonală ce duce la palatul regal și pe care am umblat-o cu Ralu de vreo 100 de ori. Înainte să spulbere clădirea la care m-am uitat ciudat și am întrebat-o pe Ralu „Și acolo ce e??”

Înainte de toate astea.

Înainte de toate astea, după ce am dormit 3 ore, am plecat în creierii dimineții, cu primul metrou spre Porte Maillot. Să iau minunăție de navetă spre Beauvais. Eu aveam avionul la 9, naveta la6h15 și eu am plecat de acasă în jur de 5h30. Era timp pentru toți și pentru toate.

Metroul era plin de oameni cu bagaje. Pliiiin. Pentru că tot francezul profită de w/e prelungit și fuge din Paris. Fuge departe. Până la Oslo. Schimb 2 metrouri, străbat tot tunelul îmbârligat de sub Palais des Congres și, iată- că ies în vântul zilei de 14 iulie. Era trecut de 6, era deja lumină cum trebuie. Și friguț. Iar eu – lejer, de vară. Fustă, tricou, bagaj.

Dau colțul palatului și arunc privirea spre parcarea cu naveta. Să înțepenesc și nimic mai mult. O coadă lată de vreo 4-5 oameni și lungă de vreo 30m. Până în stradă, la propriu. Până pe trecerea de pietoni. Mă uit la ceas 6h20. Degeaba îl întreb pe un individ de acolo, dacă toți trebuie să stăm la coadă (nu de alta, dar vorbeau unii lângă mine despre avionul lor care pleca la 10h30… Ei aveau tot timpul din lume). Nu mi-a răspuns. Nici nu știu dacă m-a auzit.

Și am început să fac calcule probabilistice. Deci, dacă drumul până la aeroport durează în jur de o oră – o oră jumătate și check inul se face până la 8h30, undeva cel târziu la 7 trebuie să fiu într-un autobuz. Oricare.

Înaintăm. 25 de minute mai târziu aveam doar un individ în fața mea la coadă. Pe care ulterior l-am înjurat de tot neamul lui. Și-al lu ma-să. Și-al lu ta-su. Pentru că respectivul a plătit cu monede. 15 euro în monede. De toate felurile. De la 2 euro până la 10 cenți. Și erau multe monede. Și tipul de la casă a trebuit să stea să le numere. Și noi în spatele trogloditului, agonizam privind busurile cum pleacă fără noi.

Ajung eu la coadă. Plătesc biletul. N-aveam fix. Mi-a dat rest. Monede. Muuuulte monede. Pe care nu mai apucam să le strâng odată și să fug, pentru că am fugit la propriu spre un bus. Era deja aproape de 7. Nenea, nenea, mai ai loc și de mine, te rog? Avionul meu pleacă în 2 ore. A avut loc.

Nu știu pe ce drum de costișă a luat-o respectivul, pentru că nu recunoșteam deloc peisajul. Dar deloc. Și am făcut drumul Beauvais-Paris-Beauvais de multe ori. Pe unde dracu’, ne duce nefericitu’ astă? N-am aflat. Cert este că undeva în jur de 8 și un pic am ajuns la aeroport.

Îmi zic, numai bine. Măcar am ajuns la aeroport. avânt pe drumul cunoscut și intru în aeroport. Și uit la toate check-in-urile. Maroc, Spania, Cehia doar de Norvegia nu dădeai. duc și întreb. Tanti, unde se face check in pentru Oslo? Terminalul 2. …??? Unde?? Terminalul 2 – Clădirea de vizavi. ???

Și ies din, ceea ce am aflat atunci că era, Terminalul 1. Și uit în stânga, în dreapta – peisajul cunoscut, nici urmă de clădire. uit în față, undeva de partea cealaltă a câmpului, un alt hangar. Terminalul 2, pot eu să presupun. Și dă-i fuguța, fuguța spre nou apărutul Terminal.

2 cozi pentru Oslo. Eu m-am așezat la aia cu oameni speciali. Primul om special a fost un american care n-a știu să-și scrie numele pe bilet. Și deci, ce avea el în pașaport și ce era pe ticketul de îmbarcare era oarecum diferit. Și dă-i și așteaptă. Să vină, să verifice, să-l trimită în altă parte. Haideți puișori că se face de 8 giumate și suntem încă destul de departe.

În fața mea 2 egipteni. Unul din ei nu-și făcuse check-in online și n-aveam cu el ticketul, n-avea cu el nr de rezervare, n-avea cu el. N-avea. Acum dacă nu avea, nu avea. Și stai să-l caute. să-l găsească, să-l trimită, să-i explice, să-i drege.

De bine ce am ajuns eu la ghișeu se întoarce prietenul meu, americanul, cu toate treburile în ordine. Desigur că-l bagă pe el în seamă și 3 minute mai târziu îi pune totuși o stampilă cum că este totul în ordine. Minunat. În sfârșit trec și eu val-vârtej.

Între timp pentru controlul de securitate se făcuse o coadă cât China. Cum ziceam, tot francezu pleacă de 14 iulie din Franța. Tot francezu, și Ana, desigur. Din fericire, noi ăștia pentru Oslo eram atât de întârziați încât ne-au băgat peste rând. Au desfăcut rândurile și au zis „drept înainte oștenii mei”. Am trecut de partea cu pipăiala și verificatul în bagaje.

Si iată-ne, într-un final scăpați de orice măsură de control. Maaaaare mai este Terminalul 2. Mai mare și mai fain, decât Terminalul 1. Și intru eu agale într-unul din magazinele de acolo. Ralu ceruse clar, alcool și macarons. Deci să îi ducem fetei alcool și macarons. Întâi m-am oprit la raionul cu băuturi spirtuase, cântărind din priviri oferta. Și văd o sticlă care-mi face cu ochiul. Îmi zic, a mea ești. O iau de pe raft și mai învârt puțin după macarons și doar ce aud „Mlle Ana Popescu este rugată să se prezinte la urcatu în avion!” (Mă rog nu au zis chiar așa, dar pe acolo)

Merde. Am lăsat acolo alcoolul și am dat fuguța (toată dimineața a fost pe bază de sprint. Eu oricum doar sprint știu) la tăiat bilet. Eu sunt de așteptați, eu eram. Deși în urma mea au mai apărut vreo 2-3 întârziați și pe ei nu i-a strigat. Nu am înțeles cum au vrut ei fix de mine facă de râs în fața clasei, dar rog. Și încă nu era atât de târziu. 9 fără 10.

Mi-am găsit loc lângă o pereche de bătrânei. Că nah, la pensie tot francezu se plimbă. Și m-am culcat. Și ce bine am dormit eu. Așa, doar când mai mutam de pe o parte pe alta, îl mai auzeam pe franțuz făcând câte-o glumă. Și râdeam și eu în somn. M-am trezit fix înainte de aterizare, ca de obicei. Bătrâneii de lângă mine, erau din ce în ce mai agitați, tot frângând ghidul Michelin pe care-l frunzăriseră până atunci.

Aterizăm. Franțuzul se pune pe aplaudat. Singurul de altfel, din tot avionul. Apoi mai spune ceva gen aplaud pentru viața mea. Oricum eu râdeam cu sughițuri. La fel și unul din cei doi egipteni care era dincolo de culoar. Ca să compenseze lipsa de aplauze, ne-au pus o trompetă care suna cam ca aia de dă trezirea de dimineață la armată. Iar am râs. După care stewardul șef (Am avut doar băieți. Doar băieți. Vikingi toți. Înalți, blonzi cu ochi verzi/albaștri, tatuați și/sau cu creastă) ne urează „Bun venit în Norvegia! Cea mai scumpă țară din lume!”. Minunat. S-a mai râs, dar nu ca mai devreme.

Primul loc pe care l-am vizitat, acum pe teritoriu norvegian, a fost gift shopul. Pentru vodcă. Am luat vodcă de viking. Doar Smirnof și Finlandia bem în fiecare zi. Vodcă de viking, mai rar. După care ies. La propriu. Nu era niciun fel de control de orice fel. Ce-ți e și cu spațiul Schengen. M-am întors contrariată. M-am uitat în stânga, în dreapta. Nimic. Nu vrea nimeni să se uite la pașaportul meu de satană?? (Am pașaport biometric) Nimeni? Deloc. Dar poate vreau eu să vi-l arăt? Nu. Doar dacă aveai ceva de declarat. Iar eu la ora aia din dimineață, nu aveam nimic de spus, nimănui.

În bus spre Oslo am dormit partea a 2 a. M-am trezit cu puțin timp înainte să ajungem în oraș, suficient cât să admir peisajul. Frumoooooos la Oslo. Un fel de Predeal la mare. Aici ai apa mării, puțin mai în zare ai dealu/muntele. Aici ai un fel de nisip cu pietriș mai fin, 5 metrii mai încolo se înalță falnic un conifer. Și era și cald. Și soare, și frumos. Nu ca la Paris.

Ralu m-a recuperat de la gară. Din centru. Foarte aproape de unde a fost explozia. Și ea era entuziasmată să mergem, să vedem, să îți arăt Ana acum că ai venit la Oslo. Da, dar acum trebuie să așez, altfel simt să o să-mi explodeze un ovar.