iunie 2, 2010
Mai prost decât Twilight….
M-am uitat aseară sau mai degrabă azi-dimineaţă la The Wolfman. Ultimul film cu vârcolaci scos de Hollywood. Cel cu Anthony Hopkins. Nu ştiu ce am regretat mai mult: că l-am văzut singură fără complementara companie a Andreei Andrei cu ajutorul căreia am fi dat valoare filmului, că am pierdut (iar) 2 ore din viaţă, că unii oameni irosesc atâţia bani pe nişte porcării pe care le numec pompos „producţii cinematografice”?! Seriously, tu îţi dai seama câtă pâine ai putea cumpăra cu banii ăia? Sau orez? Sau ce procent din datoria Greciei am putea plăti?
Singură în semi-împachetata şi friguroasa (ploo de vreo 5 zile. Nu mai suport. Eu intru în grevă) mea cameră şi fără planuri de plimbări nocturne (este la Paris. Şi s-a tuns. No more l’Oréal. Precizare pentru Alex şi Andreea, cărora le simt gândul din spatele privirii) am zis că mă uit la un film. Zic. The Wolfman să fie. Şi am regretat.
Recomand acest film tuturor celor interesaţi de o carieră în medicină legală la Mina Minovici. Sângele sintetic curge şiroaie tooooot filmul, intestinele atârnă la tot pasul în toată splendoarea lor fiziologică, membre secţionate zboară prin aer precum artificiile de Revelion şi (partea mea preferată) îţi sunt prezentate toate tehnicile de hăcuire a unui om. Rectific: pentru o carieră în medicină legală sau ca măcelar. E un fel de tutorial cu actori cunoscuţi în toată lumea. Ce ai putea cere mai mult?
Mi-aş dori să pot vorbi cu regizorul şi/sau scenaristul acestui film. Am o singură întrebare. Unde dracu’ v-a fost mintea fratele meu?! Este o glumă? Sau poate aţi pierdut un pariu sau poate cine ştie ce faptă abonimabilă aţi făcut şi acum trebuie să vă plătiţi datoria faţă de societate? Deşi filmul ăstă poate fi trecut la arme de ucidere în masă prin ignoranţă, prostie şi plictiseală.
Nu se vorbeşte foarte mult în acest film. După principiu „o imagine face cât 1000 de cuvinte” mai ales cele previzibile şi penibile dar care se doresc sângeroase şi înspăimântătoare. În rarele momente în care vestiţii actori glăsuiesc ai impresia că reciclează replici – de vreo 3 ori am luat eu înaintea lor şi nu citisem lecţia înainte.
Ce nu am priceput eu niciodată la genul ăstă de filme – de se doresc de groază, horror, să-ţi bage spaima-n oase brr, brr – de ce cadrul de desfăşurare al evenimentelor trebuie să fie mai mereu întunecat, lugubru, negru, cu mulţi nori/ceaţă/brumă (lipsea fumul din Ka)??? Ziua ţi-e jenă de lumina Soarelui să terorizezi cu comportamentul tău de bestie dementă însetată de sânge?? Nu se aplică la cazul de faţă: povestea e cu vârcolacul – luna plină blabla, defapt un pui de lup schizofrenic. Se rezolvă totul cu o cură bună de antipsihotice.
Acţiunea este pasionantă şi surprinzătoare. Tot filmul stai cu sufletul la gură, urmărit de aceeaşi întrebare plină de îndoială – mai e mult?! Dar oare când se termină?! Urmată de gândul liniştitor – ce bine că nu am dat bani să-l văd la cinema. Asta mai lipsea!!
Revenind la acţiune: o ea, un el, Anthony Hopkins şi Mr. Smith/Şeful-elfilor-din-LOTR (îmi pare rău, nu îmi amintesc cum îl cheamă). Ea vine la el să-l anunţe că fra-su a dispărut şi vai, vai, aoleu! El renunţă la viaţa lui şi se întoarce acasă să elucideze misterul dispariţiei lu’ fra-su. Între timp îi descoperă cadavru’ lu’ fra-su (luaţi notiţe, Print Screen-uri. Vă vor fi utile la cursul de Anatomie/Fiziologie). Ea plânge vai, vai, aoleu după fra-su (erau logodiţi măi-măi, măi-măi). El îi promite că nu are odihnă până nu află ce s-a întâmplat cu fra-su. El pleacă să ceară socoteală ţiganilor. Ţiganii vorbesc română cu accent american şi au nume de ruşi (ce frumoase sunt clişeele ignoranţei americanilor. Trecem peste). Şatra ţiganilor este atacată de Însuşi El Marele Vârcolac, care-l muşcă pe el. Ea veghează la căpătâiul lui să se vindece – îi citeşte cu voce tare, stând dreaptă şi rigidă ca o scândură şi se uită la el cu o expresie chinuită a feţei care trebuie să îţi transmită un cocktail de sentimente – teamă, speranţă, vină, remuşcare şi primii fiori ai dragostei. El se vindecă. El descoperă ca este Vârcolac. Apare Mr. Smith să investigheze ce şi cum. Descoperă toţi că e Vârcolac, drept urmare îl trimit la ospiciu. (Prima parte apreciabilă din film. Vindecarea nebuniei prin mijloace medievale şi reduse. Mult mai scary decât 3 l de sânge şi un ficat atârnând de-o cracă). Anthony Hopkins vine la el şi îi explică că el este Marele Vârcolac. Moment de father-son bonding. El evadează de la ospiciu. Se duce la ea. Cel mai lung preludiu la un sărut din istoria filmelor văzute de mine. El se duce să-l omoare pe ta-su aka Anthony Hopkins. Ea se duce la ţigani să afle cum să-l elibereze de Blestemul Bestiei. El se luptă cu ta-su şi-l decapitează. O fugăreşte pe ea prin pădure. O prinde la marginea prăpastiei. Ea îi explică că este ea. El ezită. Ea-l împuşcă cu gloanţe de argint. Sfârşit. Aleluia!!!
martie 29, 2010
Crazy Week, this week
Luni: controle la Econometrie de Variables Qualitatives. Mult de calculat. Foarte mult. Apoi am ieşit cu Edouard şi Sonia. Ni s-a alăturat şi Jacqueline pe parcurs – ea e nemţoaică. Şi iniţial am încercat să mergem la film, dar nu am mai apucat, so am stat la Jacqueline.
Marţi: am prânzit cu Radu, Alejandrrrrrrra şi Gacixu. Pe urmă au venit Edouard şi cu Sonia. Splendoare-n iarbă, lângă lacul din campus alături de lebedele şi gâştele/raţele din dotare. Şi Edouard a cântatără la ghitară. L-am învăţat să spună şi „lebădă”. Alături de „Te iubesc”-ul pe care îl ştia de la Grégoire. Şi uite aşa a ieşit „Lebădă, te iubesc!”, ocazie cu care m-au muşcat de mână nişte lighioane. Mă aştept ca în doo zile să mi se usuce, înnegrească şi cadă degetu’ Charmant, n’est ce pas?! Pe seară trebuia să mergem la film. Doar că eu am ratat tramul şi am ajuns cu întârziere de vreo 10 minute. Mergeam să vedem, la cererea expres a lui Edouard „The ghost writer” (fetele mă preveniseră că nu e nimic de capul lui, dar am zis să risc). Hopăn-hopăn să cumpărăm biletele. Filmul începuse deja de vreo 10 minute. Cu bilete în vârf de lance, tăiem minunăţie de coadă de tăiat/verificat bilete şi ne postăm moţ-cocoţ în faţă. Edouard, Barbara şi eu mai pe urmă. Sonia şi Jacqueline încă îşi cumpărau bilete.
Întinde Edouard biletu’ către omul mic şi negru. Îi rupe cotoru. Barbara face la fel. Între timp, doamna care era prima la coadă, întreabă pe un ton crunt de uimit „Mais qu’est ce que c’est ça?!”. Noi tăceam mormânt. Mă uitam la Edouard pentru o reacţie în stil Grégoire, dar nu a venit. Omul mic şi negru îi rupe cotorul şi lu’ Barbara. Între timp Edouard îşi înhăţase beletu’ şi se îndrepta cu un pas ştrengăresc spre sala de cinema, uitându-se ocazional cu coada ochiului în spate şi zâmbind complice. Îmi rupe şi mie cotoru’. Moment în care doamna din faţa cozii întreabă iar, de data asta pe un ton mult mai alarmat „Mais qu’est CE que c’est CA?!”. Şi eu care tot deliberasem cu mine, tocmai ce voiam să deschid gura să-i explic că madame, vă rugăm, excusez-nous, dar să vedeţi eu am întârziat şi filmu’ nostru a început deja şi de-asta am tăiat coada şi ştiu că nu-i frumos, scuzaţi-ne n-o să se mai întâmple (mult mai bine decât varianta pe care mi-a sugerat-o Grégoire mai târziu „C’est le non respect, madame!” – din seria Paşă cât de smart eşti tu). Şi când să dau să cuvântez, stimabila şi onorabila doamnă, face un pas în afara cozii, uitându-se luuuuuuuung în urma lui Edouard (căruia încă i se vedea chitara clătinându-se) şi grăieşte „Mais, Edouard, tu seches la fac?!?!?!?!?!?!” (în traducere liberă „Edouard tu chiuleşti de la facultate????”). Moment în care mi-am zis „ok, deci ei doi se cunosc de undeva, deja” şi am fugit în urma lui Edouard. În siguranţa sălii de cinema şi sub lumina crepusculară a ecranului din faţa noastră, Edouard îmi mărturiseşte că domna cu pricina este însăşi doamna-mama-lui, sub numele de cod Marie-Laure. Însăşi-doamna-mama-lui care cu o seară înainte îl lăsase la gară cu multe sacoşe pline cu haleală, crezând că el se întoarce la Tours la iubită şi la facultate. Surpriza emisiunii: ei bine, nu! Am râs cu lacrimi. Iar filmul… Ei bine filmul a fost oribil. A fost prost. Incredibil de prost. Pfuai de capu’ meu… Timp pierdut în stilul ‘hai să vedem 2012′. Nu, deci nu mergeţi la The ghost writer, decât dacă vreţi să vă autoflagelaţi pentru că nu aţi dus gunoiu’, aţi uitat copiii la grădi, aţi băut prea mult, n-aţi dat pe la şcoală etc. Kim Catrall este atât de îmbătrânită şi de ţeapănă că te înfioară, Pierce Brosnan e tot timpu’ în treling, iar Ewan McGregor se isterizează şi stresează până când îl calcă în final cu maşina (din milă am impresia). Ocazie cu care se termină şi filmul.
Miercuri: muuuuuuuuulte ore de seminar, una după alta. Alte proiecte şi dosare. A fost ziua în care francezii cu tot ce ţine de ei m-au scos din minţi. De la poantele de căcat ale unor colegi de ai mei, până la faptul că ei trebuie să ruleze Alice cu 2 săptămâni mai târziu decât restul globului. Şi colac peste pupăză nu îl găseşti decât dublat. Pentru că ei este o naţie foarte dotată intelectual şi capabilă să urmăreasca o subtitrare în limba lui Molière. Iar eu una nu pot să merg să văd un Tim Burton în franceză cu un Johnny Depp care în loc să zică „Fuck you!” zice „Va te faire foutre!”. Mi-am vărsat ulciorul plin de fericire peste Grégoire. N-a avut noroc, era francez şi la-ndemână, plus că există la loi de compensation.
Joi: am ieşit la Loara. După multă vreme. Am plecat de aici împreună cu Radu-mou şi cu Vladimilian. Multă lume la Loara. Fetele mele, spaniolii, italiencele, nişte frantuji nou achiziţionaţi, cehoaicele, suedezele (de care am auzit numa’ de bine) şi o donşoară cu un motan, de care eu şi Draga ne-am bucurat. Am râs, am făcut poze, am asistat la o hărţuire sexuală a lui Manolo de către suedeze. Şi ne-am întors în les Ormes.
Vineri: ordine şi curăţenie. Alejandrrrra a mers cu Vladimilian la tuns la racaille aici în cartier. I-am dat umbrela mea căci ploua. Când s-a întors a încercat să-mi povestească, dar nu a reuşit. În schimb m-am uitat la ea cum râde preţ de 20 de minute. Lumea a venit aciciţa pentru ziua lui Amen. Şi s-a lăsat cu haos. HAOS. Am plecatără val-vârtej cu ultimu’ tram în centre ville. Ne-am mai oprit la Loara. Muntele a venit la Mohamed. Am plecat spre Ka. Eu am mai întârziat pe afară cu Guru şi cu Paznicu. Între timp s-a lăsat cu bătaie. Unu a scos cuţitu’ la paznicii din Ka. Pe urmă a apărut poliţia care striga la nebunu cu cuţitu „Puneţi-vă la perete!!”. Paralelă: la noi i-ar fi zis „Pun-te-n p…a mă-tii la perete, până nu-ţi f.t un şut de te fac una cu pământu’!!”. Greşit: trebuie să fii politicos cu infractorul, să-l rogi frumos ‘domnu-dement-beat-cu-cuţitu-n-ai-vrea-matale-te-rog-sa-te-lipeşti-de-perete?’. Pe urmă m-am alăturat norodului în Ka. Am dansat. Parcă cu Radu-mou. Apoi am plecat cu Oana, căci ea dispunea de maşină.
Sâmbătă: Alejandrrrra îşi lăsase cheile la mine, drept urmare i-am lăsat şi eu ei un post-it pe uşă să vină să le recupereze de la mine când se întoarce. Se aud pe hol nişte scârţieturi de adidaşi şi-mi zic ‘vin cotropitorii’. În secunda 2 se deschide uşa încetişor şi Radu-mou grăieşte „Doarme?”, iar Alejandrrrrrrra răspunde „Da”, după care o pufneşte un râs inconfundabil. Ei dau să iasă, eu mă trezesc, le zic ceva (nu mai ştiu ce), Radu-mou vede poneiu şi zice şi el ceva, Alejandrrrra iar intră şi mai ia ceva de la mine, eu mă culc la loc, Radu-mou se culcă şi dumnea lui, Alejandrrra pleacă, iar Radu sare ca ars zice ceva de Victor Piţurcă şi pleacă şi el. Eu m-am culcat la loc. Pe seară mergem să vedem Alice in Wonderland, la al 3 lea cinema din oraş. Unde rula în engleză. Consider că este de departe cel mai soft film Tim Burton de până acum. Iar Alice m-a dezamăgit niţel, parcă ar fi putut găsi una mai însufleţită. Depp este perfect, iar machiajul lui face toţi banii (cunosc nişte păuni care ar fi crunt de geloşi pe măiestria lui). Dar mi-a plăcuuuuuuuuut. Cam aşa ar trebui să arate atunci când iei droguri de foarte bună calitate. Când am plecat se pornise ploaia. În semn de rebeliune am mâncat o prăji pe care o aduseseră nişte franţuji la ziua lui Amen, dar pentru că nu se mâncase, acum o doreau înapoi. Frumos, nu? Apoi Amen a dormit pe jos la Memine în sacu’ meu de dormit pentru ca Gil şi Radu plecaseră la Paris cu cheile lui de la casă.
Duminică: cartofi cu mazăre şi filme proaste.
martie 12, 2010
Conspiraţionist sau Dement? this IS the Question
Fix acum o săptămână a început mişcarea. Au plecat încolonaţi la cinema Alejandrrrra, Vladimilian, Irina, Oana şi Radu-mou. Au mers la Shutter Island,la Pathe. Fruuuuumos. Odată de mult vorbisem cu Ralu şi îl trecusem pe o listă-de-filme-de-văzut. Week-end-ul a trecut puţin mai întunecat decât deobicei…
Marţi după repriza de inspecţie prin camere – pentru că DA! ei francezii găsesc de cuviinţă şi de MAXIM bun simţ să ne controleze noo camerele şi să ne zică dacă ei consideră că se ridică sau nu la nivelul lor de exigenţă al imaculatului. Asta pentru că prin Ulmi este aşa de curat prin bucătării şi toalete încât îţi vine să te întinzi cât eşti de lung şi să lingi pe jos. Daaaaaaar cu toate astea nu o faci pentru că deja jumătate din cămin s-a apucat să facă asta şi nu mai e loc şi pentru tine. Şi atunci te resemnezi şi îţi ieie lumea-n cap şi pleci la un film în buricu’ târgului. Întocmai au făcutără şi fetili.
Şi uite cum mă trezesc marţi cu dublă invitaţie la film – din partea Alinuţei şi a Ralucăi. La Shutter Island. Again. Dar am rămas acasă, de vorbă cu Vladimilian. S-a ajuns şi la seara de cinema. Şi începe şi îmi povesteşte foooooarte entuziast despre Shutter Island.
Vladimilian: „Ana, a fost foarte mişto filmul. Seamănă puţin cu ‘La ţigănci’, a lu’ Eliade”
Ana: (în gându’ meu) „Hoooopa!!! M-a lovit. Singura, SINGURA chestie de la Eliade care nu mi-a plăcut jamais de la vie…”
Vladimilian: „Dar să ştii că e foarte mişto filmul. Adică mie mi-a plăcut foarte mult. Dar când am ieşit de la film noi am înţeles ceva şi fetele altceva…”
Ana: (tot în gându’ ei) „Oare de ce nu mă surprinde asta?…”
Vladimilian: „Adică eu cu Radu ziceam că el este nebun, dar fetele ziceau că e o conspiraţie”. Şi îmi povesteşte varianta LUI de film.
Şi de aici s-o dus discuţia către alte filme, alte cărţi, alte zări albastre…
Miercuri dimineaţă, mă văd cu Ralu la cafeteria din Sully, la un mic dejun franţuzesc – cu chocolat chaud şi croissant. Şi o întreb de film şi îmi răspunde:
Ralu: „NU!!! Sigur e o conspiraţie !!! Nu are cum să fie el nebun, pentru că la sfârşit doctoru’ ăla, când îl cheamă să-l lobotomizeze îi zice Teddy !!!”
Ana: (straight face) „Da, desigur… îi zice Teddy… Şi ce înseamnă asta?!”
Ralu: începe şi-mi povesteşte varianta EI de film.
La prânz la cantină, ne reunim cu Irina şi cu Simona. Irina zicea că tipul este nebun. Simona încă nu vazuse filmul, dar era planificat pentru un viitor foarte apropiat.
Pe Fb, Nikola avea status gen „Shutter Island – straaaaange movie”.
Mai pe seară o întreb şi pe Andreea ce părere a avut despre film.
Andreea: „Mie nu mi-a plăcut deloc. Şi am spus asta. Şi mi-a sărit lumea în cap”
Ana: „Eu de la toţi am înţeles că e tare mişto…”
Andreea: „Eu nu am gusturi comune cu ei… În timpul filmului le-am zis că mi se pare un amestec de Lord of the rings, Sarmanul Dionis , La ţigănci şi cu referinţe la drumul iniţiatic al lui Gheorghiţă…”
Ana: „Gheorghiţă din … Baltagul!?”
Andreea: „Da. Ne trebuie un arbitru, un final judge”
Ana: „Spune-mi Crăciunescu”
Şi acum trebuie să văd acest Shutter Island ca să fac lumină şi să împart dreptatea. Am descărcat 80% din film şi am să aştept să îl văd diseară în linişte şi pace. Ar fi o treabă să cetim şi cartea, dar cred că am exagera niţel.
Conspiraţionist sau Dement?!
Later Edit:
După magnifica şi absolut monotona ieşire din Lodge, am văzut Shutter Island.
Note to self: nu prea e o idee bună să te uiţi de una singură la 4 în creierii dimineţii la filme despre criminali demenţi sinistraţi pe o insulă sinistră cu ocazia unui uragan. Dar dacă totuşi te avânţi, întotdeauna ajută dacă aprinzi toate luminile din casă. TOATE. Inclusiv cele de la baie… Just in case.
Revenind la film. Da, este nebun. Îmi pare rău, Ralu, dar e nebun. Nu e conspiraţie. Şi cred că finalul te-a indus în (o)eroare…
Varianta MEA de final (opreşte-te aici dacă nu ai văzut filmul): stau ei amândoi pe trepte sub mângâierile blajine ale soarelui (trecuse uraganul, erau ultimele 2 minute din film, era cazul şi pentru puţină lumină naturală) iar DiCaprio îl întreabă pe nea’ psihocucu Jr „Şi acum ce urmează?”
Psihocucu: „Tu să-mi spui”
DiCaprio: „Trebuie să iau bărcuţa şi să plec de pe insula asta, Chuck…”
Moment în care psihocucu are un moment de dezamăgire subtilă, pentru că în lumea imaginară a lui DiCaprio el juca rolul partenerului lui aka Chuck şi deci tot role play-ul lor dăduse greş pentru că după câteva zile de luciditate lui DiCaprio îi revin piticuţele.
Tot DiCaprio: „Oricum nu o să ne prindă, suntem prea deştepţi pentru ei…”
Iar acum psihocucu Jr. îi face un semn subtil lu’ psihocucu Senior – adicătelea „E dus amărâtul… Vede Eindhovenul”. Iar psihocucu Senior se întristează şi el niţel (pentru că Scorsese face filme pentru minte şi suflet. Iar dacă eşti un posibil psihiatru conspiraţionist cu un plan de a prelua controlul lumii cu o armată de oameni cu sistemul nervos modificat, nu înseamnă că nu eşti şi tu om şi că nu ai şi tu sentimente – milă, părere de rău, empatie…) şi după un moment de ezitare le face semn „dulăilor” de lângă el că n-are nicio scăpare şi să-l ieie să-l ducă să-i facă una bucată lobotomie.
Tot DiCaprio (replica filmului, care dă sens la tot): „Oare cum e mai bine? Să duci o viaţă de monstru sau să mori un om bun?” După care se ridică şi ia cătinel-cătinel drumul sigur şi leguminos al lobotomiei, iar psihocucu Jr. ţipă după el puţin neliniştit „Teddy, Teddy…”
Ideea de bază este că role play-ul lor reuşise şi că îl readuseseră în minunata lume a lucidităţii şi că el era conştient de toată povestea:
- de nevasta şi mai dementă care încercase să se sinucidă, care dădude foc la apartament şi care i-a înecat cei 3 copii şi pe care apoi a ucis-o
- de cei 2 ani pe care îi petrecuse pe Shutter Island ca şi pacientul 67
- de faptul că era a 2 a oară în 9 luni când se reîntorcea la realitate
- dar mai ales de faptul că dacă nici de data asta metoda aleasă de psihocucu nu dădea rezultate ar fi trebuit să-i facă lobotomie
- şi mai presus de toate că ar fi putut să joace rolul lui Teddy fără ca psihocucu să-şi dea seamă ca el îi minte (a se vedea precedentul)
Aşadar în final, el a ales să joace pe nebunul ca să-l facă legumă şi să fie liniştit şi fără amintiri şi vinovăţie pentru tot restul vieţii. Familie nu mai avea, drama în sine prea dramatică şi apăsătoare plus că nu ar fi avut certitudinea că nu ar fi avut o altă recădere şi în ultimul rând nu ar fi avut pentru ce să trăiască cu luciditatea faptelor lui. Aşa că a ales să moară un om bun, lobotomia fiind preţul pe care a ales să-l plătească pentru că nu a putut să-şi protejeze copiii de nebună.
The end 🙂
Anagreudeexplicat's Blog 