aprilie 13, 2011

We got to keep on walking on the road to Zion

Posted in ana, french, Ha, Hai-hui, Out tagged concert, Damian Marley, Nas, parteeh la 12:02 am de anagreudeexplicat

5 aprilie, 2011. Zenith, Paris. Nas & Damian Marley. La iniţiativa lui Radu-baby-mou, căruia i se potriveşte din plin zicala „Facerea de bine e futere de mamă” – el mi-a spus de concert şi tot el nu a mai apucat bilet. 😦

Vox populi a funcţionat. Radu mi-a spus mie. Eu i-am spus Dianei. Ocazie cu care am descoperit că Di a mea avea o pasiune atât pentru Nas cât şi pentru Damian de prin liceu. Pasiune pasională cu ştiut versuri de la melodii, colecţionat poze de pe goagăl, cunoscut fapte diverse despre ei etc şamd.

A fost primul concert în calitate de spectator după foarte multă vreme de BdVit. Desigur readaptarea mea la această postură firească şi atât de des întâlnită a fost privită cu gelozie. Hei, nu este vina mea că sunt voluntară în spirit şi gândire. Aşa că toate reflexiile mele cu voce tare şi retorice găseau doar replici ironice şi bufnituri de „Ah, bine că eşti tu divă, dragă”.

Întâi a fost schisma cu cumpăratul biletului. Să îţi faci griji dacă ai bani sau nu, dacă mai mănânci sau nu, dacă mai sunt bilete, ce categorie aoleu! Şi apoi mergeai acolo odată cu tot restul lumii şi stăteai la coadă să intrii şi nu aveai unde să îţi laşi lucrurile şi nici oameni cool cu care să îţi petreci timpul. Greu îţi spun, dar am supravieţuit.

Ca orice tânăr eminent şi serios, în noapte dinaintea începerii stagiului am mers la concert. Ca să începem totul cu bine.

Deşi ne făceam griji că nu vom găsi sala, de la un punct a devenit evident încotro trebuia să o luăm. Cam ca la concertele de satane, publicul ieşea în evidenţă. Cu atât mai mult cu cât era puţin colorat, cu dreaduri până la şolduri, pantaloni largi şi cu tricouri cu Bob Marley.

Am urmărit puhoiul prin Parc de la Vilette până la locul cu pricina. Frumoasă invenţie Parc de la Vilette cu Cité de la Musique, în seara cu pricina plin de rastafari-people. De o parte şi de alta a drumului doar tineri (ca să nu spun puşti, puberi chiar) strânşi în jurul unui joint sau a unei beri. Devenea din ce în ce mai evident că eu şi Diana eram prezenţe particulare. Cu toate hainele strânse pe corp, cu părul natural şi neciufulit şi cu măinile şi gurile goale de alcool şi marijuana. Aş ma adăuga şi albe. Dar asta e discutabil.

Hop-ţop am trecut şi de coada de la intrare, care în ciuda dimensiunilor considerabile a mers foarte repede. Zenith, la Vilette este un fel de Polivalentă a lor. O sală acoperită, în amfiteatru cu o scenă. Desigur anexele sălii de spectacol erau mai bine puse la punct. Tot inelul exterior avea, alternând, baruri, porţi de intrare la concert şi toalete. Multe, multe. Pentru tot poporu. Să fie.

În exaltarea noastră feminină ne-am grăbit să intrăm şi am nimerit la „peluză”, adică sus. Iar priveliştea era priceless. Deşi deasupra fiecărei intrării trona un semn cu majuscule roşii de-o şchioapă cu „DEFENSE DE FUMER„, aveai impresia că ai nimerit într-o scenă de film de groază cândva la miezul nopţii. Atâta fum, dar atâta fum. Dar atâta fum. Mult fum. Aromat, desigur. Ţigările normale erau pentru cei „slabi de înger”.

Am renunţat la priveliştea panoramică şi ne-am postat undeva în faţa scenei înspre stânga. Înconjurate de minori. De puberi. Poate chiar pre-puberi. Dar care dispuneau de toate libertăţile. Veniţi în cupluri, pe jumătate beţi şi pe cealaltă jumătate fumaţi, pipăindu-se într-un preludiu timpuriu. Şi eu cu Di. După ce mă mutasem pe mine şi toate bagajele mele.

Cei doi rapsozi s-au lăsat aşteptaţi vreo 40 de minute după opening act. Şi atunci prăpăd!! Ce Plevna, ce Verdun?!! Nas şi Damian Marley. „As they entered” puştimea s-a pus pe împins şi ţopăit încât nici un pogo de concert punk nu i-ar fi  întrecut. Cam aşa cred că se simte carnea tocată în maşina de tocat. Nici nu trebuia să mă efortez să sar, să mă întorc să mă duc. Mulţimea şi nebunia ei se ocupa de asta. Oricum, amorţisem pe jumătate de la melanjul de căldură şi fum. Iar ca la orice concert de reggae/rap care propovăduieşt pacea-n lume, francezii luau la propriu principiul de „fraternité” şi fraternizau la un joint. Nu conta că nici nu se cunoşteau. Era de ajuns să te uiţi subtil, să băţi din gene şi ţi se oferea.  Nu zice-n Biblie – cere şi ţi se va da? Între timp alţii îşi atinseseră limita aşa că ofereau în stânga şi-n dreapta jumăţăţi de joint.

Cât despre concert… a fost bestial. La propriu şi la figurat. Ei au cântat (or whatever you call it) ireproşabil. Right on queue. Iar sonorizarea a fost perfectă – îi auzeai şi pe ei şi backing vocals şi „orchestra”. Au început împreună cu „As we enter” urmat de „Tribal war” şi „Nah mean” entuziasmul publicului explodând la fiecare melodie. Şi aşa eu şi Diana am fost separate. Pe mine m-au purtat într-o parte, pe ea în alta.

Dar Damian s-a retras şi a rămas singur Nas în lumina reflectoarelor, încheindu-şi momentul solo cu „Street dreams” şi „If I ruled the world”. Apoi un alt moment de duo şi alte melodii de pe Distant Relatives cu „Count your blessings” şi „Land of promise”. Cândva în intervalul ăsta unul din ei a cerut publicului să „turn on the lights”. All of the lights” Sau mai degrabă lighters. Aşa că dacă îţi întorceai spatele la scenă, acolo unde ar fi trebuit să fie tribunele distingeai o mulţime de licăriri portocalii într-un nor gri pufos-pufos-pufos.

Desigur, Nas se cară şi rămâne Damian şi dreadurile lui până la genunchi. Jaysus, he’s hot! (Oricum asta a fost tema serii. Ocazional mă mai întorceam spre Di, strigându-i „Nu-i aşa că e frumos?!!!!?” Şi Di râdea de mine…)

În a 3 a parte de cântat împreună s-a ajuns şi la „Patience” („Într-un final!!” în mintea mea, dar parcă prea devreme. Aş fi păstrat-o pentru încheiere) Şi s-a făcut beznă, doar câteva luminiţe subţiri şi albastre străbăteau din spatele scenei conturându-le siluetele. Acum mai mult ca niciodată ieşea în evidenţă conturul continentului african de pe bannerul de decor. Profilele lor puţin decalate cu Africa în mijloc, desenată cu contur alb îngroşat.

Şi Damian pleacă. Nas continuă cu „You can hate me now” şi „Made you look” ca o introducere pentru „Welcome to Jamrock” ce a urmat.

Finalul oficial a fost ceva mai soft cu „Road to Zion” şi „Africa must wake up”. După uralele asurzitoare s-au întors repejor pentru encore, concertul încheindu-se cu „Could you be loved”.

N&D nu se compară cu nici un alt concert la care am fost. Odată ca şi registru muzical, apoi ca şi emulaţie a publicului. Şi-ar fi dat o mână şi-un picior să ajungă mai în faţă. Nu-i bai, că înţeleg asta, dar parcă la noi lumea e o idee mai calmă? Poate e doar o impresie. Apoi energia – bine fie, e discutabil. Să zicem că unele lucruri „mi se par”. Deşi nu am fumat efectiv, nu cred că mai conta cu restul de 10.000 care fumau lângă mine. Adică, mă puteai rula şi fuma. Dar totuşi energia şi ritmul. Lor, al nostru, al tuturor. Perfect. La care se adăugau fetele de la backing vocals care erau negrese autentice. Man, they can dance. Deşi erau puţin mai rubensiene they moved in a way… era de ajuns să te uiţi la ele ca să îţi vină cheful să ţopăi ca un drac.

Apoi s-a sfârşit cu „Exodus” pe fundal. Subtil, nu? :))

Am plecat împreună cu Diana încă vrăjite. Înainte să ieşim din Parc de la Vilette şi cu totul din vrajă, am păcălit un negru să ne dea 2 postere la preţ de unu’. Am ajuns acasă fiecare pe norişorul ei. Al Dianei a fost mai consistent şi a durat mai mult, şi recunosc că parte din mulţumirea mea venea de la ea.

Pentru că ea era luminată şi încântată de un vis văzut cu ochii. Şi pe drum spre metrou şi încă câteva zile mai târziu îmi repeta aceeaşi frază „Ioi, tu Ana, chiar i-am văzut în concert. Deci, pfuai! Şi am fost acolo. Aproape. Atât de aproape”

Formularul de feed-back:

• overall, cred că merită un 15/20, you can always go harder, faster. Plus că odată ajunsă acasă mă dureau toate alea. Şi mi s-a mai pus şi-un cârcel greu de tratat ţinând cont de context
• au cântat tot ce mi-a dorit sufleţelul
• se completau. Pentru cât de pornit şi de energic era Nas în pauzele dintre melodii, pe atât de retras şi de împăcat părea Damian. Apropo, am spus cât de frumos mi se pare?
• la ei poţi să intrii cu mâncare şi băutură. La modul la care, o negresă a intrat cu punga cu meniul de la MacDo şi cu sticla de 2l de Cola. Doar alcoolul este interzis. Aşa că lumea stătea cuminte şi se beţivănea la porţile Zenithului
• ei nu are voluntari. Ei are gorile. Adică bărbaţi corpolenţi de orgine africană. Ei te pipăie la intrare în căutarea de obiecte interzise, tot ei îţi rup cotorul la bilet (ăsta era al 2 lea filtru. Fix la intrarea în sală) şi tot ei sunt şi pe post de BGS

Cam atât. Ajunge. Iar m-am lungit la poveşti.

Bezea

Legătură permanentă Lasă un comentariu