septembrie 27, 2009
Ana şi duşul
Joi a fost o zi foarte încărcată. Dimineaţă am fost la facultate apoi la Ingrid apoi mi-am umplut timpul învăţând să folosesc spălătoria căminului (am supravieţuit şi eu şi hainele mele – au aceleaşi culori şi dimensiuni).
Seara era programat să mergem la patinoar. De pe la 8-9 aşa. Am mâncat împreună cu Alexandra: eu pui, ea pizza. Mi-am zis să fac un duş rapid şi să vorbesc cu mama până plecăm, doar mai era atâta timp. Zis şi făcut. Am început cu duşul. Între timp îi dau mamei un mesaj „hai pe net în vreo 20 de minute” – aveam timp suficient.
Mie îmi plăcea duşul din dreapta pentru că avea cel mai mare spaţiu de manevră între uşa de intrare şi uşa de la cabină. Ajung la duş şi constat cu plăcere că era proaspăt curăţat (mă scutea de un efort suplimentar). Închid cu greu uşa de la intrare, ca deh! s-a mai umflat puţin lemnul de la atâta apă şi trebuie să te opinteşti puţin în uşă ca să se închidă cât de cât (măcar să pui siguranţa respectivă). Termin cu duşul în timp record. Când să ies din cabina de duş, îmi dau seama că între timp Lore şi Mădă au venit şi ele cu acelaşi obicei sănătos. Mădă fix în duşul de lângă mine. Ne salutăm pentru că aşa este politicos. Eu încerc uşa să ies. N-a vrut. Mădă foarte amabilă se îmbracă şi iese din partea cealaltă să încerce sa deschidă uşa (avusese o experienţă similară). Dar uşa nu se mişca. O rog să îl cheme pe Vlad.
Vine Vlad, care la rândul lui încearcă să deschidă uşa. O dată, de două ori, de trei ori.
„Ana, dă-te la o parte să nu te lovesc cu uşa, că-mi iau avânt”. Mă lipesc de peretele din spate. Şi POC! şi POC! lovea Vlad în uşă şi degeaba.
„Ana, e încuiată uşa?!”
„Nu, nu este.”
„Eşti sigură??!?!?”
„Daaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!”
„Bine. Auzi, dar de ce curge apă pe sub uşă????!!!”
„M-am spălat şi pe păr Vlad… şi picură…”
„Aaaa…. bine… ţine clanţa aşa apăsată şi stai deoparte, ok?” Şi iar se izbeşte în uşă. Şi tot degeaba. Nici măcar un milimetru nu se mişcase, însă după sunet începuse puţin să crape. Între timp din cauza zgomotului apăruse şi Simona care întreba ce se întâmplă. A aflat. A rămas să vorbească cu mine prin uşă *click*
Între timp Vlad plecase să cheme pe cineva de jos de la recepţie să ne ajute. Evident nu era nimeni. Se întoarce „Ana, nu e nimeni jos. Merg în Hetres” (Hetres – căminul vecin. La vreo 200 m vizavi de noi).
Cât timp a fost Vlad plecat s-a mai strâns lume intrigată de tot zgomotul şi hărmălaia de la duşuri. Pe rând şi-au încercat puterile cu uşa de la duş: Memine – vecinul din Mauritania, Ragueh – vecinul din Djibouti, un francez pe care nu ştiu cum îl cheamă, apoi toţi 3 împreună. Memine m-a sfătuit să reintru în cabină ca să nu mă lovească cu uşa. Şi uite cum stăteam în cabină ascultând izbirile în uşă şi meditând la structura zidurilor. Erau mai mari şansele să se spargă peretele cu totul decât să cedeze uşa.
Din când în când se opreau să analizeze situaţia, să conceapă o abordare mai bună de dărâmat uşa. Deja începuse să se crape pe partea cu balamalele.
Reapare Vlad: „Ana, nu era nimeni la Hetres. M-am întors singur.”
„Aaaa… ok”
„Stai aşa, că te scoatem de acolo” Şi iar se opinteşte în uşa deja slabită şi aproape spartă şi după încă vreo 5 încercări cedează şi se deschide. Ies şi eu de la duş după vreo 45 de minute. Toată lumea era pe hol şi aştepta. Lore a imortalizat momentul. Se râdea în hohote printre urmele de îngrijorare.
M-am grăbit să mă schimb şi să vorbesc cu mama. Evident netul picase aşa că o sun, dar mă expediază repede.
Până m-am aranjat şi îmbrăcat şi machiat şi toate cele am întârziat. Alexandra a venit după mine gâfâind să mă anunţe că am pierdut deja tramvaiul şi să mă întrebe ce s-a întâmplat cu duşul???!
Cu chiu cu vai ajungem în staţia de tramvai. Tseng îmi surâde şi mă întreabă cum a fost duşul. Apoi Adriana realizează că bubuiturile pe care le auzea/simţea sub ea când a făcut duş la 2 proveneau de la operaţiunea de salvare a mea. După ce ne reunim şi cu fetele din Castani, una din ele întreabă „aţi auzit că a rămas cineva blocat în duş?!”. Veştile bune chiar circulă repede.
Din 6 duşuri câte erau pe etaj, doar 3 erau date spre folosinţă. Acum 2 au rămas cu uşă.
Vlad este şi va rămâne eroul meu pour toujours. Şi cred că am atins maximul de popularitate: 4 băieţi care să se străduiască în halul astă să ajungă la mine?! Uhu.
Varianta pentru presă/administraţia căminului: „Doamnă, dar fata este claustrofobă!!! I se făcuse rău. Nu puteam să o lăsăm acolo. Cum să platim uşa?! Era deja stricată. Nu plătim nimic!!”
Acum dacă vă gândiţi puţin, cui altcuiva cunoscut vouă i s-ar fi putut întâmpla? Sincer? Vedeţi :))
Sincere mulţumiri tuturor celor implicaţi. Sper să nu fie cazul să plătim/plătesc uşa.
Anagreudeexplicat's Blog 