Iunie 14, 2011

Next

Posted in ana, Paris, reflechir tagged , , , , la 12:03 am de anagreudeexplicat

Intrii şi primul lucru pe care-l faci este să îţi arunci cămaşa undeva. Nici nu apuc să-mi dau geanta jos de pe umăr şi tu eşti deja întins pe pat şi priveşti. Tot nu înţeleg de ce ai vrut să vii la mine în seara asta. Puteai foarte bine să te duci acasă la tine. Amândoi ştim că puteai să mergi acasă. Dar tu vii la mine.

Las geamul întredeschis, sting lampadarul şi vin lângă tine în pat. Este totuşi patul meu. Şi cu tine în el. Noaptea asta. priveşti din colţul tău şi-mi spui că e ceva schimbat la mine. M-am vopsit? Da… negru. În martie. Desigur, în faţa unei asemenea lipse de simţ de observaţie pe mine mă apucă râsul. Oricine ar râde. Tu începi şi povesteşti ceva printre chicotelile mele. Şi atunci opresc şi te întreb.

Cuvintele mi se rostogolesc pur şi simplu unele după altele. E o fluiditate simplă. Nici nu-mi dau seama de întrebare şi unde se va termina. surprinde la fel de mult ca şi pe tine. Desigur, tu te opreşti încurcat. Prima senzaţie este de nelămurire. Iar apoi… m-ai surprins.

aşteptam să te deranjeze întrebarea. Să te încrunţi, să-ţi faci ochii de gheaţă şi cu o faţă înăsprită să-mi arunci un răspuns sec.

Dar te-am luat pe nepregătite. Aşa cum stai tu întins şi pe jumătate gol. La mine în pat. Ştiu că nu există răspuns corect. Orice ai spune eşti compromis. Dar îmi place să te văd cum alegi. În mintea mea nu erau decât două opţiuni. La fel de tranşante amândouă. Fie te deranjează şi-mi arunci o răutate şi deci nu-mi răspunzi. Fie îmi spui adevărul. Oricum ar fi, amândoi ieşim ciufuliţi din poveste.

Nu ştiu ce m-a apucat să te întreb. Sincer. Nici nu m-am gândit. Şi nici tu. Dar cu toate astea, găseşti o a treia ieşire. Cea mai puţin probabilă. Te ridici şi te sprijini într-un cot. Ştii că nu mai poţi amâna un răspuns. Ceva trebuie să zici.

Aşa că minţi. minţi. Ştiu că minţi. Pentru că nici nu poţi să te uiţi la mine. Treptat, pe măsură ce-mi răspunzi, calm şi aşezat ochii tăi, revin uşor la mine. Şi chiar şi acum nu-mi poţi susţine privirea.

Timp de doi ani m-ai privit în fel şi chip. Dar niciodată nu te-ai ferit. Tu, să nu poţi să priveşti pe cineva?!?! În condiţiile în care era cea mai mare plăcere a ta: să vezi cum ceilalţi se sperie când îţi întâlnesc privirea. Doar eu ştiu câtă lume mi-a zis că „nu, nu, nu. E ceva în neregulă cu ochii lui. Sunt prea deschişi. Prea albaştrii. Nu i-ai văzut? Pare vampir. Nu ştiu, e nefiresc. Nu, nu, nu pot să mă uit la el

Ştiu că minţi. Şi totuşi mă surprinde. Aşadar am ajuns la acel moment în care tu preferi să minţi, stângaci ce-i drept, dar să minţi, decât să rişti să răneşti spunându-mi adevărul. Bine. Şi acum ce urmează?

Iunie 8, 2011

13 1 1 13

Posted in ana, french, Hai-hui, Paris tagged , , , la 1:25 am de anagreudeexplicat

Iar am plecat puţin mai târziu de acasă. Eh, lasă, e ok, câtă vreme nu depăşesc pragul de 09h40 e ok. Mâine promit să trezesc mai devreme. Avantajul de a pleca mai târziu de acasă este că metroul este mai liber. Şi ai loc să respiri, să te întorci, să te aşezi. De aşezat m-am aşezat şi eu, pe unul din scaunele pliante. În faţa mea lângă bară, un bărbat. Pare puţin dezorientat. Ca şi mine de altfel. Am avut nevoie de 5 minute să îmi dau seama ce este. Este evreu. Pentru că are un palton din stofă albastră lung peste genunchi. Poartă o pălărie, trasă bine pe cap, de sub care îi ies în dreptul tâmplelor, 2 cărlionţi grizonaţi. Tot de undeva de sub pălărie i se continuă din perciuni, o barbă deasă şi creaţă lungă de vreo 4 degete.  Poartă şi ochelari. Şi are şi mustaţă. Şi este foarte înalt. Atinge cu pălăria tavanul vagonului. Are şi o valiză mare după el. Mânerul e stricat şi l-a lipit cu scotch… Nah, doar e evreu. Nu pot să-mi iau ochii de la el. simt ca într-un documentar despre Holocaust. Pentru că el pare desprins dintr-o imagine alb-negru dintr-un film cu deportări. Doar că imaginea e colorată artificial iar acum trenul are altă înfăţişare. Dar el pare foarte calm. Coboară cu o staţie înaintea mea. Încerc să-l zăresc mergând spre ieşire şi întreb cum e să ai lumea împărţită în două. Să ştii că tu eşti un stigmat ambulant şi că toată lumea are o părere despre tine. Şi că de îndată ce te văd, în mintea fiecăruia alegerea e făcută: te gazez. Sau nu.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Am plecat ceva mai târziu de la birou. Mă întreb dacă are rost să grăbesc să prind cina. Parcă totuşi nu am chef. Nici de cină, nici de oameni, nici de lume în general. Azi nu-mi trebuie.  Dar azi schimb ruta. Vin pe partea cealaltă. Şi aşa nu grăbeşte nimeni. Şi am timp să mă gândesc. Ce agitată e mereu lumea la metrou. Şi câte intrări, câte ieşiri, câte conexiuni. Unde zoresc toţi? Şi pentru ce? Îmi ridic privirea ca să văd în faţa mea, puţin spre dreapta, o pereche de orezari. El poartă pe umărul stâng, două pungi de la Chanel. Mari. Le-as recunoaşte dintr-o mie. Acele pungi negre lucioase, având scris cu alb la mijloc, într-o manieră inconfundabilă, Chanel. Şi cu toartele prinse cu o panglică cu fundă. Panglică albă pe care scrie cu negru Chanel. Merge sictirit în faţa mea. Ea cară o pungă cu Gap şi sunt atât de şlampeţi amândoi, că-mi vine să minunez. Aşa că apropii. Să uit. În pungi desigur. Sunt atât de mari, că pot vedea cu lejeritate în ele. Cutii cu pantofi. Într-una din ele. Cea de-a doua este strâns presată la subsoara orezarului. Şi el se plimbă cu ele prin metrou. Şi fix atunci se închid uşile în urma mea. Şi trezesc. uit în jur şi-mi dau seama că nu ştiu în ce metrou m-am urcat şi încotro merg.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Am răcit. Totuşi am să merg la stagiu azi. Nu e atât de grav. Desigur, am plecat puţin mai târziu decât în mod normal. Am tras puţin de mine. Aşa că am ajuns la metrou la 9. E alt metrou, cu alte poveşti. O recunosc. Nu e prima oară când o văd. Mi-a atras atenţia de prima oară când am văzut-o acum vreo 2 săptămâni. Şi atunci am stat şi m-am uitat la ea. Dar mi-am zis că poate doar mi se pare mie. Trebuie să aibă în jur de 40 de ani. Nu depăşeşte 40 de ani. E un pic mai înaltă decât mine şi foarte subţire. Blondă, vopsită. Are şi câteva şuviţe. Tunsoare clasică de franţuzoaică. Până la bărbie şi cu breton drept peste frunte. Şi trăsături foarte … dulci. Are gesturi foarte delicate şi molcome. uit la ea cum îşi scoate telefonul, cum îşi caută căştile. Are gesturi fine. Şi mâini delicate cu degete lungi. Iar încheietura mâinii e atât de subţire, încât îi distingi oasele. Aveam dreptate. De prima dată de când am văzut-o. Din cauza asta mi-a fost atât de uşor s-o recunosc. Sub ochiul drept, are un semn. Sunt destul de aproape de ea ca să-l remarc, în ciuda fondului de ten şi a pudrei. Ca atunci când te juleşti şi după câteva zile bune îţi apare un strat de crustă. Nu e mare. Cam cât o unghie. Pe interiorul arcadei stângi are un plasture. De sub sprânceană până puţin mai jos de colţul ochiului. E atât de migălos aşezat, încât nici nu l-ai vedea. Mai ales că nici nu poţi să îi vezi ochiul stâng. L-a ascuns sub breton. Se uită la mine cu o expresie încordată. Are dinţii încleştaţi şi îşi aduce buzele în faţă, strângând puţin din ele. Aveam dreptate. O bate. Şi ea nu e decât un pumn de om. uit totuşi în altă parte, pentru că simt că la rândul meu o abuzez.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Am răcit. Iar ochii mei au o voinţă proprie. Când vor ei încep să lăcrimeze. Şi se opresc doar când vor ei. obişnuisem deja cu fenomenul, încă de la Orleans. Într-o perioadă devenise ceva zilnic, până şi fetele se obişnuiseră. Că pur şi simplu îmi lăcrimează ochii şi că nu plâng. Şi că da, poate să dureze ceva vreme. O jumătate de oră, o oră. Dar e ok. În cele din urmă se opreşte. Dar eu sunt ok. Îmi pare rău că am ratat conferinţa de dimineaţă, dar nu eram în stare să trezesc aşa de devreme. Şi nici să merg singură nu mi-ar fi plăcut. Ar fi fost mai interesant cu Manu… Dar cineva apucă de braţ. întorc brusc şi văd un bărbat străin care ţine de braţul drept. întreabă dacă îmi e bine şi îndeamnă să aşez pe un scaun liber. E mult mai înalt decât mine şi s-a aplecat aşa deasupra mea şi-mi zâmbeşte. E ceva foarte protector şi reconfortant în gestul lui. Abia atunci îmi amintesc că miemi lăcrimează ochii de când am plecat de acasă. Iar eu m-am obişnuit atât de mult, încât nici nu-mi mai şterg obrajii. Oricum nu ştiu ce atrage mai mult atenţia. O fată care-şi tot şterge obrajii de lacrimi. Sau o fată cu ochii umezi şi lacrimi pe obraji. Degeabă îi zâmbesc şi îi explic că eu sunt bine. Eu sunt bine. Am răcit. Din fericire nasul înfundat şi vocea fonfănită sunt dovada vie. Eu sunt bine. Dar el mă priveşte cu neîncredere, scutură puţin din cap, îmi zâmbeşte şi mai întreabă încă odată dacă sigur sunt bine. Dar eu sunt bine. Şi sufletul meu este bine. Suntem bine. Doar că am răcit. Dar măcar se pare că nu sunt singura care este atentă la oameni în metrou.

Iunie 6, 2011

Vrei să pleci dar nu mă, nu mă iei. Nu mă, nu mă iei. Nu mă, nu mă, nu mă iei

Posted in Out, Paris, reflechir, sex tagged la 9:50 pm de anagreudeexplicat

Ça t’est déjà arrivé de vouloir faire le vide dans ta tête ? Simplement chasser toute pensée, toute idée, toute envie, toute personne qui pourrait y habiter à force ?  Enlever toute pression, tout besoin. Se débarrasser de toute règle,  toute norme. Pour te retrouver seul avec toi-même au moins pour quelques instants. Jamais?

Ton esprit n’a jamais été tourmenté par une envie si forte, que tu sois divisé entre le désir d’arriver chez toi pour t’abandonner au délire et le besoin de retrouver l’équilibre et le calme?

Tu sais que je n’arrive pas faire la différence entre l’envie, le désir et la manque? Et je me dis qu’il doit en avoir une, sinon pourquoi inventer 3 mots pour exprimer un même sentiment.

Alors je cherche le moyen pour calmer le trouble de mes sens. Sans succès. Car tu ne peux pas détruire quelque chose à quoi tu te raccroches. Et évidemment tu finis par t’épuiser et en plus, sans avoir rien accompli.

Dès que j’ai cinq minutes de libre, j‘en profite à fond même si les conditions ne sont pas propices,  et je viens te chercher dans ton monde. C’est pour ça que j’aimerais rester chez moi, pour laisser libre court à mon imagination. Car tu roules déjà sans cesse dans ma tête. Et ça m’étouffe.

J’aimerais enlever le poids de mes habits. Simplement les laisser tomber derrière moi, pour retrouver la caresse d’un bain à mousse. J’aimerais laisser mon dos aller dans l’eau douce et ma tête en arrière et rêver de l’amour mais le temps s’écoule dans ma tête et bientôt je vais me reveiller dans les bras puissants des mes fantasmes.

J’aimerais me déshabiller, car ces vêtements me font mal. Ils me serrent et m’enferment dans leur cliché. Et en plus il fait tellement chaud. Tu ne sens pas ? Ma peau me brûle et j’ai chaud. Très chaud. L’air est lourd et je le sens toucher tout mon corps et j’aimerais lui évader. Il fait chaud et je trouve plus mon souffle. Je ne peux pas respirer et ma poitrine bouge dans un rythme qui n’est pas le sien.

J’aimerais que tu sois ici. Avec moi. J’aimerais allonger mon corps sur le tien, pour mettre une fin à tout. J’aimerais coller ma peau à la tienne pour absorber ton odeur. J’aimerais me tiédir à ta chaleur. Car même quant tu es chaud tu restes de glace.

Iunie 1, 2011

Despre… te iubesc

Posted in ana, Ha, reflechir tagged , la 10:25 pm de anagreudeexplicat

După cele două pseudo surprinzătoare, inopinate şi repetitive cereri în căsătorie, stăteam de vorbă cu mama mea

Mama: pai şi tu îl placi?
Ana: nu
Ana: adică e simpatic and all
Ana: dar, nu
Ana: hell no
Mama: o fată se cere şi se caută
Ana: aprob
Ana: confirm
Mama: o scoţi şi dintr-o sală cu 300 de oameni
Mama: dacă o vrei
Mama: cum a făcut tatăl tău
Ana: hopa

(N.R.: Povestea cu sala, mama şi tata:

Tata a terminat Institutul de Marină, drept care a fost mariner pe mările şi oceanele planetei. Cu alte cuvinte el pleca în voiaj. Cu lunile. Câte 4, câte 8, după posibilităţi. Se făcea că trebuia să plece în voiaj – în Angola, dacă nu înşel. Şi să schimbe echipajul de pe vasul de acolo, pricină cu care plecau cu avionul din Ronia. Au intervenit una, alta şi plecarea a fost avansată cu vreo câteva zile. Aşa că tata a venit la magnificul ASE – unde era mama student eminent-şef de serie/promoţie-preferata profilor-geek-etc etc cu gânduri măreţe. S-a interesat tata unde anume avea mama curs, a bătut frumos la uşă, a intrat în amfiteatru, în mijlocul cursului, i-a explicat profesorului că el este marinar şi că în câteva ore trebuie să fie la Otopeni să plece în voiaj şi că el vrea să o vadă pe mama, şi că nu-i aşa c-o lasă să plece de la curs? Aryana, unde eşti? Da, Aryana, hai grăbeşte-te nu vezi că băiatu n-are timp? zise profesoru’ zâmbind spre cei doi

Iaca cum se scoate o fată dintr-o sală cu 300 de oameni. Dacă o vrei)

Ana: dar tatăl cum te-a cerut?
Ana: a avut inel cu el?
Ana: sau inelu a venit pe urmă?
Mama: nu a avut inel săracu
Mama: în parc
Mama: seara
Mama: în genunchi
Mama: de acolo i se trage de îl dor
Ana: pai l-ai ţinut mult în genunchi până să accepţi?
Ana: în care parc?
Mama: de la moxa
Mama: nu mai ştiu
Mama: câteva minute bune tot au fost
Ana: ăla acolo care are ieşire pe victoriei?
Mama: da
Ana: hehe
Ana: aşa brusc?
Mama: nu brusc
Ana: s-a aşezat în genunchi şi ţi-a zis „vrei să fii soţia mea?”

Mama: da

Ana: dar discutaserăţi înainte despre posibilitatea asta?
Ana: sau a fost spontan?
Mama: a fost spontan
Ana: şi nu te-ai speriat?
Mama: suprinzător
Mama: ba da puţin
Ana: păi şi cum i-ai zis că da?
Ana: ţi-a promis ceva? sau doar te-a cerut?
Mama: aşa m-am emoţionat şi am zis da
Ana: ioi
Mama: nu mi-a promis nimic – decât pe el şi iubirea lui
Ana: aşa trebuie lumea să se ia
Mama: da
Ana: frumos
Mama: nu aveam nevoie de nimic
Mama: nici unul dintre noi
Mama: decât de noi doi
Ana: şi i-ai zis atunci pe moment, nu?
Mama: da
Mama: dacă aşa am simţit

Ana: şi pe părinţi când i-aţi anunţat?
Ana: sau cui ai zis primu/prima?
Mama: când am fost gata
Ana: ce trist
Mama: după vreo 1 an şi ceva
Ana: pardon?
Ana: stai aşa
Ana: tata te-a cerut şi părinţilor le-aţi zis după vreun an şi ceva?
Mama: pai mi-a zis mie întâi
Mama: şi apoi când am terminat faculta gata

Ana: adică voi aţi fost „logodiţi” în tăcere un an şi ceva?
Mama: „tăcere” era evident intenţia lui
Ana: şi timp de un an nu a ştiut nimeni?
Ana: în afară de voi 2?
Mama: noi doi
Ana: serios?
Mama: da
Ana: păi de ce ?
Ana: eu nu cred că aş rezista să ascund un an
Mama: păi el a plecat în voiaj
Mama: vreo 4 luni
Mama: eu aveam de terminat o şcoală
Ana: bine, bine
Ana: dar puteaţi să anunţaţi lumea
Ana: că aveţi planuri
Mama: aşa că urmează… da, le-am zis
Mama: şi apoi când a venit tata din voiaj a venit şi m-a cerut la ai mei
Ana: şi tata-tata ce a zis?
Mama: a zis da
Ana: dar i-ai prevenit înainte?
Mama: da puţin
Ana: şi dacă zicea nu?
Mama: oricum căsătoream cu el

Later edit:

Că să evităm confuziile… Nu, nu Grégoire m-a cerut. A fost altcineva

Octombrie 30, 2010

On Karma… and Liberty

Posted in ana, french tagged la 1:42 am de anagreudeexplicat

Sunt în Franţa. Unde toată lumea face uz de dreptul la libertatea de exprimare. De orice fel, ea exprimarea. Şi dacă este libertate de exprimare, înseamnă că tu te poţi manifesta oricum te taie pe tine capul? Nu? Cam aşa se percepe aici noţiunea de libertate. De exprimare.

Ziua a început devreme rău de tot, cu Ramona care încerca să ajungă la Periş la serviciu. Ca să facă naveta fără stresul de întârzia, la 5 dimineaţa era fresh precum o portocală. În jur de 6 şi un sfert era la gară, la Les Aubrais, cu gândul de a prinde trenul spre capitală. Think again!

Franţa este în grevă de vreo 2 săptămâni. Grevă la tren, la tramvai, la poştă, la spital, la facultate, la liceu. Grevă. Oricum este starea naturală a francezilor, cea de grevă. De ce sunt ei în grevă de atâta amar de vreme?! Din cauza legii pensiilor. Sarkozy a decis să devanseze cu încă câţiva ani ieşitul la pensie. Şi ţara a luat foc! Cum adică să munceşti cu 2 ani în plus domnle’ ca să scoţi ţara din căcăt?! Nu se există! Mai bine ne îmbufnăm şi ne postăm cu mainile bine înnodate în sân în mijlocul oraşelor şi mărşăluim scandalizaţi pe toate bulevardele. Ca să fim siguri că dacă tot va fi cândva să scoatem ţara din căcăt, măcar s-o afundăm de tot înainte. Să simţim cu adevărat efortul.

Deci, Ramona la gară, mergând sprinten spre tren. Dar trenul era porno, mult mai porno decât un film cu Jenna Jameson. Pentru că toţi călătorii în loc să moţăie pe locurile lor, erau pe peron, uitându-se confuzi la greviştii care se instalaseră pe şine. Şi nu, nu erau grevişti de la SNCF –  care şi-au manifestat solidaritatea sindicală prin întârzierea curselor sau prin rarefierea lor, erau simpli cetăţeni locuitori ai Orlinz city. Cetăţeni care şi ei îşi manifestau dreptul de liberă exprimare a nemulţumirii faţă de soluţiile lui Sarkozy, prin grevă. Dar s-au gândit ei că libertatea lor este mai liberă decât a celorlalţi cetăţeni de Olinz city, muncitori prin Paris. Şi cum libertatea lor de grevişti este mai liberă decât a celor care aleg să nu facă greva din varii motive ei au dreptul liber de a îi împiedica pe aceştia să meargă la serviciu şi să-şi vadă liniştiţi de viaţa lor „nongrevantă” (e ok, ştiu că nu există cuvântul). Aşa că Ramonix a făcut cale întoarsă. O mică plimbare în creierii dimineţii.

Pe seară am mers până la Auchan Olivet să-mi mai cumpăr o măslină, un ton şi un oţet – pentru că mă înnebunesc după ele. Vineri seara fiind şi început de week-end pentru toată lumea, Auchan gemea de lume. După lupte seculare am reuşit şi am prins un coş. Singură fiind, puteam să mă plimb în voie prin Auchan, aşa că „m-am făcut comodă” şi mi-am dat haina jos şi am luat-o voiniceşte spre raionul cu podoape de Crăciun. Da, ei au scos deja beteala, globurile şi ornamentele de agăţat de stâlpi cu Moşi Crăciun, reni şi steluţe căzătoare.

După ce mi-am umplut coşul, mi-am făcut curaj să mă apropii de una din casele cu coadă kilometrică. Noroc că eram cu Zenul, deci în lumea mea reflectând la diverse sintaxe SAS şi visând baze de date şi proceduri statistice. La un moment dat, prinvind în gol înspre raioane, văd un tânăr apropiindu-se. Primele 30 de secunde am stat reflectând la religia lui. Aparenţele erau destul de grăitoare, dar în acelaşi timp derutante. Un băiat, la nici 18 ani, cu căciuliţă tricotată în creştetul capului (precum evreii) de sub care îi ieşeau nişte zulufi negrii şi uşor ondulaţi, cu un cioc la vreo 6 cm şi îmbrăcat într-o cămaşă largă şi lungă până-n pământ, cu mânecile foarte largi şi în picioarele goale. Căuta şi el un coş pentru cumpărături; a găsit unul în dreptul casei unde eram eu, lângă guma de mestecat. De aproape mi-am putut da seama că este de neam harab. Aşa cum l-am perceput, aşa l-am şi uitat. M-am întors la coşul meu, analizând ceapa verde de-o cumpărasem.

Fiind cu Zenul şi deci, cu Satana-Satana, nu prea auzeam ce se vorbeşte în jurul meu… dacă se vorbeşte. Cu toate astea aveam impresia că cineva în stânga mea vrea ceva cu mine, aşa că mă întorc. Era harabul în căutare de coş, care-mi vorbea. Cu coşul în mână şi destul de voluntar din atitudine, uitându-se direct la mine, vorbea. Îmi scot căştile să-l ascult şi să-i explic că noi nu ne cunoaştem, dar realizez că el vorbeşte în harabă. Cu mine.

Harabul: şalhamailazdalutişalahmaotrskjbskbvkbggbksţsdfajgl

Ana (în franceză): Pardon? Nu înţeleg ce spui, nu vorbesc harabă şi nu cred că ne cunoaştem.

Harabul (ceva mai hotărât): şalhamailazdalutişalahmaotrskjbskbvkbggbksţsdfajgl

Ana: Nu înţeleg. Nu te cunosc. Go away

Harabul (deja se enervase, îşi lăsase coşul jos şi începuse să gesticuleze amplu şi agitat): şalhamailazdalutişalahmaotrskjbskbvkbggbksţsdfajgl

Între timp, toată lumea începuse să se uite la noi ca la spectacol, dar nu zicea nimeni nimic, evident. Eu începusem să mă enervez şi mă simţeam penibil cu puţoiul de harab care urla la mine în harabă la coadă la Auchan.

Harabul (din ce în ce mai fluent şi mai nevricos, dar controlându-şi gesturile şi direcţionându-şi-le spre pieptul meu): şalhamailazdalutişalahmaotrskjbskbvkbggbksţsdfajgl

Şi s-a făcut lumină. Eu eram îmbrăcată cu un maieu negru şi cu un pulover (din acela cu nasturi în faţă) descheiat. Un maieu negru ca orice alt maieu negru, peste un sutien cu burete ca orice alt sutien cu burete. O apariţie care nu lăsa să se întrevadă decât faptul că am şi eu sâni, nu mulţi ce-i drept, dar am şi piele albă şi coaste… nah, cum arată orice fată cu maieu. Înţelegând sursa isteriei lui mi s-au întunecat minţile mai mult decât îmi sunt ele întunecate de la mama natură şi în particular în perioada asta. Dacă el are libertatea de a se opri şi a mă apostrofa în harabă despre cum mă îmbrac atunci şi eu am aceeaşi libertate de a-i răspunde.

Ana (în română şi pe un ton mai ridicat, ca să-l acopăr de nebun): ‘ţi paştele şi morţii mă-tii astăzi şi mâine cu neamul tău de harab încuiat îmbrăcat cu cămeşa de noapte. Băga-mi-aş **** în naţia ta de habotnic terorist cu Islamul tău cu tot. Hrăni-te-ai cu porc toată viaţa ta de insectă. Cu Allah cu tot şi cu Mohamed.

Notă: Allah, Mohamed, Islam, porc şi terorist sunt cuvinte internaţionale. Sigur le-a înţeles. Acum dacă tot ne spurcăm în mijlocul târgului să ne spurcăm. Ori suntem golani, ori nu mai suntem?! vorba unui clasic în viaţă.

Riposta mea l-a luat puţin pe nepregătite (probabil că ei sunt obişnuiţi ca muierea să nu le răspundă deloc, dar să  mai aibă o ieşire atât de categorică). S-a oprit din harabă, m-a privit cu o ură de parcă i-aş fi ucis mama în repetate rânduri, s-a aplecat după coş, mi-a mai zis vreo doo arătând din nou spre pieptul meu şi a plecat. Norocul lui, altfel îl băteam cu legătura de ceapă.

Întoarsă la coşul meu, nu ştiam cum să le pun pe toate mai repede pe bandă şi să plec de acolo. Între timp, un domn, la 2 case depărtare îmi spune că să nu-mi fac griji, că aşa sunt harabii ăştia se iau de lume fără motiv şi uite cum s-a ales praful de Franţa. Atât i-a trebuit şi lui, pentru că s-au pornit ale polemici despre alte drepturi şi libertăţi de a fi prin alte ţări decât aia unde te-ai născut tu. Mi-am strâns roşiile şi ceapa şi am plecat.

Dacă despre SUA se zice că este ţara posibilităţilor şi despre România că este ţara unde totul este posibil… ei bine, Franţa este ţara în care totul se face.

Aici faci vise, faci încredere şi cum am descoperit eu azi, îţi faci libertatea ta mai liberă decât a celorlalţi de lângă tine.  Oricum Liberatea franţuzească, cea dobândită în urma Revoluţiei franceze, nu este altceva decât o femeie cu ţâţele  goale, cu steagul într-o mână şi puşca-n cealaltă care calcă pe cadavre şi mână poporul.

Iar John Stuart Mill habar n-avea de niciunele când a scris On Liberty. Un fraier.

Cu siguranţă voi pica examenul de certificare la SAS de săptămâna viitoare… la câte mi-a hurat hîn harabă hîn seara hasta…

Iulie 8, 2010

Despre Ana şi alţi demoni…

Posted in ana tagged , , la 12:50 am de anagreudeexplicat

… adaptare după frumosul roman scris de Garcia Marquez „Despre Dragoste şi alţi Demoni”. A nu se înţelege că Ana substituie „dragostea” printr-o paralelă. Departe de o astfel de blasfemie. Doar că Ana are un stil aparte de a se lega de cine nu trebuie. Sau mai bine zis atunci când nu trebuie. A devenit o certitudine pentru mine că ideea de „tineri, frumoşi (în fine, asta e mereu discutabil) şi care se iubesc în acelaşi timp” este rara avis. Sunt mai multe şanse să se califice România la un turneu final, decât să dai peste aşa ceva. Sau mă rog, în lumea mea. În lumea mea, unde cam de aproape un an funcţionează conceptul de „te vreau. şi eu te vreau. da, te-aş vrea dar nu acum. dar stai nici nu fugi, pleacă dar rămâi cu mine” şi alte nebunii de genul. La propriu nebunii, pentru că după o durată venerabilă de timp ajungi să te tâmpeşti.

Multe sunt expresiile de genu’ „viaţa trebuie trăită şi nu tre’ să iroseşti clipele” and other crap like that. Pentru că nu-i aşa ? tuturor nu ni se întâmplă decât lucruri demne de filme cu James Bond sau din Tânăr şi ne-a fleşcăit. Evenimente care debordează de intrigă, pasiune, dramă şi acţiune. Cu toţii avem cel puţin un Oscar în bibliotecă pentru „Cel mai bun rol principal în viaţa ta”. Şi este mereu o coproducţie.

Filmul meu (pentru că uneori am impresia că am trăit într-un film) este o coproducţie româno-franceză. O combinaţie între „Rebel without a cause”, „One flew over the coo-coos nest” şi „Gone with the wind” cu accente din Hitchcock. În rolurile principale: Ana şi Grégoire. Pe Ana cum o ştiti, după posibilităţi şi cu mici modificări pe ici, pe colo. Grégoire… doi ochi de un albastru vampiric, masca perfectă pentru orice s-ar putea ascunde în spatele lor.

Începutul cu dramă. În loc să fie 2, erau 3. Pe urmă a rămas doar el, dar mi-am zis că poate se plictiseşte de unul singur aşa că am reintrat teatral în scenă. And let the games beggin… pentru că la el totul  era un joc. Copiii se joacă cu trenuleţe, maşinuţe, oo Kinder. Noi ne jucam pe rând, unul cu celălalt, cu cei din jurul nostru, cu nervii, cu răbdarea, cu raţiunea, cu bunul simţ şi cu normele societăţii. Păi nu aşa era expresia? „trăieşte viaţa la maxim”… până mori de inimă.

„ça mousse mousse entre toi et moi, ça m’eclabousse bousse comme de la soie”

Una caldă, una rece. Când îl voiam eu, n-avea el chef. Când mă voia el, nu înţelegeam eu. Când iar îl voiam eu, el şi-a băgat picioarele. Când mi-am băgat eu picioarele el şi-a tras păun. Şi atunci mi-am băgat picioarele direct în cizme-şold de pescuit la păstrăv din mijlocul Siretului. Păunul şi-a luat zborul şi el a rămas de prost şi a început să-mi povestească mie. El a dat peste Anna Karin, iar eu peste Florian. Anna a plecat, Florian a rămas. Şi pe urmă s-a terminat Erasmusul şi eu am venit acasă. The end. Un sfârşit prost ca orice film franţuzesc, din care oricum nu înţelegi nimic, în afara faptului că există foarte multă dramă şi sentimente sugerate, induse. Aşa că am plecat bou, m-am întors vacă.

Ulterior am descoperit empiric că dacă-mi place de tine mă lipesc  mai ceva ca râia de capre sau ciuma de secolul XIV. Şi nu mă dai la o parte nici cu păuni, nici cu Daniele, nici cu cine ştie ce alte şocuri. Nu, nu sunt a stalker sau a gentle stalker. Vreau doar să spun că oricât s-ar degrada relaţia şi oricât aş ajunge să mă înstrăinez de o persoană tot îmi mai străbate gândurile ocazional.

După ceva ezitări am pus în aplicare, o metodă cu care nu prea sunt de acord, ştergerea. Şi am şters tot ce-am prins în cale: poze, mesaje, numere de telefon, id-uri de msn, conturi de facebook… cu sutele am şters. Şi acum parcă totul pluteşte de cât s-a uşurat. Pentru că Red Bull îţi dă aaaaaaaaaripi.

Peste doo săptămâni, voi avea şi certificat nou de naştere, definitiv şi corect nădăjduiesc şi mă rog eu. Vorba lui Radu „încep o viaţă noo precum păsăroiul phoenix din Harry Poker” (parcă tot mai simpatic sună Olarul cel Păros)

Şi acum lăsaţi vacanţa în România să vină la mine. Cu ieşirile de pe Lipscani. Fugitul la mare. Mersul la Maiden la Cluj şi la Manouuuuch. Artmania. Ciuc Summer Fest şi alte nebunii cu Brigada de Voluntari a lu’ Tunaru.  Cu Kia, Mihai, Lixandra, Radu, Irina, Adrian, Draga, Andrei, Deleanca, Ralu, Vladimilian şi Carmen. Şi alţii care mă aşteaptă. Şi salată de fructe pentru toată lumea.

P.S. 22-29 iulie nu-s, nu mă căutaţi