Mai 15, 2011

Bucăţi de viaţă

Posted in ana, Cămin, Hai-hui, Out, Paris tagged , , la 10:37 pm de anagreudeexplicat

De pe la fete adunate:

În parc

Didi a ieşit la un mic petanque cu colegii de serviciu. În cartier. Acolo pe lângă Palais Royal. S-au pregătit din vreme cu de-ale gurii şi apa vieţii – Pastis. Au adus toate bilele. Şi-au instalat cartierul general pe lângă vreo băncuţă. Au făcut poze. Au început joaca, pe echipe. La un moment dat apare paznicu, care grijuliu din fire pentru acest grup de vizitatori nesăbuiţi ai parcului, care a cutezat să se îndepărteze de bunurile,  grăieşte înspre neant:

„Fiţi cu băgare de seamă la avuţie!!!! Este un grup de roni în parc”

Auzind cele spuse, prinţesa noastră a suferit o criză de apoplexie şi a intrat în şoc. Credea că nu auzise bine. Se înşela.

În pădurea cu alune avea casă un pervers

Cosminouche a rămas singură pe baricade să apere cetăţile Orlinz-city. Iar cotropitorii o asaltă din toati părţili. Pornită de la cetate cu gândul să adape herghelia, s-a întors încărcată cu 2 (doo) baxuri de apă de la târg. Unu-n stânga, altu-n dreapta. Înainta ea încetişor pe cărare înspre cetate, când dintr-odată auzi foşnete în spate. Se întoarce uimită, doar să găsească în urma ei, un supus. Acesta cu mintea înceţoşată de nelegiure a început să-şi învârtă capul precum un far, în căutare de străjeri. Nici ţipenie de om. Cosminouche a mea, vitează din fire a iuţit pasul, dorind să-l piardă pe nenorocit, bălăngănind cele 2 baxuri de apă de-o parte şi de alta. Străbătând tărâmul nimănui şi ajunsă cu bine în umbra cetăţii îşi întoarse privirea… şi iaca! în mijlocul cărării rămăsese ţicnitul ţintuit, cu izmenele încălzindu-i călcâiele şi cu palma dreaptă frecându-şi mădularul.

Din dorinţa de a da sfoară-n ţară, Cosminouche s-a oprit la străjerul cetăţii Castanului şi i-a istorisit toată tărăşenia şi el a grăit:

„Păi şi l-ai filmat? I-ai făcut o poză? Nimic? Nimic, nimic?!?! Vezi, din cauza unor fete ca tine, care se sperie scapă. Acum cum să-l prindem dacă nu ştim cum arată?!”

La muzeu

Înainte vreme am cunoscut nişte feciori şi domniţe, care şed şi ei cu mine în castel. Şi am legat prietenie cu ei. Pe feisbuc, în uichend. Am ieşit la un pahar de vin în centru. Ne-am apropiat cum ar veni. În special cu unul dintre feciori, care urnea pe toată lumea afară din casă. Şi uite aşa ieşeam noi cu to(n)ţii în grup prin Paris.

Îmi trimite într-una din zile mesaj cu „ne vedem la 20h30 în faţă la piramidă la Luvru”. Îmi zic, bine. Este vreme să trec pe acasă, să mănânc, să schimb, să-l evit pe Bombonel, să-mi uit Zenu în cameră să mă întorc după el, să-mi refac machiajul, să o iau pe gios până la Montparnasse… în fine, abia pe la 20h33 să mă urc în bus spre Luvru. Târziu, right?

Ca să asigur că toate bune şi frumoase îi trimit totuşi un sms ca să confirme locul. Oricum, îmi ziceam eu, nu-i bai. aşteaptă lângă fântâni, frumos acolo.

Ana: Mno, pe unde sunteţi? Unde vin? Acuşi m-am urcat în bus

El: Mda bine. Las-o baltă cu Luvru. Mai bine ne vedem să bem ceva

Ana în gându ei „bine, kein Problem. Să bem, dar unde ne vedem? Sau ei deja s-au cărat?”:  Aţi plecat deja de la Luvru? Vin în altă parte?

El: Păi poţi să vizitezi până la 21h30 aşă că o să fie prea târziu oricând vei ajunge tu aici

Ana în gându ei „ce dracu?!!!? Vizită?! Ăsta vrea să se plimbe prin Luvru. Acum?? E nebun?!”: Vizită? Tu voiai să vezi Luvru? Acum? Tu vorbeşti serios?

El: Mais OUI, mais banane le rendez-vous era pentru 20h30 la Luvru. Deci oricând vei ajunge tu o să fie prea târziu şi o să fie închis.

Ana în gându ei „Ăsta-i nebun?! Şi nu pot să intre deja dacă tot au ajuns? Care e problema? Doar nu aşteaptă pe mine să mergem să vedem Luvru pe care oricum l-am văzut deja de 3 ori şi nu am chef acum de muzeu. Ce dracu’?!?!”: Păi ajung şi eu acum. Dar de unde era eu să înţeleg că tu voiai să vezi Luvru? Intraţi şi vă găsesc eu pe urmă”

El: Frumos îţi şade, după ce că întârzii îmi şi spui ce să fac.

Ana în gându ei „Staaaaaaaaaaaai. Staaaaaaaaaai aşa. Nu, nu, nu, nu, nu!!! Adică voia să meargă cu Mine la Luvru??? Efectiv să mergem la muzeu şi nu să ne beţivănim?!? Şi doar cu mine, nu cu toată lumea?? Şi eu trebuia să prind de toate astea dintr-un mesaj cu ‘rdv în faţă la Luvru la 20h30’?!?!?!!?!?!?!”

Oricum începusem să simt prost nu ştiu exact de ce, dar simţeam prost. Adică era deja trecut de 21h00. Iar din mesaje era evident că el se supărase. Iar eu aparent, aveam un date la Luvru or smth, despre care  nu ştiam nimic.

Am coborât din bus şi după ce am dat roată de 3 ori la piramidă am aflat şi unde era: apartamentele lui Napoleon 3. Aşa că am intrat fuguţa-fuguţa în Luvru. Aripa Richelieu şi şprint în sus pe scări. Etajul 1. Caută apartamentele lui Napoleon 3. Şi uite cum birjăream eu ca să nu zic aproape fugit prin Luvru spre/după un băiat despre care nici nu ştiam că ar trebui să-mi pun problema să fug după/spre el. Eu şi tsunamiul, împingeam orezari în stânga şi-dreapta. Oricum toată lumea se uita bizar la mine, cum treceam ca rapidu’ prin gară.

L-am găsit ceva mai încolo de apartamentele lui Napoleon 3 şi m-am oprit să-mi găsesc respiraţia, iar el zice:

„Bon là, déjà tu détaches tes cheveux pour commencer…”  îmi desface părul se întoarce pe călcâie şi pleacă.

Peek a boo

Ne întorceam seara din oraş. Eu şi cu doi feciori din Didot. Şi ne hlizeam, pe seama lui Bombonel. Mai aveam o intersecţie până să ajungem acasă. Era aproape de 2 noaptea. Eram singuri pe drum. Sau aşa credeam noi, până când nu a trecut un tip prin faţa noatră.

Era înalt, îmbrăcat cu un parpalac negru peste genunchi (pe care-l purta deschis), bocanci şi pălărie. Avea părul lung şi prins într-o coadă la ceafă. În mâna dreaptă avea o puşcă de vânătoare. Din aia cu 2 ţevi grose, late. A trecut prin faţa noastră serios şi mergând cu paşi mari şi greoi.

Noi 3 am amuţit şi l-am privit cum traversează prin faţa noastră. Ca un film ce se derula. De la stânga la dreapta. Pe urmă pe mine m-a apucat râsul (eram mult prea obosită să raţionez), iar Lionel şi cu remarca de „Iată ce numesc eu drept APARIŢIE” nu m-a ajutat să calmez, spre disperarea din ochii băieţilor.

Rufe

Doar ce chemasem liftul, voiam să cobor să spăl. Între timp vine şi vecinul de lângă mine. Bonjour, bonjour. Şi aşteptăm liftul, în linişte. Greoi şi încet liftul meu. Linişte duminica pe culoarul de la etaju’ 6. Sau poate nu.

Întâi se aude un pat. Apoi o voce de fată, dând indicaţii în franceză: „Aham, acolo, da da da. Asta e. Nu te opri. Aşa, aaaaaaaşa. Oui, oui, c’est ça. Oh, putain!!!”

Ne-am uitat amândoi la uşa din spatele nostru, cea vizavi de uşa de la lift. Am fixat-o preţ de vreo 30 de secunde, ca şi când am fi urmărit un film porno doar cu sunet, dar fără imagine. Am făcut un pas mai aproape de lift şi am continuat să aşteptăm. Abia acum urca liftu. Desigur, pe mine m-a apucat hlizitul. Era a doua oară, când în drum spre spălat rufele am parte de un episod similar. În lift am început să râd cu poftă. Şi vecinu la fel.

Detalii despre Bombonel

Povestindu-i lui Lionel despre Bombonel, m-a întrebat dacă nu cumva are copil cu nu ştiu ce gagică de la 5. Eu, i-am tras una peste umăr şi i-am zis „Fugi, mă d-aici! Cum să aibă un copchil?!”

În continuarea episodului cu hainele, când am ajuns la 1, Bombo era pe canapea la televizor şi se juca cu un plod. Maxim 1 an giumate. La fel de negru ca şi el.

Altfel, pot spune că facem progrese, eu şi Bombo. După ce am venit de la brutărie, ne-am intersectat la 1 în faţa cutiilor poştale. El mi-a zâmbit şi a ridicat din sprâncene, dar pe mine nu m-a apucat râsul. Am dat ochii peste cap şi m-am strâbat strângând din buze. Eu am chemat liftul şi am urcat singură la 6, Bombo l-a luat pe următorul.

Anunțuri

Iunie 28, 2010

Odă Satanei

Posted in ana, vacanta tagged , , , la 11:26 pm de anagreudeexplicat

Toată lumea ştie că mie-mi plac Satanele (licenţă preluată de la Dorel, să nu-mi atribui ce nu mi se cuvine).

Satanele definesc generic cam orice este legat de domeniul rockului – formaţii, stiluri muzicale, concerte, oameni care ascultă rock, baruri de roacheri, roacheri, piele, ţinte şi altele de genul.

Şi mie-mi plaaaaaaaaaaaac Satanele, eu însămi fiind o Satană. Odată cu vârsta însă, am început să-mi port Satana pe interior – am mai renunţat puţin la ţoalele negre, machiajul de raton, ţinte, lanţuri, stat pe întuneric, urât partid şi patrie şi continuarea gamei. Iată deci dovada vie că oricine poate fi o Satană şi chiar una simpatică (cum s-ar minuna Alejandrrrrrrrrra, Radouch sau Irina).

Întrebare: de câte ori aţi avut parte de un discurs de genul:

ANA !!!! Tu asculţi rock ?!?!?! Adică ROCK ?!?! Nu am nimic cu roacherii, să nu mă înţelegi greşit, accept orice stil de muzică. Şi eu mai ascult. Nothing else matters sau uite, November rain… balade în general, din astea cu chitara (no shit Sherlock !!!)… dar nu m-aş fi aşteptat ca tu să asculţi rock (parcă i-ai fi zis că suferi de o boală incurabilă sau că eşti un pedofil necrofil). Auzi, dar ţie-ţi place să mergi aşa, la concerte? Aşa la Metallica, astea?! Ah, ai fost ?!?!?! Şi ai dat aşa din cap??? Că i-am vazut eu cum fac, îi ştiu, dau tot timpul din cap. La concertele rock. Sunt aşa cu ROCKU’ N-A MURIT !!! Şi nu-i înţeleg frate, pe roacherii ăştia, tot timpul numai în piele… şi vara. Şi cu bocancii ăia si părul lung. Nu ştiu, parcă mi se face scârbă aşa. Nu, de tine, nu. Tu nu eşti aşa. Tu îţi speli tricoul cu ce e pe tine? Iron Maiden? Da, da, tu îl speli. Nu eşti ca ei. Nu îţi place la Vama Veche, nu? Ba da… Ah, ok… Dar eu n-am nimic împotrivă, nu. Da’ ai şi lanţ…?”

Revenind. În minunatul Bucureşti siluit de ploi mai ceva ca poeziile simboliste ale lui Bacovia, s-a întâmplat Mare Adunare Satanică şi Satanistă la Romexpo. Sonisphere Festival. Măi-măi, măi-măi. Formaţii una şi una (majoritatea, să nu exagerăm). Ca un adevărat prinţ pe cal alb, Ionuţ m-a răpit din cetăţile Dragomireştului şi m-a adus peste 7 ţări şi vreo 100 de lacuri vulcanice prin craterele din Capitală în ţinutul Satanei. And let there be rock, care este, vorba AC/DC.

Cele 3 zile de festival mi-au amintit DE CE îmi plac mie Satanele. Şi-mi plac mult.

  • Satana e Satana, orice ai face. Plus că e mult mai fun să faci pe drăcuşorul decât pe îngeraşul. Şi după principiul Good girls go to Heaven, Bad girls go to London, mai bine la London că-i plin de muzică bună, instituţii, parcuri şi mai e şi Regina şi Ruxi şi în curând şi Kia. Vorb-aia drumul spre Iad e pavat cu intenţii bune, aşă că ce rost are să te mai chinui. Şi ştim cu toţii că tot ce este răutăcios, rebel şi periculos este atrăgător şi incitant.
  • Muzica. Care este muzică cu adevărat. Şi n-am să mă apuc acum să înşir formaţii sau melodii. Se cunosc ele deja.
  • Satanele sunt fidele. Mă refer aici la public. O Satană o să vină să-şi vadă formaţia, indiferent cât de prăpădită ar fi sau cât de pe panta descendentă a carierei. Satana o să vină s-o vadă. O să-şi pună tot harnaşamentul pe ea şi o să stea în ploaie, pe caniculă, lapoviţă şi ninsoară cuminte şi cu sufletu’ la gură aşteptând momentul magic de rocăreală. O să facă pe dracu-n patru să-şi cumpere bilet, oriunde, chiar şi la nose bleed section sau lipit de gardul stadionului, important este să fie acolo. Dacă nu reuşeşte va încerca perseverent să sară garduri, să spargă garduri şi va capitula privind/ascultând pe jumătate resemnat de după gard dintr-o parcare.
  • Satana ţine cont de dress code. Dacă vineri a fost Manowar 90% dintre Satanele de acolo erau cu tricouri cu Manowar. Motivul devenea repetitiv – unele mai noi, altele de-o viaţă după nuanţa de gri şobolan de la atâta spălat (Nu vă panicaţi. NU toate tricourile cu Satane se spală. Cele cu Metallica nu se spală jamais de la vie. Altfel nu ar mai avea sens bancul)
  • Satana este elitistă şi transmite valorile neamului de la o generaţie la alta. De la frate la soră – a se vedea Vlad cu sor-sa de 13 ani, El cu Manowar şi Metallica, sor-sa cu Rammstein. De la tată la fiică – el manager de succes, recunoscut în domeniu la noi în ţară, ea de-o şchioapă, îi ajunge până la şold. El cu tricou cu Metallica de la concertu’ din ’08, ea cu tricou cu Iron Maiden (Children size. Original. Pe măsura ei.) Au văzut Metallica împreună, ea pe umerii lui, cu ochii mari pierduţi pe scenă, întrebând la final ” Tati, şi dacă îi rugăm să se întoarcă? Un picuţ. S-o mai cânte p-aia cu păpuşile. Îi rog eu frumos „
  • Satana atinge şi cunoaşte Nirvana. Starea. Formaţia s-a dus prin ’94, a avut Cobain grijă. O Satană la un concert de Satane este pe culmile extazului şi redefineşte climaxul. Preludiul îl reprezintă anunţul concertului. Oricine ar fi cei de vin să cânte, cu siguranţă există o Satană pentru ei, care-i divinizează şi şi-ar fi dat un rinichi şi mâna stângă ca să respire acelaşi aer cu ei. La asta se adaugă şi minunăţia de a-i vedea în România. În această stare de semi-reverie îşi cumpără bilet şi aşteaptă ziua concertului. Ziua concertului: toţi prietenii apropiaţi ştiu deja că Satana merge la concert. Dacă cumva prietenii sunt din soiul celor ne-Satane, au avut parte de un instructaj pasionat şi detaliat al parcursului formaţiei, al micilor momente de fericire şi tristeţe ale componenţilor, precum şi o scurtă trecere în revistă a 5 posibile playlisturi. Face tot posibilul să ajungă mai devreme la concert sau în timp util ca să-şi vada Satanele, iar dacă nu reuşeşte, se stresează până la limita unui ulcer instant. Se prezintă la concert cu toate „alea” pe ea şi aşteaptă, profitând de râurile de bere să înceapă muzica şi dansul. Odată ce s-a dat drumul la muzică intră-n transă. Unii stau şi fixează scena cu o expresie de mulţumire ce ascunde un zâmbet fin în colţul gurii, alţii cântă fiecare melodie şi-şi reprezintă acordurile în minte, alţii „simt muzica, în sufleţel” şi îşi dau drumul într-o tropăială sălbatică – rocăreala. Dar sunt fericiţi. Ar putea să ardă ţara, stadionul, parcarea de la Romexpo, să ploaie, să ninsoare, să ce vrei tu, Satana nu se va clinti de acolo.
  • Satana fraternizează. Descoperire empirică. Orice concert de Satană la care am avut parte de puţin ticketing – Metallica I şi II, Iron Maiden, Manowar şi restu’. Procedura era simplă – rupeam cotoru’ de la bilet. Ocazional uram şi distracţie plăcută iar Satana se deschidea într-un zâmbet Colgate şi rostea entuziasmată ” Da, Da, Da. Abia aştept să-i văd. Mersi la fel”. La care se puteau adăuga şi alte detalii de genul „vin tocmai de la Baia Mare să-i văd”, „am venit cu trenu’ azi-noapte, n-am dormit de 2 zile” „am fugit de la serviciu” „am furat bani de la mama ca să-i văd” „îi aştept de 10 ani”. Urmează apoi înfrăţirea-ntre popoare dinainte concertului. În jurul unui pahar cu bere lumea se împrieteneşte dezbătând foarte serios discografia, apariţiile scenice, schimbăril de stil, modificările componenţei trupei şi tot aşa.
  • Satana poartă blazonul familiei la vedere. Dacă ai vreun prieten Satană, siiiigur ţi-ai dat seamă că e Satană de la un detaliu legat de apariţia lui. Fie un tatuaj, mai mic, mai mare. Fie ceva ţinute din piele, tricouri  cu formaţii, piercinguri, lanţuri, bocanci cu o talpă groasă, placată cu plăcuţe de metal, curele/brăţări/încălţăminte/îmbrăcăminte/accesorii cu ţinte, conduce un Harley, are plete mai lungi decât tine (în cazul băieţilor), bea apa ca pe vodkă şi nu are nici pe dracu’, are deviaţie de sept de la un pogo sau de la un scandal cu manelari/punkeri, porecla din liceu era Satana

Va urma: Cum am văzut eu Sonisphere.

Octombrie 6, 2009

Am fugit la Paris

Posted in Hai-hui tagged , , la 4:26 pm de anagreudeexplicat

Era sâmbătă seara, după ziua Adrianei. Dar ziua Adrianei este mereu, tot timpul şi oricând. Ăsta este unul din motivele pentru care nouă (sau mă rog, mie cel puţin) ne place Adriana. Revenind, era sâmbătă seara şi şedeam în bucătărie la 2 meditând a l’imortalite de l’ame, fapt ce se întâmplă din ce în ce mai des, meditatul mă refer, pentru că Grigore sau Grégoire pe franţuză ne binecuvântează cu prezenţa lui din ce în ce mai mult (a se întelege că el gândeşte mult. Dacă îl întrebi ceva răspunsul este invariabil „Laisse-moi réfléchir un peu”. Atitudinea lui este molipsitoare). Deci, gândeam, când mă trezesc că stabilisem că plecăm la Paris the next day pe la un 9 aşa. Era deja 2, o oră bună.

Şi uite că am plecat. Şi la 11 eram în Paris. Uhu! În tren am făcut intinerariul. Scopul nostru era să o plimbăm pe Andreea.

Prima oprire: Sacre Coeur. Soare, cald, frumos, o minunăţie, mai că uitai că aproape îţi dădusei sufletul urcând până la basilique. După pozele de rigoare şi învârtitul în cerc din biserică am luat-o pâş-a-pâş prin Montmartre care gemea de lume. Am ratat obiectivele Amelie. Nu am ştiut cum să ajung la ele, dar poate date viitoare… Am coborât spre Moulin Rouge, Place Pigalle şi vestitul bulevard Clichy.

Next stop: Place de la Concorde. Aici drumurile noastre toate s-au despărţit. Spania, Belgia şi Polonia erau în modul cultural şi au luat calea Orsay-ului aşa că România şi Franţa au rămas să se plimbe agale prin Tuileries. Apoi brusc sub influenţa unei imagini-perfecte-a-unui-părinte-singur-care-îşi-plimbă-copila-asemeni-unui-înger-renascentist, România a întrebat Franţa „Tu veux te marier?”. S-a râs şi încă se râde mult pe tema asta. Mais c’est pas grave. C’est Erasmus.

A urmat Luvrul cu arcul micuţ şi piramida luată cu asalt de invadatori de toate naţiile. Era prima duminică din lună şi intrarea la muzee era gratuită. Cum poţi să ratezi şansa de a vedea Luvrul gratis? Şi deci să te îmbulzeşti cu şi mai multă lume decât în mod normal? Aşa ceva nu se face. Din nou drumurile noastre, pentru scurt timp reunite, se despart. Aceeaşi dorinţă de cultură şi aceeaşi plăcere de a umbla creanga prin Parigi.

De la Luvru o goană nebună spre Pompidou, nu divulgăm motivele. Haida-haida pe rue Rivoli. Noroc că era duminică şi mai mult decât în mod obişnuit Franţa nu lucrează, chiar dacă eşti la Paris, aşa că toate magazinele erau închise şi deci nicio tentaţie.

În faţă la Pompidou, Grégoire mă luminează cu privire la pisica galbenă pe care am tot vazut-o tăguită pe ici pe colo. Îi zice Mister Chat şi este opera unui tânăr din Orleans. Pe motan îl puteţi vedea pictat mai peste tot în lume, important este să vă uitaţi în sus. În Orleans îl găseşti mai ales în Atelier (un fel de Cool-cat de la ei, tres chic) pe Rue de Bourgogne.

Îl vizităm şi pe Branchiuzi (cum îi zic francezii) şi apoi trecem gârla către Notre-Dame, unde o aşteptăm pe Andreea afară. Nu a fost o aşteptare plictisitoare, pe lângă subtilităţile legate de biserică-căsătorie- „lasă Grégoire, nu contează ca ea e ortodoxă” mai trece şi o doamnă nevăzătoare, prilej pentru însoţitorii mei de drum să se întrebe „oare ce părere are despre Notre-Dame?”.

De la Notre-Dame mai trecem odată gârla şi o luăm uşor pe lângă buchinişti spre librăria britanică. Eu şi Adriana nu am putut pleca cu mâna goală. Eu cu Scott Fitzgerald – ea autre chose. De acolo cătinel-cătinel spre Hachette şi Eugen Ionescu şi apoi fântâna Saint-Michel.

Mai rămânea turnul. 3 staţii cu linia 3 de RER şi uită-ne lângă el. Urmează o lungă dezbatere despre cum s-a construit turnul, ce reprezintă el şi alt blabla de mândrie franţuzească. Într-adevăr este frumos şi ne place despre el, dar să nu sărim peste cal. (Turnul are 300 m înalţime, Statuia libertăţii are 46 m – doar statuia, iar cu tot cu soclu 93 m, în caz că vă întrebaţi aşa cum am făcut noi. Turnul a fost construit cu oţel de Reşiţa. Take that you french!!)

Am staaaaaaaat acolo multă vreme. Până s-au aprins luminile şi au început să clipocească. De 2 ori.

Apoi urmat cursa nebună către tren. Irlanda, Spania, Belgia şi Polonia erau deja la gară. Mai rămâneam noi. Trenul pleca la 22:52 de la Austerlitz. Noi la 21:13 eram în staţia de RER de la Champ de Mars. Am ajuns în gară pe la şi jumate. Am vrut să cumpărăm bilete de la tonomatul galben, dar nu a mai mers cardul. Andreea era singura dintre noi care avea card cu chip şi cu bani pe el (cardurile fără chip nu sunt bune de nimic). Am fugit la casa de bilete. Adriana şi-a folosit farmecul irezistibil şi am sărit peste coadă. Am luat bilete împreună cu un nene, care mergea şi el spre Orleans. Era 21:45. Am luat biletele şi am fugit spre peron, unde ne aştepta Irlanda îngrijorată. Cu chiu cu vai urcăm în tren. În 2 minute a plecat.

În cele 60 de minute până la Orleans am aflat că Irlanda a câştigat la cursele de cai 100 de euro, că până la urmă Luvrul nu a fost atât de spectaculos, că propunerea în căsătorie rămâne încă fără răspuns şi că avem multe poze.

Iar pentru mine a devenit o certitudine că am răcit.

Septembrie 16, 2009

Girls night out

Posted in Out tagged , , la 7:56 pm de anagreudeexplicat

Vinerea trecută am mers în oraş. În oraş-în oraş. În club (mă rog, nu contează unde anume era amplasat clubul. Astea sunt detalii). S-o iau de la început.

Vineri ora 10 (ora Franţei):  O veste tulburătoare zguduie mica comunitate din Ulmi ‘A INTRAT GRANTUL’.  După un mic moment de ezitare şi neîncredere, ochii tuturor sclipesc la gândulu nui cont plin. Toată lumea face planuri de irosire rapidă a bursei, dar nu acum căci este deja târziu. Fuguţa-fuguţa să ne înâlnim cu Ingrid Pasteur (nu, nu cred că este rudă cu ‘acel’ Pasteur). Ea se ocupă de erasmuşii de la DEG (Droit, Economie, Gestion). Într-un final ajunge toată lumea: români, nemţi şi alte popoare ale planetei. Ca să ne impresioneze ne bagă pe toţi în ‘salle des theses’: numai fotolii în piele, spaţiu ca la movieplex, ce mai! o minunăţie de sală (n-a văzut ASE-ul neam de neamul lui :)) ). Ne explică una, alta: alte fişe şi dosare colorate de completat. Apoi ne plimbă prin campus şi ne arată ce vizitam deja de săptămână. Iar ne întoarce în vestita sală când urmau cuvântările din partea profilor: cine cum îşi alege cursurile, cine şi de ce se înscrie în diplomă la franţuji, cum se prelungeşte perioada de Erasmus şi tot aşa. Şi au povestit până s-a făcut de 12.

Vineri ora 12: sprint întins spre Le Lac – cantina (un fel de Moxa, varianta îmbunătăţită). De ce sprint?! Pentru că în superbul stil francez, cea mai bună cantină, nu este deschisă decât 2 ore pe zi: 11h30 – 13h30. Aşa că, dacă nu te nimereşti la timp, rişti să rămâi nemâncat sau să fii nevoit să experimentezi unul din celelalte 5 sau 6 cantine ale Universităţii. Noi preferăm Le Lac.

Vineri ora 13: Eram deja în tram către centre ville, împreună cu Simona şi cu Alexandra, către toate superbele magazine pe care le găseşti înşiruite pe dreapta şi pe stânga. Am intrat peste tot. Galeriile Lafayette, teh mall şi toate buticurile de pe stânga şi de pe dreapta. Dintr-una-ntr-alta ajungem şi la Fnac. Eu şi Simona studiam cu interes raionul cu aparate foto, apoi din pură curiozitate mă uit şi la mp3 playere. Ultimul model Creative – dar nu îmi place, e scump şi urât, moment în care încep să le povestesc cu nostalgie despre Creative Zen MX la care visez eu de vreo 2 ani (cred că am scăpat şi un suspin). Mă desprind cu greu, şi o iau spre stânga când… îl văd. Să nu-mi cred ochilor… Mă uit de 2 ori… Dar el era acolo, exact cum îl ştiam şi cum îl visasem de atâta vreme… Parcă mă aştepta. Mă apropii şi îl înhaţ dintr-o mişcare (de acum nu-mi mai scapă, în vecii veciilor). The one and only, unicul şi inegalabilul Creative Zen MX. Şi la ofertă pe deasupra. Din acel moment nu mai sunt nicăieri de una singură. Apropo, îmi trebuie un nume (dacă există sugestii… fire away).

Vineri în jur de 19h: plecăm din centru către Auchan. Pe lângă Zen şi cercei, mai trebuie şi de ale gurii. Şi intrăm noi. Şi ne învârtim de colo-colo. După ce luăm M&M, pain au chocolat, Pringles cu diverse arome, biscuiţi şi altele vitale pentru viaţă ne hotărâm să plecăm. Când am ieşit din Auchan am avut un mare şoc. Era deja întuneric. Beznă. Iar noi intrasem acolo pe lumină. Ne uităm la ceas, trecut de 8h30. Oooooopa!!!  Ne îndreptăm spre tram calculând dacă ajungem în timp util ca să îi prindem pe ceilalţi care plecau în oraş.

Vineri ora 21 fix: ne întâlnim în staţie la Indian cu restul de locatari ai Ulmilor, care evident erau în drum spre oraş. Ei mergeau întâi la salsa (i don’t do salsa). Aşa că am stabilit să ne întlnim la 12 în tram (ultimul tram) şi să mergem în club.  Zis şi făcut. Ne întoarcem în cămin să ne gătim pentru club.

Vineri ora 12: ne întâlnim în tram cu restul lumii. Veniţi salvatori să întrerupă o discuţie cu câţiva francezi de origine arabă. Charmant. Şi mergem cu tramul şi mergem şi mergem. Şi coborâm cu 2 staţii înainte de capăt. Şi o luăm pe jos spre vestitul club. Toată lumea la 4 ace. Toate fetele făcute pisi. Toţi băieţii, 2 la număr, Andrei şi Vlad, la braţ cu câte 2. Şi mergem pe jos şi mergem pe jos şi mergem şi mergem şi  mai mergem puţin. Încă 200 de m şi intram în Paris, dar spre norocul nostru ajunsesem la club. Lăsăm hainele şi poşetuţele la Francois în maşină, economisim 3 euro la garderobă.

Intrăm pe gratis, pentru că e vineri. La intrare bounceri ca în filmele americane. Negrii cât uşile de la metrou de la noi la intrare, toţi la costum şi cu cască. Uhu. Fiind multe fete, Adriana a primit o prea scumpă sticlă de Finlandia cadou, care, am descoperit mai târziu, nu se putea consuma decât într-un singur loc. Nicăieri în altă parte.

Ne aşezăm cu to(n)ţii la o masă. Clubul cam goluţ, deşi se apropia de 1 deja. Ne gândeam că cine ştie în ce bombă am ajuns de este pustiu. Noi toţi puşi pe treabă am descins pe ringul de dans, în ciuda muzicii dubioase. Nu trebuie să vă luaţi după părerea mea. Eu sunt obişnuită fie cu bodegi gen Jack fie cu cluburi la modă gen Expirat sau El comandante… iar aici semăna a ceva foarte fancy de pe la Bucureşti. Oh, joy!!!

Revenind, lumea dansa, de bine de rău pe muzica existentă. Încet, încet a început să se umple şi clubul, cu destui minori, în ciuda avertismentului de la intrare. Şi cu cocalarii lor, pe care îi recunoşti după geaca neagră de trening cu 2 dungi aurii pe mâneci, de la Adidas (cred).

Obiceiurile franţujilor în club nu diferă de ale noastre: mulţi băieţaşi veniţi în gaşcă cu gâsculiţele de rigoare care gravitează în jurul lor (ăia mai pricopsiţi îşi încarcă mesele cu sticle de whiskey a 80 euro bucata). Daaaaaaaaaar ce m-a nelămurit pe mine a fost faptul că, după ce făceau cerc în jurul ringului şi ne observau, când în cele din urmă dansau, dansau doar între ei, băieţi cu băieţi. Mai mult decât atât se urcau şi-n cuşcă, tot băieţi cu băieţi. Oricum când erau mulţi franţuji la un loc, noi ne dădeam la o parte din cauza mirosului specific, cu care încă nu ne-am obişnuit.

Şi uite aşa a trecut o oră, au trecut 2, au trecut 5.

Sâmbătă ora 5: plecăm din Gardels şi o luam vitejeşte prin vijelie (bătea un vânt de te ridica pe sus). Şi iar mergi pe jos vreo 20 de minute până la tram. De data asta am mers la o altă staţie, la una din gările Orleans. Din fericire, gara era deschisă şi am aşteptat cu toţii înăuntru. Până la cămin, a fost prima porţie de somn. (Multă lume circulă la 5 dimineaţa sâmbăta. Mă mir unde s-or duce toţi la ora aia?!)

Sâmbătă ora 15: mare parte din locuitorii ulmilor s-au reunit în bucătărie la 1 şi gătesc: pui, pui, pui, pilaf şi cartofi prăjiţi. Între timp am aflat că unii au plecat în Belgia şi alţii la Blois.

Aştept partea a 2 a, de mâine seară în vestitul Pavillion.