mai 12, 2010
Porno
Şi nu, nu mă refer la cartea lui Irvine Welsh (de a scris şi Trainspotting – ei bine, da, întâi a fost cartea şi pe urmă a apărut filmul). Ci la minunăţia de principiu şi de activitate.
Există grade ale dorinţei şi ale pierderii de sine în dorinţă (lăsăm un pic deoparte ataraxii schopenhauriene, universuri pustii şi reci de genii). Dar mai mult decât atât există grade, trepte şi niveluri de a o exprima. Nu dorinţa este problema, zic eu, ci cum o pui în cuvinte-gesturi-priviri şi cum îi dai drumul dinăuntrul tău spre celălalt.
Scena: Orléans, Franţa – ţara sărutului pasional, a lenjeriilor provocatoare, a fanteziilor colorate
Actorii: ei şi ele tineri, proaspeţi şi frumoşi. Care mai de care mai zvelţi şi mai dispuşi să se lase purtaţi într-un dans cromozomial
Timpul: Fêtes de Jeanne d’Arc. Ce alt eveniment ar putea fi mai potrivit ca fundal al păcătuirilor trupeşti şi al schingiuirilor spirituale, decât omagierea unei virgine care auzea voci şi a sfârşit arsă pe rug?! Încă de la început cele 9 zile ale festivalului, au început să facă trimitere, la snoave de-ale lui Sade.
Să plasăm începutul aleatoriu la exprimarea fermă şi puternică a dorinţei: „Eu vreau să o văd pe Ioana călare!” Ooooo, da! Şi Grégoire, şi Grégoire mai mult decât ne-am putea imagina (fiecare cu Ioana lui). Dacă Dragu a izbutit să o vadă pe Ioana călare – o adolescentă firavă, blondă, virgină cu acte, din tată-n fiu din Orléans, udă de la ploaia generoasă, îmbrăcată în armură şi plimbată pe un armăsar prin tot Orléans în chip de Jeanne d’Arc… îndoiala şi nesiguranţa au fost piedici prea mari în calea pecetluirii consensului franco-român.
Vineri seara, penultima seară de festival şi prima de week-end. Tentaţiile te înconjurau de pretutindeni… Concert electro la Pathé… Petrecere de warm up „la suedeze” – dulce tărâm al uitării de sine pentru experimentaţi şi temută dezvirginare pentru restul. Proiecţii cu flăcările iadului pe catedrală… Şi atunci renunţi la voinţă şi te laşi condus de o mânuţă micuţă care îţi scrie dimineaţa la 5 pe facebook că te vrea. Şi ca dementul fugi cu sufletul la gură prin campus, în creierii dimineţii, deşi îţi spui că e o nebunie şi toate-lucrurile-pe-care-ar-trebui-să-le-faci ţi se desfăşoară în faţa ochilor, aievea, dar le dai la o parte cu o fluturare de mână şi zâmbeşti cu gândul la cine te aşteaptă.
Ţinuta obligatorie „la suedeze”… un lollipop. Câte unul pentru fiecare fată. Cu toate aromele râvnite – dulci, acrişoare. Aşa că toată lumea avea gura ocupată cu câte ceva – o bombonică sau o conversaţie pasionantă. Ajunge şi ea „la suedeze”. Târziu şi singură. El era acolo. Toţi erau acolo. Şi pentru că ce nu avem ne incită mai mult decât cine ne doreşte… ea se uita după el, iar ei se uitau după ea, mult prea intimidaţi de familiaritatea celor doi ca să încerce să-i vorbească.
Ceea ce mai rămăsese din raţiune se îmbibă în alcool. Dar somnul neuronilor este veghea simţurilor, acum ameţite şi întărâtate sub libertăţi bahice.
Dintr-o plăcere în alta. De „la suedeze” la concert. Dar, nu stai… nu te grăbi… avem toată noaptea la dispoziţie.. şi lui îi e frig…
Alt interior, alte reguli ale jocului. Ea mereu departe de tentaţie, dar încordată asemeni unei feline la vânătoare. El eliberat de depărtarea în care o încuiase, o vede. Se apropie de ea aşa cum se pricepe – arogant şi sigur. Ea îl ţine departe cu încăpăţânare şi îi spune „nu ştii că nu mă vrei? TU nu pe mine MĂ vrei” îi zâmbeşte şi îi întoarce spatele complice.
Scena se schimbă. El caută orice pretext să o atingă. Uşor… şi ce dacă se nu sunt singuri? Ea îl lasă, nu-l bagă în seamă, dar el nu se opreşte. Pleacă, se întoarce, stă pe gânduri, o mai priveşte, dar nu se poate ţine departe de ea.
Într-o altă cameră departe de aici, ea vrea să-i scape, să-i evadeze. El nu îşi dă seama sau poate nu vrea să ştie. Ea pleacă, să fie singură, departe de el şi de apropierea lui fizică care o arde de fiecare dată când o atinge. Ignorant şi sadic o urmează, în ultimul loc de refugiu. Nu ai drept la pauză. Jocul nu este aşa. Trebuie să înduri până la capăt.
Un alt el, o altă ea, acelaşi joc. El i-a încuiat în baie. O încrucişare lascivă de priviri, care alunecă din toate părţile şi un dans de atingeri care nu spune nimic. El vrea să îi arate că are aripi, chiar dacă asta o sperie. Aşa că se dezbracă ca să-şi scoată aripile în toată splendoarea lor. Ea stă pe marginea căzii şi-şi urcă ochii peste trupul dezgolit şi expus în faţa ei.
Acum că s-a îmbrăcat, pot pleca. Dar el o opreşte în faţa uşii. Ea se apropie puţin şi se uită în sus la el, aşteptând… El se apleacă peste ea şi o acoperă. Se lipeşte de ea şi o ia în braţe. Ea îi ajunge doar până la gât, şi-l simte cald şi aproape şi-l respiră până în adâncul plămânilor ca sa nu-l piardă.
Ca din ceaţă el îi răsare în faţă. Ea se opreşte. Oricum nu ar putea înainta. Şi se privesc, zâmbind. Ea-şi aude respiraţia profundă şi sacadată, singura pe care o poate controla. El se apropie şi dintr-un albastru înspăimântător din care nu vrea să se desprindă străbate până la ea un singur lucru „Tu as fait chanter tes vertebres pour moi„
Zâmbesc amândoi, complice, rătăciţi într-un joc fără miză, înnebunitor. Nu se pot desprinde unul de altul. Satisfacţia o simt când celălalt pierde puterea. Iar plăcerea… plăcerea e mereu în ei când se văd, dar mai ales când se urăsc.
Anagreudeexplicat's Blog 