Martie 24, 2010

Povestea de la Saint Michel

Posted in erasmus, Hai-hui tagged , , la 5:59 pm de anagreudeexplicat

Înscrierile au fost cele mai cul cu putinţă. Am numit-o Înalt Delegat al Meu pe Dragu şi i-am înmânat ma carte etudiante. Asemeni mie au mai făcutără şi alţii – doresc să mulţumesc pe această cale Dragei pentru riscul asumat înscrierii subsemnatei. (n.r. Am delegat-o pe Draga pentru că înscrierile începeau într-o mirifică zi de luni, pe la ora prânzului, iar eu ieşeam de la curs jumătate de oră mai târziu. Precedentul ne învăţase că trebuie să fii acolo cu 3 zile înainte dacă vrei să prinzi loc. Zis şi făcut. Du-te Dragule, ca înspre Eindhoven şi înscrie gloata).

Dragu a înfrânt şi a reuşit să mă înscrie. Alături de mine şi pe colegele de suferinţă la ESA – Diana şi Manu. Alţii au rămas pe dinafară – Vladimilian, Alejandra, Irina sau Oana (am jelit după voi). Restul de locuri (puţine la număr) au fost ocupate de către spanish people.

Am abandonat căldura Ulmilor în creierii dimineţii, în jur de 6. Şi ne-am cocoţat în mirificul autocar şi am luat drumul Normandiei şi Bretaniei.

Le Mont Saint Michel. Ajungem pe la orele prânzului. Ne coborâm  din autocar cu greu, pentru că mai aveam puţin şi ajungeam în Anglia purtaţi de briza ce bătea cu sute pe oră. La sugestia şoferului am mers puţin pe jos până la stânca cu pricina. Am profitat de ocazie pentru a face poze, multe poze de la depărtare.  Şi ajungem de intrăm în micul orăşel. Ne întâmpină o pancartă maaaaaare cu orele de flux şi reflux. Noi când am ajuns marea era prin vecini şi se întorcea abia la 7 seara… prea târziu. Am trecut pe lângă Madame Poulard, unde poţi mânca o omletă specială – mare şi pufoasă precum blatul de tort, la un preţ absolut special – doar 35 euro. Şi apoi urci pe străduţa îngustă care şerpuieşte de-a lungul stâncii pââââână sus la abaţie. Şi e totul îngust şi micuţ şi simpatic. Abaţia este mai mare decât mi-aş fi imaginat. Este foarte mare. Vastă. Întortocheată. Urci, cobori, intrii într-o sală mare şi gotică, ieşi pe o străduţă interioară abaţiei unde te bate un vânt perfect pentru reclame cool, iar intrii într-o sală mare şi gotică şi te plimbi prin-năuntru şi apoi ajungi pe terasă de unde se vede toată panorama (şi încerci să-ţi imaginezi peisajul, dar cu mare cu tot), iar intrii, ajungi şi la biserica propriu-zisă (într-un final apoteotic, după juma’ de oră de plimbare), apoi alte cămăruţe micuţe cu alte scări înguste şi ajungi la o curte interioară, iar camere şi săli gotice din care zăreşti alte gradiniţe interioare (în stil perfect franţuzesc – totul verde şi tăiat şi aliniat la perfecţie), camera cu roata clopotului, alte camere maaaaaari şi frumoase cu coloane şi arcade şi în final o scară micuţă şi în spirală spre ieşire. Din grădină-n grădină ieşi din abaţie şi te regăseşti pe treptele oraşului. Oraş cu 41 de locuitori şi cu propriul primar.

Visul meu era să ajung la Mont Saint Michel şi să fac o poză de pe fundul mării cu abaţia în spate. Dar de pe fundul mării. Şi în turul abaţiei vedeam oameni plimbându-se pe acolo. Undeva departe în zare, mergeau pe fundul mării. Nu am reuşit să descopăr cum anume au reuşit… Şi am plecat cu jumătate de vis. Iar fetele voiau scoici. Doar că nu aveam cum să le iau. Deci jumate de vis şi fără scoici.

Înainte de plecare şoferul ne-a oprit la un magazin cu specialităţi ale zonei: biscuiţi în diverse variante, acadele, caramele, prăjiturici cu fructe-ciocolată-caramel, clătite, cidru, ciucalată. Nimeni nu a plecat cu mâna goală.

Cancale. O oprire pe drum. Un orăşel micuţ şi simpatic. Nici acolo nu era marea acasă. Dar am profitat de ocazie şi am ajuns pe fundul mării. Şi am cules scoici. Scoici mari şi colorate. Pentru mama, Alejandra, Ralu şi Kia. Şi am găsit şi un foarte drăguţ melc, pe care-l port la gât. E ceva de făcut odată-n viaţă. Mersul pe fundul mării. Deşi e foarte lipicios, mai ales cu cât te aventurezi mai departe de mal. După ce am ieşit de pe bottom of sea am plecatără spre Saint Malo.

Drumul. Şoferul a fost foarte drăguţ şi ne-a dus pe drumul de coastă. Şi aveam marea de-a dreapta noastră. Cam ca în filmele americane: coastă stâncoasă cu mare agitată şi un cer aglomerat cu nori pufoşi, dar şi cu un soare pe ici pe colo. Şi cu case solitare pe stânci.

Saint Malo. Prima oprire la auberge de jeunesse. Eu dimpreună cu Fetili di la Cluuuuuuuuuj (scurt) – Diana şi Manu, eram lihnite de foame. După un scurt moment de nelămurire, ne-am strânsără cu toţii şi am ieşitără în oraş. Şi bătea un vânt. Din fericire plaja şi marea (care acum era acasă) erau foarte aproape de noi. Poze multe şi demente cu Erasmus people lângă marea învolburată şi pasională. După ce am meeeeeers pe faleză până la capătul ei, am cotit-o spre oraş. Aici drumurile noastre s-au separat. Eu cu Fetili di la Cluuuuuuuuuj (scurt),  Teo şi Iliana am insistat să căutăm un loc cu mâncare caldă şi.. caldă. Şi ne-am ambiţionat să continuăm drumul spre „Intra-muros”. Şi am înfrânt. Am reuşit şi am descoperit zona populată şi dotată cu baruri şi restaurante. Şi am mâncatără. Eu curcan şi cartofi prăjiţi. Fetele specialităţi din vietăţi ce trăiesc în apă:

  • supă cremă de peşte (nu credeam că există, dar iată că m-am înşelat)
  • moules et frites, în traducere liberă scoici cu cartofi prăjiţi. Am gustat şi eu de la Iliana şi zici că mănânci gumă…
  • Matelote pentru Manu, cu vreo 4 feluri de peşte: somon, creveţi, scoici şi altele printre care şi o magic mushroom pentru că tot apărea şi dispărea.

După ce am ajuns la auberge, lumea se pusese pe party la fete în cameră (fix lângă), doar că eu am capitulat sub cele peste 24 de ore nedormite. În somn îi mai auzeam cântând, râzând.

Dimineaţă, Dragu s-a gândit să-mi dea scularea: a dat drumu’ la muzică şi a început să-mi bată-n perete strigând „POPESCU! POPEŞCU!!”. Cum să n-o iubeşti? A urmat un mic dejun tipic franţuzesc, dar îndestulător, după care am reluat drumul spre mare şi faleză. Şi era frumos afară şi cu un soare mare şi gras. Şi nori mari şi graşi. Şi e aşa de frumos Saint Malo pe zi şi pe căldură. Am dat ocol cetăţii, de pe zid şi am analizat marea şi centrul turistic.

Eu mai am un vis. De bunică nebună. Când voi avea un yacht cu care mă voi plimba prin lume împreună cu nepoţii mei. Şi Saint Malo, pare oraşul perfect pentru o reşedinţă de vară. Aş avea unde să-mi parchez yachtul, aş avea o casă cochetă pe faleză, aproape de mare ca să o pot asculta în fiecare noapte, ar fi în Franţa, ar fi aproape de o groază de locuri unde aş putea ajunge cu yachtul meu plin de nepoţi. Şi prieteni. Şi am sta pe punte şi am bea tequila. Şi eu şi fetele mele am purta coliere mari şi colorate din lemn, scoici or smth like that şi eşarfe… dar deviez.

Şi am umblat creanga 5 ore prin Saint Malo. Am luat tradiţionalii magneţi cu Saint Malo şi Bretagne (pentru că eram în Bretagne). Aş fi vrut să apuc să mănânc une galette – o clătită sărată cu tot felul de minunăţii – brânză, carne, oo şi altele, dar nu am apucatără. Am mâncat în stil Erasmus de la SubWay, îngheuiţi câte 4 pe câte o băncuţă dintr-un părculeţ. Înainte de plecare am mers până aproape de un far, în mijlocul mării, ocazie cu care am numit pescăruşii ca fiind „the big/fat french pigeons” şi am cerut să mi se arate „Britania!!! Eu vreau să văd Britania!!!”.

Pe drumul de întoarcere acasă am mai trecut în revistă modele econometrice dichotomice, funcţii Logit şi Probit, efecte marginale şi alte minunăţii pentru lucrarea ce urma luni la Econometrie de Variables Qualitatives. Am încercat să mă descotorosesc de china girl care se pusese lângă mine (deşi mai erau încă vreo 10 locuri libere în autocar), dar fără succes. Am mai cântat alături de Andreea, care a fost într-un week-end foarte muzical – de la Michael Jackson la manele, dar am adormit cu puţin Bach.

Next stop: Marseille, Nice de Paşte. Să sperăm.

Bezele.

Anunțuri