august 31, 2011
August
Sau cea de-a 8 a fiică a anului, iar dintre toate cele 12 surate, cea mai liniștită. În august toată lumea pleacă, își ia o pauză, fuge, se ascunde, se duce încotro vede cu ochii, abandonează și spre sfârșit își ține respirația pentru că vine septembrie. Iar septembrie… este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, masculul Alfa al oricărei haite, fulgerul din pumnul strâns al lui Zeus, săgeata din arcul lui Artemis, amenințarea subînțeleasă din mână dreaptă a Atenei alături de multe alte elemente cheie din diverse statui împrăștiate prin Luvru.
Revenind la august. Ziceam să toată lumea pleacă. Păi, la mine biroul s-a golit. 3/4 dintre colegi au plecat în vacanță, pe unde au văzut cu ochii.
Prin Franța – Biarritz, Bordeaux, Perpignan, Cannes, Monaco și alte orașe urâte, îmbâcsite și deloc atrăgătoare din sudul întunecat al celor două coaste de care țara fonfăniților dispune – una la Atlantic și alta la Mediterană. Oricum e urât acolo și plictisitor și frig și mai ales urât. În special vara. Nu există niciun motiv întemeiat ca să îți dorești să ajungi acolo. Exclus.
Înapoi în Românica – Manu a primit bilet de voie și și-a luat zborul spre Cluuuuuj, Mediaș, Rebra, Reșița, Zalău, Târgu Mureș, Sebeș, Sibiu și alte orașe de prin Transilvania. Parcă ar fi plecat într-un fel de turneu de tămăduire. Cu toate acestea, 2 săptămâni mai târziu a sositără înapoi la Paname cu amandină și covrigi, special pentru subsemnata.
Anglia – Eu. Desigur. Într-un final. Ce-a de 4 a încercare. Și cât pe ce să o ratez și pe asta pentru că s-au gândit unii să arunce cu piatra-n geam. Daaar, după principiul „Zoe fii bărbată”, înainte cu tupeu pe sub apă eu m-am dus.
Algeria, Belgia etc etc.
Teorema este reciprocă – Andreea a venit să vadă schela din mijlocul orașului. Am profitat de ocazie și l-am inclus în ofertă și pe corsicanul cel frumos și uite cum am obținut un fel de Omo/Dero 2 în 1. (Nu. Nu Ariel. Ariel cere exigența și noi/eu sunt precum o pictură veche – de la depărtare e perfectă, însă cu cât te apropii mai mult… Dacă exigenței nu îi facem față, în schimb la capitolul fidelitate suntem în prima bancă de la geam. Fetele este de la Unilever. Deci Unilever all the way and no way Jose, Ariel)
Cum ziceam, și eu mi-am luat tălpășița pe sub apă, peste gârlă, și am luat o pauză de la prima bancă, de la stagiu, de la SAS și mi-am pus creierul pe „stand by”. Am să mă gândesc la cele 168 de modele pt scorul financiar (la momentul plecării, între timp am ajuns la 198) și cele 57 pentru modelul general (mai apoi, 78) când mă întorc. În tren eventual, dacă nu adorm între timp.
Partea cu fugitul este puțin mai complexă. Poate fi privită fie în sensul propriu al cuvântului – eu cu Manu fugim sau mai bine zis țopăim pe bandă cu zecile de minute. Însă nu asta te interesează, nu pentru asta „mă” citești tu acum. La figurat și eu fug de aceleași lucruri de care fugi tu, +/- 5% marja de risc. Așa că derulează lista, în minte și o să ne întâlnim, probabil, pe la jumătate.
Desigur, mai este un al 3lea tip de fugit, care se întrepătrunde cu un anumit tip de ascuns, de parcă ar fi 2 piese de puzzle. Fugitul și ascunsul de foc. Acum fix o săptămână, a fost un incendiu la prima bancă. Fix la turnul de control din sticlă și de la Esplanade de la Défense, unde se desfășoară stagiul Anei. Și fix la etajul 7. Cum ar veni, mi-a luat foc capul, eu având birou la 6. Se temeau ei galii să nu le pice ceru-n cap, afirmație la care eu aș veni cu următoarea completare. Să nu îți cadă cerul/tavanul în cap pentru că arde. Pe scurt, am agiuns dimineață la stagiu, m-am strecurat printre diverși indivizi care se învârteau alertați și am luat liftu până la 6. Am ieșit din lift, am făcut stângă, întrebându-mă ce dracu pute în halul ăla?! Am deschis ușa, de la aripa B și iaca… prăpăd. Pe jos, praf alb, spumă, apă, bucăți de tavan fals și de fier. Ce dracu? Agiung în bucata noastră de open space, doar ca să văd cum curge apă din tavan. Acolo unde era tavan.
Apoi se apropie pufoșenia (responsabilul meu de stagiu, pe numele lui de cod) de mine și-mi spune „Anna (cu 2 de n, pentru că e pe franceză), să nu te sperii. Nu e decât un mic incendiu. A trecut, l-au stins e totul în regulă, ne-au inundat puțin și pe noi, dar nu-ți face probleme. Verifică totuși, dacă nu ți s-a udat calculatorul. Sinon, ça va?”
Nu, nu-mi udaseră calculatorul, ca prin minune. 2 zile am avut o gaură deasupra capului și puteam comunica în direct și în exclusivitate cu etajul 7. Din fericire, între timp gaura a fost acoperită în totalitate, cu plăci noi și curate de tavan fals. Pe cele arse, ude și înnegrite le-au aruncat. Cu timpul m-am obișnuit și cu mirosul. Cât despre etajul 7, încă lucrează să-l scoată la lumină, pentru că toată aripa B a ars și nu a mai rămas nimic acolo. Totul s-a făcut scrum. Dam.
În spiritul acestei întâmplări, care vine în urma atacului de la Oslo, (pe care l-am ratat cu 2 zile), a revoltelor de la Londra pe care le-am prins fix la sfârșit, îmi spun că, dacă reușesc să trec de ziua mea, semne bune anul are.
Abandonul. Da, cam pompos. Abandon prin neprezentare. Câștigi meciul la masa verde. 3-0. Deși aici nu prea sunt convinsă că iese cineva câștigător. La Londra fiind, încercând să scap de un indian care se lipise de mine ca marca de scrisoare, am inițiat un schimb de mesaje cu Grég. Old loves, they die hard, old lies, they die harder. Plus că multă vreme juca în rolul principal de Făt-Frumos pe calul alb și de fiecare dată când apărea câte un dubios care încerca să se bage în seamă cu mine, era de ajuns să mă uit înspre el și să-i spun „ajută-mă” (în română) și el apărea hop-țop, își trecea mâna peste umerii mei, zâmbea și individul dispărea. Am aplicat strategia și peste mări și țări și mereu a dat rezultate. Simpla pomenire a numelui lui și așa numiți „pretendenți” fugeau mâncând pământul. Așa că mi-am zis că o să meargă și de data asta, ei bine nu. Undeva, cândva, într-un fel amândoi am abandonat ceva, pe cineva. Acum nu mai e nimic de zis.
Dar ca să prezint totul sub formă de sandwich – una bună, una rea, încă una bună. Deci încă una bună, înainte de marele final. De vreo 2 luni așa, Parisul a fost luat cu asalt de nebunia Post it-urilor. Totul a pornit de la geekșii primei bănci, adicătelea departamentul de IT de la BNP Paribas. Și cum ei se plictiseau nevoie mare într-o zi, s-au apucat să facă diverse forme, figurine din post it-uri pe care le lipeau pe geam. Și uite cum, peste noapte, geekșii din clădirea de peste drum le-au răspuns. Și tot așa. Au început să țină scorul – desigur prima bancă a caștigat, ca întotdeauna. Și acum că trendul a fost lansat, toate clădirile de sticlă ale corporațiilor au fost umplute cu desene colorate, făcute cu post it-uri. Long live, pixel corporate art.
Și am făcut și noi desene. Pe Twetty (cliculeț), un Game boy, un dinozaur (cliculeț). Iar Manu, la GE, a făcut sigla (cliculeț nr 3).
Cam atât despre august. Să trecem la septembrie. Mie–mi place septembrie. Desigur, sunt subiectivă. Dar totul se întâmplă în septembrie. Totul reîncepe, renaște, se decide, se cântărește. So spring, totally overrated.
E al 3 lea septembrie în Franța, care prevestește aceeași graniță, între a fost și urmează. Când lumea așa cum o cunoști tu va fi lăsată în urmă și tot ceea ce ți-ai dorit te așteaptă cu brațele deschise, cu un rânjet de Jocker.
Septembrie e luna în care, între 8 și 9, ți se cântărește sufletul. Nu degeaba i se zice și răpciune, nu?
august 23, 2011
Despre Vikingi
Primul lucru care m-a lovit, odată ajunsă la Oslo, pe lângă diferitele dureri, a fost realitatea din mijlocul străzii (știu BUG Mafia ar fi mândri de mine). Eu una, în ignoranța mea probabil, nu mă așteptam să dau nas în nas cu atâția arabi și negrii. Nu mă așteptam să fie aproape la fel de mulți la norvegieni, ca și la Paris. Așa că mă uitam în stânga și-n dreapta cu vădită nelămurire. Ce se întâmplă aici? Au ajuns până aici. În nord, unde e frig și… frig?? Și dacă la francezi înțeleg pe ce ușă istorico-culturală au intrat, ei bine la neamul de vikingi nu mă prind.
Și am întrebat-o pe Ralu ce e cu ei? Ca nu par veniți în vacanță… par de-ai locului. Cetățeni norvegieni. Doar că nu se potrivesc tiparului de Ken și Barbie. Așa că Ralu m-a lămurit că da, toți arabii pe care eu îi văd și toți somalezii înveșmântați cu cearșafuri colorate din cap până-n picioare sunt de fapt norvegieni, că așa e la ei. Au venit acolo și nu au mai plecat. Bine, zic.
Am mers pe jos până la Ralu, prilej pentru mine sa walk off my pain și să mă obișnuiesc puțin cu mediul înconjurător. Fruuumos la Oslo. Un oraș micuț, intim. Micuț. Locuit de Ken și Barbie (vom face abstracție de popoarele invadatoare). Pentru că norvegienii atutentici, strănepoți ai vikingilor sunt absolut fermecători. Și ei și ele. Ei sunt toți înalți, bine făcuți, cu un corp sculptat în mod evident cu multe ore de sport, blonzi sau șaten-deschis, cu ochi verzi sau albaștrii, barbă și brațe puternice. Și tatuaje. Păi se putea altfel în patria mumă a black metalului? Ei, fii de vikingi sunt născuți cu satana în suflet și arată asta pe toate drumurile și pe toate gardurile. Tatuaje, piercinguri, magazine cu satana-satana, baruri de satane, festivale de black/death/doom/satana metal etc etc.
Desigur că eu mă simțeam ca un copil de 4 ani lăsat liber în magazinul cu jucării. La fiecare 2 m exclamam la Ralu dacă l-a văzut pe băiatu ăla care avea nu știu ce creastă? Dar pe celălalt care avea nu știu ce tatuaj cu nu știu ce copertă de la Iron Maiden? Dar pe fata de acolo care asculta COB a vazut-o?? Auzi Ralu, să nu uităm într-una din zile să intrăm aici. Și uite cum a descoperit Ralu, că pe colț, la ea este un magazin de satane. Anna, știi că eu până acum nu l-am văzut? Și uite cum stă el aici pe colț, dragu de el, cu tricouri cu AC/DC în vitrină.
Traversăm un mic părculeț pătrat, înconjurat pe 3 laturi de cafenele cochete și coborâm încetișor spre silozul lui Ralu. Pentru că ei vikingii, pe lângă faptul că-l au pe satana în suflet, sunt și ingenioși si se ghidează după principiul că nimic nu se pierde, totul se transformă. Și uite cum au „cosmetizat” ei un siloz și l-au transformat în bloc. Frumos la Ralu acasă. Un studio rotund-rotund-rotund cu geam spre parc și cu Marylin Monroe și James Dean alb/negru atârnați pe perete. Și o baie cu podea caldă pe care te poți întinde liniștit când vrei să scapi de durerea de ovare.
Am ieșit pe terasă/acoperișul silozului și ne-am lungit la soare (pentru că da, ironia ironiilor la Oslo, pe cer, strălucește soarele. La Paris plouă) Am mai citit o pagină, am mai povestit despre una despre alta, mi-a arătat Ralu de acolo de la înălțime că în dreapta e trambulina pentru săriturile cu schiurile, că undeva în spatele nostru e facultatea ei, că în față e centrul. Cum spuneam Oslo e un oraș micuț și intim și simpatic prin dimensiunile lui mignone.
Într-un final, am reușit să mă repun în funcțiune și am ieșit la plimbare. Să-mi arate Oslo. Doar pentru asta am venit, nu? Am mers noi pâș pâș pe jos de la Ralu până în centru. 20 de minute pe ceas. Am traversat cartierul arabilor/negrilor care este undeva nu departe de buricul târgului. Am ajuns în fața gării și Ralu mă întreabă unde vreau eu să merg? Nu știu, pisi, du-mă unde vrei tu. Așa că am mers la Operă. Pentru că începea să se însereze și nu mai era niciun pericol să rămân fără vedere. Pentru că la Soare te poți uita, dar la Operă, ba, ea din marmură albă fiind și deci, cu capacitatea de a reflecta lumina. Oricum până și seara ai impresia că are un fel de halou în jurul ei.
De la operă am luat drumul portului și am trecut în revistă toate atracțiile tipice pentru turiști. Am făcut inventarul bărcuțelor, bărcilor și yachturilor „parcate” în apropiere. Am savurat un bine meritat și de mult jinduit milkshake, pe o băncuță în port – fața spre mare și bărcuțe, și spatele spre cartierul posh și rezidențial cu arhitectură pretențioasă și apartamente cu balcoane spre apă.
În drum spre casă, am găsit sediul primei bănci și așa a început să se dezvăluie de ce a venit Ana până la Oslo. Sau pentru ce. Ca să găsească de muncă. Pentru ea și/sau pentru Ralu.
august 7, 2011
Vacanță la Paris
Sunt mulți oameni care ar plăti ca să vină să-și petreacă vacanța la Paris. Cum am făcut și eu de altfel, acum vreo 4 ani. Cum e și firesc. Din partea lor a oamenilor, vreau să zic. Să călătorești peste mări și țări, să-ți faci planuri, să rezervi bilete de avion, camere la hotel. Să cumperi aparat foto. Să mergi zgâindu-te la toate clădirile din jurul tău. Să stai la cozi interminabile ca să vizitezi Notre-Dame, Turnul Eiffel, Louvre, Versailles șamd. Să stai, pe treptele de la Sacré Coeur, cu aparatul foto agățat de gât și cu harta Parisului în mână, încercând să îți dai seama ce se vede în zare. Hum, cupolele alea din sticlă… Palais Royal??? Da, da uite și Pantheonul acolo. Ăla, mare auriu, nu e Domul??? Da, Turnul unde este?? De ce nu se vede Turnu’? Unde e Turnu’? (N.r: Pentru Turn, trebuie să mergi puțin mai în drepta și să-l vezi, printre copaci).
Ăsta ar fi, genul clasic de vacanță la Paris. Toți trecem prin el odată și-odată. Mai este apoi și un stil secundar de „Vacanță la Paris”. Al meu. Din postura de stagiar, nu prea ai drept la concediu (99,98% din cazuri. Singură Manu, i-a păcălit pe cei de la General Electric s-o lase să plece în vacanță acasă. Noi restul, am căpătat câte 2-3 zile pe ici, pe colea. Zile ce au fost planificate strategic, pentru „vizitat străinătatea”. Un sfert la Oslo și restul la Londra – urmează). Dacă tot nu ai dreptul la vacanță, măcar să profiți la maxim de uichend, nu? Așa mi-am zis și eu. Doar că, socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg. După ieșirea la Saint-Denis, următoarele uichenduri au fost… de vacanță.
Săptămâna trecută am ieșit în oraș cu Ionuț. Ion al meu a apărut, ca întotdeauna, la momentul oportun. Când eu jeleam de mama focului uitându-mă la My sisters keeper. Și-mi zice el, să ieșim în oraș. Să mâncăm o înghețată, că știe el o gelaterie bună-bună, în centru. Bine. O oră mai târziu, îl așteptam în față la Printemps pe blvd la Haussmann. Și mă uitam eu lung la vitrinele cu Chanel și Burberry, aștepându-l pe creștin. Dar se pare că el se rătăcise puțin în căutarea gelateriei așa că am recurs la Planul de avarie. Hai pe Grands Boulevards! Hai, zice el. Și am găsit pe Grands Boulevards, un gang cu o gelaterie. Ne-am așezat și după jumătate de oră de studiu asiduu al ofertei am izbutit să cerem o înghe și un litru de cidru. Pe la 12 jumate ne-am prins că a trecut vremea și că servitorii în jurul nostru se pregătesc să închidă. Ce să-i faci, ca mai toate întâlnirile noastre, ne uitase Dumnezeu povestind vrute și nevrute.
Ne-am despărțit stabilind coordonatele pentru duminică după-masă. O duminică după-masă, tipică de vacanță la mare… sau la Paris, în lipsă de alte alternative. El ajunsese înaintea mea și se instalase confortabil în dreptul Pont Neuf, cu vedere la statuia lui Henry IV. Ajung și eu și mă lungesc lângă el, la soare. Una din puținele zile cu soare din vara asta calendaristică (pentru că în aprilie și în mai am crăpat de cald ocazional. Dar în iunie și în iulie a plouat într-una). Iar dacă tot au cărat nu știu câte tone de nisip și au întrerupt traficul pe lângă Sena, ca să amenajeze Paris plage, să ne dăm minimul de silință și să ne întindem precum niște adevărate sopârle întru a profita de raze. De toate razele. Cum ziceam, ca la mare, în vacanță. Dacă la Vama Veche tot nu ajung, măcar de Sena să profit, nu?
După-amiaza a continuat pe același ton. Am cumpărat o primă înghețată, de acolo, fix de pe „plajă”. Apoi când soarele a început să se ascundă printre copaci și să fugă spre Luvru ne-am ridicat și-am luat-o ușor la pas spre Saint Michel – cartier ultra turistic (unde ca și locuitor al Parisului, nu prea mergi să bei/mănânci, because yoou know better). Am cumpărat cea de-a doua înghețată a zilei. Desigur, după atâta lăfăit la soare și mâncat apă colorată și înghețată, ni s-a făcut foame. De la Saint Michel, am luat-o spre Saint André și apoi pe străduțe în sus spre Saint Germain. Am găsit o terasă (într-un alt cartier turistic) cu soare (dorința lui Ionuț. Plus că putea să și fumeze) și ne-am așezat să mâncăm o salată de sezon.
Înainte să plecăm acasă, ne-am mai plimbat de-aiurea pe străduțe și am mai făcut poze. Nah, doar așa faci când ești în vacanță la Paris, nu? Mănânci în cartiere turistice, caști gura la statuile de prin Saint Germain și rogi trecătorii să vă facă poze împreună.
Dar asta a fost acum o săptămână. Uichendul ăsta l-am petrecut cu băiatul cu nume de înger. Ionuț al meu avea treabă. Și-a adus de muncă acasă. Așa că eu, cuminte ca întotdeauna l-am lăsat în pace și mi-am găsit altă sursă de distracție. Băiatul cu nume de înger, proaspăt intrat în vacanță – el a terminat deja stagiul lui de la EDF.
Vineri seară, după ce-am terminat cu sportul mă gândeam că gata! până aici am plătit, mă bag frumușel în pat, recuperez orele de somn pierdute în timpul săptămânii, poate mă uit la un film ca să adorm mai repede. Mă și apucasem, să scriu partea a doua de la Oslo. Dar normal, că nu s-a întâmplat deloc așa. Tot vorbind cu Rafa, am hotărât să ne uităm împreună la film – La cité de la peur (film tipic franțuzesc. Cu umor franțuzesc. Am oprit filmul în repetate rânduri ca să-mi explice diverse jocuri de cuvinte la care, evident, eu nu râdeam). Până una alta, îmi adusese raportul lui de stagiu, în caz că m-ar ajuta cu ceva ca să-l scriu pe-al meu. Gestul lui a fost mai mult decât drăguț, dar mă tem că nu m-a ajutat cu mare lucru. Cum ziceam el este electrician, așă ca raportul lui de stagiu avea foarte multe scheme cu diverse panouri și treburi de-ale lui. Plus că tema lui de stagiu a fost ceva legat de energie nucleară etc etc. Oricum foarte frumos și inteligent – deși eu nu izbuteam să înțeleg decât un sfert din tot ce făcuse el acolo.
Ne-a luat vreo 3 ore să ne uităm la film. Pe lângă micile pauze cu explicațiile de rigoare mai și deviam de la subiect. La modul la care m-a rugat să-i arăt pe google maps unde locuiesc eu în România? Desigur că pe lângă casa lu’ mama și-a lu’ tata i-am arătat și ASE-ul și unde stă bunica și TNB și La Motoare și Arcul de Triumf și Vama Veche. Și dacă tot am ajuns până la Vama Veche să ne uităm la poze din Vamă. Rectific, poze de-ale Anei din Vamă. Și aveam o minunăție de poză, după o furtună, cu epava (încă exista pe vremea aia) și cu marea și cu cerul și cu un curcubeu. Ah, ba nu, stai 2 curcubee. Ah, păi știi, mereu sunt două curcubee. ??? După care a venit explicația cu cele 2 curcubee și cu lumina soarelui care este refractată prin stropii de ploaie care au un efect de prismă și cu cât stropii sunt mai mari cu atât curcubeul va fi mai intens colorat, și normal că vezi 2 curcubee pentru că lumina este reflectată de două ori la 2 unghiuri diferite. Da, știu ça fait très geek, dar mă rog, este unul din primele exerciții pe care le-am făcut la optică geometrică, în prepa fiind.
(N.r: Prepaurile sunt ani suplimentari de școală, pe care îi faci după Bac ca să intrii la o Grande Ecole. De fapt, nici măcar. Ca să fii în stare să te prezinți la un examen de selecție de la o Grande Ecole. Așa a făcut și Rafa. 2 ani de fizică și chimie ca să intre la o Grande Ecole ca să iasă electrician)
S-a terminat și filmul într-un final, dar am continuat cu un Gad Elmaleh, pe la jumătatea căruia aproape că adormisem. Oricum era deja, aproape de 5 dimineața, sâmbătă.
Sâmbătă, chiar îmi doream să rămân la mine, ușurel, să termin de scris. Pentru că primisem diverse comenzi. Spune că am fost acolo și am făcut aia. Și voiam să mă conformez. Așa că, după ce m-am întors de la o raită prin magazine (însoțită de aceeași nelipsită ploaie), m-am așezat cuminte la laptop. Și am continuat să scriu, ce începusem cu o seară înainte, când dau cu ochii de raportul de stagiu al lui Rafa. L-am recitit, cu același efect și i-am zis băiatului cu nume de înger să urce să i-l înapoiez.
El a profitat de ocazie ca să-mi înșiruie toate posibilitățile de ieșit în lume din seara respectivă, dar eu îl luasem pe „nu” în brațe și pace. Pfuai, e deja 21h30?!?! Pisi, eu te las, că vreau să trec pe la Monoprix să-mi iau ceva de băut pentru seara asta. Desigur, că ochii au început să-mi sticlească și i-am zis că vin și eu, vin și eu. Fuguța-fuguța spre Monoprix, aici după colț. Pe drum ne-a prins ploaia, ura! Iar la Monoprix când intrii ai impresia că ai nimerit într-un mic habitat artificial menit să reproducă condițiile naturale din Antarctida. Îngheți instant. Dar noi eram contra-cronometru, așa că ne-am grăbit să ajungem la standul cu spirtoase. Eu agăț din zbor un Smirnof și mă uit după băiatul cu nume de înger, care era în întârziere. Între timp ca să ne punem totuși sângele în mișcare, ne-am apucat să dansăm. La Monoprix se ascultă Bee Gees. Eu cu Smirnoful în dreapta și cu geanta galbenă în stânga, Rafa cu o Manzana într-una și un suc de portocale în cealaltă, dar amândoi în pași și figuri de dans din anii 70, ne desfășuram undeva între raionul cu ciocolată și cel cu chips.
Înapoi la cămin, eu mi-am repetat discursul de „eu vreau să stau în casă, nu mă interesează să ies în Paris sâmbătă seara” (Nu știu care era motivația mea… sau de ce voiam eu așa). Păi și cum, stai să bei așa singură? Se poate?? Da, da, termin de scris n-auzi?? Bine. Jumătate de oră mai târziu, îmi spune că, totuși am uitat fierul de călcat, și ca dacă vreau să trec să-l iau acum, că mâine nu se știe. Zic, bine. Adu-ți și sticla dacă vrei.
Am ajuns la el și am văzut ca are play station. Nu vrei să ne jucăm?? Pardon, zise el, mărindu-și ochii cei albaștri. Nah, ziceam și eu, dacă vrei. Să ne jucăm? Dap. Pe play station? Dap. Dar tu ești fată!! Și ce-are a face?! Păi fetele nu se joacă pe play station. Eeeeh, se mai joacă. Te las să alegi – Fifa 2011 sau tenis?? Tenis a fost. Ne-am jucat îndeajuns cât să-mi termin eu sticla mea toată și el jumătate din a lui. Și fix, când mă gândeam eu și-acum ce facem? un telefon sună. Noi plecăm la Cafe Oz, la Denfert-Rochereau, veniți?? Veniiiiiiiiiiim.
În față la Cafe Oz era o coadă de vreo 70 de oameni așa că am zis pas. Ne-am mutat la Montparnasse și am umblat pe străduțe, până ce-am ajuns în fața unui club de salsa. Cu intrare de vreo 15 euro, moment în care eu m-am retras. Nu plătesc 15 euro pentru un club de salsa nici dacă mă bați cu biciul. Și ne-am cărat. La Saint-Michel. La 2 noaptea, când totul începe să se închidă și când mie mi se făcuse poftă de o clătită și lui Rafa de ceva mai consistent. Degeaba am dat noi rotocol la aproape tot cartierul latin în căutare de ceva ADC (Arabe Du Coin)/fast food dechis, n-am găsit nimic. Ne-am întors spășiți la fântâna cu alt înger și am luat busul de noapte, înapoi spre casă. De data asta am recuperat și fierul de călcat. Nu era decât aproape de 4.
Cu toate astea, azi am compensat și am mâncat clătita. Tot în mod turist, pentru că Rafa urma să plece acasă. 3 săptămâni de vacanță în sudul cel foarte însorit al Franței, unde ești la 20 de minute de apele Mediteranei, jumătate de oră de frontiera cu Spania și vreo oră de munte. Mda. Bine, nu poți să scapi nepedepsit. Cap compas – Saint Michel, care într-o duminică însorită (în sfârșit!!!!!!!!) de august gemea de turiști. Și Ana cu băiatul cu nume de înger în mod paporniță fantasy – troler mare, geanta de laptop atârnată pe după gât plus o poșetuță micuță. Am cumpărat totuși 2 clătite din mijlocul cartierului latin și ne-am îndreptat spre Notre-Dame, unde ne puteam așeza ca să mâncăm liniștiți. Desigur, tot drumul eu mi-am râs de el și de cât de turist poate să fie. Replica nu s-a lăsat mult așteptată – s-au făcut ceva referiri la hoardele cotropitoare care merg la plajă, pe acolo pe la el, și cum stau să se prăjească cât e ziua de lungă. Am înghițit în sec.
După ce-am terminat clătita, l-am condus la metrou și eu am rămas să mă mai plimb precum turiștii pe lângă Centre Pompidou și Chatelet les Halles. Doar asta faci, vara, când ești în vacanță la Paris, nu?
Anagreudeexplicat's Blog 